Intre credulitatea religioasa si schizofrenia spirituala

Dacă oamenii ar avea discernământ, cu toţii ar avea de învăţat unii de la alţii. Şi fiecare ar prelua de la celălalt exact ce se pliază pe sufletul său. Şi fiecare ar putea dărui din experienţa sa, dăruindu-se într-un mod deschis celorlalţi fără frică de penibil. Pentru că discernământul îţi dă puterea de a te arăta aşa cum eşti. Atunci tu ştii că eşti unic şi original. Dar în acelaşi timp înţelegi că şi ceilalţi sunt unici şi originali. Iar originalitatea nu se poate compara cu nimic, ea este unică. Aşa că atunci când ajungi în stadiul ăsta, pur şi simplu nu îţi mai pasă de ce crede unul sau altul despre tine. Îţi şti calităţile, dar îţi accepţi şi slăbiciunile, înţelegi ce poţi scoate în mod autentic din tine, dar îți accepți și punctele la care mai ai de lucrat. Perfecţiunea e doar un simplu cuvânt, însă aici nu trăim ca să fim perfecţi, ci trăim pentru a învăţa să ne iubim pe noi înşine şi unul pe altul.
Aşadar credulitatea religioasă...Acum nu mă voi apuca să critic religia, n-ar avea nici un sens. Pentru mine, a fost o experienţă care m-a marcat. Ortodoxia nu se poate uita. Şi nici nu-mi impun să o uit. Când ai iubit ceva sau pe cineva odinioară, nu o vei mai uita niciodată. Dar când trăirile s-au dizolvat, rămâne doar amintirea...
Religia e şi ea o cale care poate duce undeva.
Pe mine m-a dus înspre... spiritualitate. Dar ăsta a fost drumul meu. Să experimentezi religia trup şi suflet ca mod de viaţă şi nu doar într-un mod călduţ de duminică, poate fi o experienţă fabuloasă. Te identifici practic cu sistemul şi crezi că tot ceea ce ţi se spune este adevărat. Nu e o chestie prea inteligentă, dar aşa am fost învăţaţi de mici, ca alţii să decidă pentru noi. Şi crescând cu acest sistem bine implementat în minţile noastre începem să ne obişnuim cu el toată viaţa.
Oamenii nu vor să audă ceva de rău despre religia lor. Ci dacă s-ar putea ca ea, singura dintre toate, să fie ridicată în slăvi peste toate celelalte. E şi ăsta un mod de gândire pe care îl respect întru totul, şi eu am fost exact la fel. Dar e un tip de mentalitate din start discriminator. Dacă ar fi venit chiar şi o armată de oameni să-mi spună că lucrurile nu stăteau chiar aşa cum le vedeam eu, nu i-aş fi ascultat. Pentru că aveam nevoie de religia mea, ea, „singura mântuitoare şi adevărată dintre toate”. Ce m-aş fi făcut fără ea? Ce aş mai fi pus în loc?
Dacă oamenilor li s-ar lua religia, a doua zi şi-ar înfiinţa una nouă. Pentru că ei, cei religioşi şi bisericoşi, nu pot efectiv trăi fără religie şi fără biserică. Dacă le-o iei, e ca şi cum le-ai lua ultima fărâmă de speranţă, ultimul colac de salvare. Cu ce mai rămân atunci? Cum vor umple acel gol rămas din timpul închinat rugăciunilor şi bisericii?
Religia e şi ea o cale care duce tot în acelaşi loc, adică tot la Dumnezeu, sau pentru cei mai spirituali, la Sursă, la Matrice. Dar e o cale mult mai lungă și pasivă în același timp. Pentru că nu e o cale liberă, ci una condiţionată de tot felul de interese generatoare de frică. Ca în orice sistem de altfel. Sau aş putea spune că religia e calea celor care nu au destul de mult curaj de a privi realitatea într-un mod direct, ci au nevoie de alţi oameni care să le spună negru pe alb cum să trăiască. Pentru aceasta există preoţii, pentru acest fel de oameni care poate nu au destul de mult timp(!) sau nu au deloc discernământ în a spori în cunoaşterea de sine. Şi atunci nu-şi bat prea mult capul ce şi cum să facă, ci rămân la stadiul de a se conforma celor auzite de la preot sau duhovnic. La acest nivel, cel puţin ortodoxia, e plină de creduli care iau totul aşa cum li se spune datorită blocajului mental transmis din generație în generație. Iar credulitatea lor se manifestă ca atare, prin veşnicele osanale aduse zi şi noapte unui dumnezeu de dincolo de nori. În religie, totul e spre venerarea a ceea ce este în afară, de aceea şi viaţa multor aşa-zis credincioşi este mai mult sau mai puţin un haos. Nu sunt atenţi la ce vorbesc, nu sunt atenţi la ce gândesc, nu sunt atenţi la ce simt. Şi atunci în ce sporeşti de fapt? În pupat icoane, moaşte şi mâinile celor în sutană? În urma acestui ritual, ai devenit mai bun, mai conştient de sine? Dacă ar fi ceva în afara noastră care ne-ar aduce cea mai mică îmbunătăţire a stării noastre lăuntrice, atunci acel „ceva” ar avea efecte miraculoase la toţi oamenii. Numai că acel „ceva” nu există nicăieri în afara ta, chiar dacă ai străbate lumea căutând până la capătul ei!
