Atitudinea...nu e totul!

Mulţi cred că au nevoie doar de o atitudine pozitivă în faţa vieţii şi că prin acest fel de a fi mai mult sau mai puţin forţat, se va revărsa asupra lor un fel de mană cerească constând din bogăţie fabuloasă, sănătate radiantă şi bineînţeles relaţia perfectă.
Toate bune şi frumoase, dar despre ce fel de atitudine vorbim la urma urmei?
Îmi plac oamenii care au o atitudine optimistă şi care transmit energie benefică mereu, nu doar când şi când. Care sunt cu vibraţia sus indiferent de ce se întâmplă în jurul lor, nu doar atunci când curge doar lapte şi miere. Viaţa are suişuri şi coborâşuri, nici o zi nu seamănă cu alta. Iar uneori, mediul de la job, de pe stradă sau de acasă, nu e chiar unul prielnic pentru a rămâne mereu pozitiv. Însă asta nu înseamnă că ar trebui să fugim din acea zonă care ne creează un mic-mare disconfort. Tocmai acolo, în acel mediu, e marea noastră provocare de a schimba perspectiva. Pentru că cel mai uşor este să reacţionezi impulsiv faţă de situaţiile de care te ciocneşti, urlând şi buşind în toate părţile, dar după toată această nebunie, vei constata că problema e tot acolo şi că nimic de fapt nu s-a rezolvat. Iar cel mai greu şi totuşi cel mai frumos, e să schimbi unghiul din care priveşti aşa-zisele probleme cu care te confrunţi. Punând în balanţă reacţia impulsivă pe de o parte şi efortul de a crea o soluţie la acea problemă pe cealaltă parte, poate vei rămâne surprins cât de uşor te precipiţi şi te panichezi, în loc de a-ţi rezerva puţin timp pentru a-ţi limpezi mintea în a găsi o soluţie.
Trăim parcă într-o lume a reacţiilor inconştiente. Cum apare un om sau o situaţie de viaţă care ne scoate din comfort, începem să ne panicăm şi să reacţionăm chiar foarte brutal uneori. De la mersul în trafic unde răutatea se alimentează cu fiecare înjurătură pentru cea mai banală neacordare de prioritate și până la stresul cheltuielilor zilnice şi a facturilor neplătite, de la partenerul sau partenera care parcă nu se mai uită la noi cu aceiaşi atenţie ca înainte și până la frica zilei de mâine în care ţi-ai putea pierde job-ul, toate creează inconştient reacţii care mai de care mai conflictuale, iar de aici şi până la boală nu mai e decât un pas. Iar apoi ne întrebăm cu uimire, cum de ne-am îmbolnăvit?
Dar toate pe lumea asta au avut un început. Ia-ţi o zi măcar dintr-o viaţă de om şi fi atent la ceea ce simţi în toate aspectele în care te afli. E prea mult o zi? Atunci rezervă-ţi măcar o dimineaţă. Şi aşa e prea mult? Atunci măcar o oră. Dar important e să începi de undeva, altfel vei rămîne prins permanent în cursa reacţiilor impulsive. Şi ce e cel mai naşpa e că odată prins, nu te vei simţi deloc bine, iar efectul stărilor conflictuale nu e doar pe moment ci e chiar unul pe termen lung.
Atitudinea însă, nu e totul. Sau mai exact, nu atitudinea de sfidare a celorlalți care poate nu au ajuns încă la „nivelul” nostru. Îi văd pe mulţi, mai ales unii aşa-zis „maeştri” de prin peisajul nostru, care pentru a ajunge la scopul lor, sunt în stare de orice. Îşi fac loc din coate şi calcă efectiv pe sufletele celorlalţi cu o indiferenţă de nedescris. Atâta timp cât le porţi trena cu obedienţă şi te alături turmei adormite care merge defilând la pas în urma sa, totul e super bine. Dar când îi ajungi din urmă şi poate chiar îi depăşeşti, nu le mai pică aşa de bine. Toate ca toate, dar până la interes, adică până la bani. Iar dacă doar banul a ajuns să îl conducă pe acel sau pe acea „maestră”, nu e de mirare că se comportă ca atare. Pe unii ca aceştia îi vezi mereu agăţându-se cu disperare de această atitudine de parcă de ea ar depinde viaţa lor. Dar dacă atitudinea alimentează egoismul şi aroganţa, iar edificiul ei s-a clădit pe suferinţa altora, atunci se naşte un mare semn de întrebare la ce se ascunde de fapt în spatele acestei false atitudini.