Şi oamenii religioşi se împart şi ei în mai multe categorii, de aceea nu se poate generaliza aici. Unii sunt total primitivi, ei spun că sunt de cutare religie dar nu au absolut nici o treabă cu ea decât doar practicând din când în când tradiţia babelor: colaci, colive, pomeniri şi acatiste. Alţii sunt creştini de duminică, se întâlnesc acolo, mai socializează, după care toată săptămâna sunt cu mintea şi simţurile undeva departe. Alţii sunt practicanţi zi de zi şi se identifică total cu religia lor. Toţi însă au fost seduşi de una sau de toate aceste trei mari doamne: frica, vinovăţia sau ruşinea. Iar numitorul lor comun este unul singur: suferinţa.
Din ce am scris mai sus n-aş vrea să se înţeleagă că, condamn ceva sau pe cineva, doar am constatat nişte fapte pe care eu însumi le-am trăit mulţi ani. Dar pentru cei religioşi şi dogmatici, nu le pot spune decât atât: mergeţi şi experimentaţi religia voastră până la capăt şi nu doar superficial. Fiţi autentici şi sinceri, puneţi-vă întrebări şi căutaţi răspunsuri. Nu primiţi totul de-a gata.
„Căutaţi adevărul şi el vă va face liberi”! Liberi de ce? Liberi de prejudecăţi, de constrângeri, de canoane şi dogme. Liberi de atașamentele emoționale. Aşa să fie!
Acum să trecem puntea dincolo, la spiritualitate. V-aţi plictisit? Nu-i nimic, nu vă opriţi tocmai acum.
„Cercetaţi duhurile, căci nu toate sunt de la Dumnezeu”, spune religia în Biblie.
Şi e foarte relevant pentru spiritualitate. Deci dacă nu toate sunt de la Dumnezeu, celelalte de unde or fi? De la „diavol”? Nu dragilor, toate sunt de la Dumnezeu dar nu toate îți folosesc, nu toate sunt şi ziditoare de suflet.
Dacă intri în spiritualitate fără discernământ, rişti să dai mai mult sau mai puţin în schizofrenie. De ce? Pentru că plaja aici este atât de extinsă încât nisipurile mişcătoare de sub tine, te pot înghiţi într-o clipă dacă nu eşti atent. Cum te înghit? Prin exacerbarea ego-ului, adică vorbind pe înţelesul tuturor, prin „înalta părere de sine”, despre care au tot scris sfinţii părinţi prin filocalie. Și aceștia au rolul lor. Cei din religie, îşi pun imediat frica la bătaie și-și reprimă imediat cum apare ceva „duhovnicesc” în faţa lor. Neavând discernământ, se duc imediat şi întreabă, se sfătuiesc cu mai marii lor. Cei din spiritualitate, iau totul ca fiind bun luat. Și astfel se poate produce o mică-mare confuzie, mai mult sau mai puțin schizofrenică. Chiar mulţi caută tot felul de stări care mai de care mai „paranormale”, pentru că dacă şi-au creat dependenţa asta o singură dată, nu se vor linişti până nu vor pune iarăşi mâna pe ea. Mândria îşi cere permanent drepturile...
Dar spiritualitatea poate fi cu adevărat fascinantă atunci când şti ce vrei şi unde să cauţi. Toate drumurile din spiritualitate duc la cunoaşterea de sine cu tot ceea ce înseamnă ea. Unele sunt mai lungi, altele mai scurte. Dacă religia îţi impunea mai mult sau mai puţin subtil una sau alta, spiritualitatea te lasă liber, la liberul tău arbitru. Adică aici îţi asumi deplin conştient o alegere sau alta. Dacă faci o greşeală, ţi-o asumi ca fiind experienţă, îţi înveţi lecţia şi mergi mai departe. Nu stai şi boceşti într-un colţ pentru nu ştiu ce „păcat” închipuit.