Una e să îţi urmezi fără scrupule propriul interes şi alta e să ai puterea de a ţine cont şi de părerea celorlalţi, chiar dacă e în contradicţie cu a ta. Altfel, e ca şi cum apari, te agiţi puţin încercând să pari cineva, toată lumea se dă pe spate mută de uimire, iar după ce ai plecat, rămâne în urma ta un mare nor de praf amestecat cu lacrimile sufletelor pe care ai ai călcat pentru că pur şi simplu nu ţi-a păsat. Iar aceasta nu e atitudine pozitivă, ci doar o scălămbăială aparentă care pe dinăuntru e goală de orice conţinut.
Când superficialitatea lăuntrică e acută, atitudinea exterioară încercă să eclipseze această goliciune dând o impresie falsă printr-o atitudine forţată. Cine suportă un astfel de om lângă el? Nici măcar el însuşi.
Un om cu o inimă mare, adică căruia îi pasă, indiferent de e un mare iniţiat sau un mai mic profan, nu poate avea o atitudine agresivă de a toate-ştiutor, urmărind doar să fie ridicat pe soclu de mulţimea avidă de „minuni”. Unii se hrănesc chiar cu băgarea în seamă pe care o primesc din partea celorlalţi, ca şi cum ar juca rolul principal într-o telenovelă numită „Marele maestru şi proştii”. El, marele maestru, vine împopoţant, aruncă nişte cuvinte în stânga şi în dreapta, îi copleşeşte pe toţi gură-cască cu o atitudine mai mult sau mai puţin falsă, după care îşi ia îndemnizaţia de atotştiutor, neuitând cumva să stabilească neapărat următoarea întâlnire. Asta e cel mai important, următoarea întâlnire! Adică suntem noi în „aici şi acum”, dar „data viitoare” pare mai seducătoare decât prezentul. E ca în cărţile motivaţionale care de la început până la sfârşit te ţin în suspans, promiţându-ţi cumva că dacă ajungi până la capăt vei descoperi cheia tuturor problemelor tale. Iar în final, ajungi la sfârşit dar goliciunea lăuntrică pare şi mai acută decât la început. Însă nu-i nimic...data viitoare va fi mai bine!!!
Dar ce frumos, atunci când dai de un om care în ciuda cunoaşterii dobândite prin experienţa vieţii şi nu din cărţi, se apleacă asupra ta, te ascultă şi nu se impune în faţa ta cu nimic. Uneori, dincolo de orice sfat sau îndemn, rămâne respectul pentru cel de lângă tine care nu vrea neapărat un sfat, ci o mângâiere transmisă mai mult din priviri, decât din vârful degetelor. Toți sunt „ași” în a da sfaturi chiar dacă nimeni le-o cere, prea puțini însă țin cont și de părerea celor de lângă ei. Toți cunosc multe, dar ce folos atâta timp cât îi repudiază pe cei care nu sunt de acord cu ei. Cunoașterea nu îți dă și dreptul de a te considera „cineva”, poate mai ai mult de lucrat cu tine și încă nu îți dai seama. A da sfaturi general valabile nu prea se potriveşte, căci sufletul e doar unul, individualitatea e doar una. Tăcerea poate fi mai grăitoare decât o înşiruire de vorbe care nu fac decât să umple văzduhul de cuvinte. Iar iubirea vine doar din locul sacru al inimii şi nu din mincinoase atitudini...