Iar la vremurile actuale, doar să nu vrei şi nu afli. Cărţile abundă şi documentarele asemenea. Numai că fiecare spune lucrurile în modul său personal, e firesc pentru că la urma urmei nimeni nu seamănă cu altul, decât poate în „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
Unii vorbesc despre minte, alţii despre inimă, unii fac chanelling, alţii îţi explică exact cum se desfăşoară lucrurile ştiinţific vorbind. Cărţile lui Gregg Braden de exemplu sunt mărturii adevărate care îţi arată începând cu vechile civilizaţii efectul rugăciunii şi îţi explică atât de frumos despre matricea divină şi fizica cuantică. Bruce Lipton iarăşi e unul din cei mari care vorbesc despre biologia credinţei şi ce se întâmplă în corpul uman până la nivel de ADN. Sau dacă vrei să afli despre spaţiul sacru al inimii şi Mer-ka-ba, toate acestea le găseşti în cărţile şi filmuleţe lui Drunvalo Melchizedec. Despre puterea prezentului găseşti lucruri foarte interesante la Eckhart Tolle. Iar dacă te atrage chanelling-ul, adică transmiterea informaţiilor de la diferite entităţi de lumină, atunci aici iarăşi vei găsi o multitudine de oportunităţi. Ramtha e unul din ei, cu o învăţătură foarte puternică vibrațional. Apoi conştiinţa Abraham care face chanelling prin Esther Hicks şi care îţi arată cum să lucrezi cu tine într-un mod practic. Sau nu mai zic de Richard Bach care într-o cărticică de câteva zeci de pagini „Pescăruşul”, spune foarte mult despre o mentalitate închistată în prejudecăţi. Sau dacă te atrage ezoterismul s-ar putea să-ți placă ciclul cu „Anastasia și cedrii sunători ai Rusiei”. Dar dacă nu rezonezi cu cei actuali, poate vei rezona cu învăţăturile sacre orientale cum ar fi Bhagavad-Gita sau Advaita, care îţi vorbesc despre sinele divin. Însă unele scrieri sunt total impersonale, mistice și extrem de abstracte, ele se adresează mai mult minții decât sufletului. Din păcate pe la noi, mai nimeni nu a reuşit să îşi aducă aportul într-un mod original, majoritatea au făcut doar nişte cursuri pe afară şi apoi au venit înapoi învăţându-i pe alţii ce au auzit acolo. Poate Constantin Dulcan ar fi ceva mai sus cu „Inteligenţa materiei” şi „Mintea de dincolo” sau Scarlat Demetrescu cu „Din tainele vieţii şi ale universului”.
Am amintit doar câțiva, dar învățăturile și învățătorii sunt nenumărați. Toate sunt intersante, dar e nevoie de deschidere pentru ele. O minte închistată în dogmă cu greu ar putea citi ceva din cei enumerați mai sus, sau poate ar face-o doar ca să-i combată pe aceștia.
Unii rămân cantonaţi doar la un singur nivel de cunoaştere, dar totuşi asta poate fi foarte limitativ. Alţii zboară din floare în floare şi culeg exact ceea ce au nevoie de la fiecare.
Însă toți aceștia și mulți alții, nu fac decât să îți reamintească cine ești și ce ai uitat. Dacă la nivel de Sine suntem Una, atunci nu există superioritate și nici inferioritate. Unii și-au reamintit mai repede, alții poate fac acum primii pași. Însă toți pașii, în aceiași direcție duc. Unul merge mai încet, altul mai repede. Universul are răbdare cu toți, până la unul. Acum este de fapt, un moment extrem de prielnic în a ne extinde conștiința. Însă iarăși, e nevoie de discernământ.
Pentru că atunci când dai de anumite învățături spirituale, te întrebi dacă ele au și aplicabilitate în viața de zi cu zi. Iar cei care spun că nu au, pe aceștia i-aș întreba dacă au aplicat vreodată ceva din ce au citit. Pentru că dacă e doar o simplă conștientizare, atunci rămânem cu toții niște simpli demagogi care nu pot depăși nivelul teoretic. Iar teoria e moartă în ea însăși. Cunoașterea dobândită prin experiență e cea care te duce la iubire, nu teoria seacă. Altfel, am putea citi orice, până și „Critica rațiunii pure” a lui Kant și am spune ca și el „legea morală în mine și cerul înstelat deasupra mea”, dar cu asta nu am ajuns la iubire, ci doar ne-am mai plimbat puțin prin labirintul minții.
Religia e un drum, spiritualitatea e un alt drum. Unii au nevoie de religie, alții de spiritualitate. Să nu aruncăm cu pietre dintr-o tabără în alta, doar pentru că avem falsa impresie că religia sau spiritualitatea noastră e mai „sus” ca a celui de lângă noi. Dacă cei din spiritualitate au acumulat puțină cunoaștere, poate ar fi cazul să învețe și non-judecativitatea. A-i judeca pe ceilalți e cel mai ușor, pentru asta nu ai nevoie decât de propriul tău ego exacerbat. Dar să ajungi să îi iubești pe ceilalți așa cum sunt, fără să încerci să îi schimbi, asta poate fi o adevărată provocare.
Nu spune că le vrei binele celorlalți și de asta vrei să îi schimbi. Binele tău nu e același cu binele lor.
Dacă discernământ nu e, nimic nu e...