De cele mai multe ori, avem mari aşteptări de la viaţă, de la noi înşine, de la ceilalţi. Suntem parcă într-o continuă aşteptare a ceva ce nu mai vine şi care se tot lasă aşteptat. Şi când tot aştepţi o confirmare care nu mai vine, se insinuează dezamăgirea. Iar odată cu ea se înfiripă şi resemnarea. Şi după aceasta apare întrebarea „la ce bun?” La ce bun tot acest efort, la ce bun toată această căutare, la ce bun să cunoaştem şi să tot experimentăm? La ce bun să evoluăm? Oare chiar „trebuie” să evoluăm?
Chiar şi această idee că sufletele noastre sunt aici la o şcoală şi că noi am venit aici pentru a îndeplini o anumită misiune sau că am venit să adunăm experienţe, până chiar şi această idee poate fi una limitativă. De ce? Pentru că dacă eu cred că e musai să evoluez însă nu reușesc să ajung la nu ştiu ce rezultate nemaipomenite, înseamnă că tot aştept o confirmare care nu se mai confirmă. Însă experienţele noastre nu sunt confirmatoare pe moment. Trecem prin nişte etape dar rezultatele de obicei apar pe parcurs, iar când de-abia după un timp apare detaşarea, le înţelegem şi le recunoaştem ca fiind binefăcătoare.
Aşteptarea însă e doar o rezistenţă în plus. Ceva ne ţine prinşi ca într-o cursă a aşteptării. Vrem rezultate imediate, dacă se poate la minut. Dorim ca eforturile noastre să se încununeze prin nişte rezultate. Iar dacă rezultatele nu apar, renunţăm şi începem să ne condamnăm pe noi înşine. Şi asta pentru că deşi am învăţat multe lecţii, nu am învăţat încă şi lecţia răbdării, cea de care avem atâta nevoie în viaţa asta.
Răbdarea e arta vieţii. Când ai răbdare cu tine însuţi, mergi înainte, nu ai aşteptări şi nu poţi fi niciodată dezamăgit. Îţi asculţi imboldul lăuntric de a merge pe un drum care tu ştii că e cel mai benefic pentru tine. Mai apare câte unul, îţi mai aruncă câte o vorbă, altul te mai surprinde nu neapărat plăcut, altul te condamnă, altul te judecă, altul vrea să te oprească, altul poate că te ia chiar în râs. Toate acestea fac parte din viaţă. Mulţi se opresc când aceste aşa-zis obstacole se interpun în calea lor, alţii din contră se folosesc de aceste mici şicane şi mai urcă încă o treaptă. Toate aceste obstacole, pentru mine sunt ca nişte trambuline. Când apar, ştiu că ceva mi se cere, încă un nou test. Aşa că mă arunc pe aceste trambuline şi mai fac încă un salt spre mine însumi. Dacă apare dezamăgirea, nu-i nimic, încă o trambulină, încă un salt. Pentru că toate aceste stări prin care trecem, sunt de fapt provocări şi îndemnuri de a le depăşi. Iar când spunem „da”, viaţa ne va răspunde ca într-un ecou, tot cu „da”!
Aşteptarea încrâncenată a unui rezultat, a unei confirmări, împiedică viaţa să-şi facă treaba ei cu noi.E vorba de o grijă în această aşteptare şi dacă e o grijă, e o nelinişte şi o mică frică la mijloc care împiedică viaţa să ne răsplătească. Pentru că viaţa nu ne va răsplăti când ne vom opri din drum resemnați și dezamăgiți, ci doar atunci când nu abdicăm de la ţelul nostru şi ne continuăm drumul fără aşteptări. Am experimentat una, mai experimentez alta, dar nu mă opresc ca să fiu răsplătit pentru ceva anume. Dar viaţa însă, nu mă uită niciodată. Eu mă deschid şi ea şi mai mult se deschide. Eu o apreciez, ea şi mai mult mă apreciază. Eu merg pe drumul meu şi ea merge alături de mine. Există într-adevăr o conlucrare cu viaţa, o sinergie, o simultaneitate între faptele, gândurile, vorbele mele şi răsplata care vine din partea vieţii. Dar toate vin doar atunci când nu te aştepţi. Pentru că viaţa nu vrea control din partea noastră, ci deschidere cât mai mare, totală dacă se poate. Şi de fapt ce am putea ascunde şi ce am avea oare de ascuns?
Oamenii vor să îşi creeze realitatea controlat şi atunci se apucă de tot felul de tehnici. Paradoxul e însă că această magnifică viaţă vrea să ne facă multe daruri şi surprize spontane însă, nu controlate. De aceea treaba cu crearea realităţii nu se poate lua „ad litteram”, adică nu îmi creez eu această realitate prin nu ştiu ce tehnică controlată. Dar o pot influenţa însă prin deschiderea mea. Dar e ca un bonus, un efect indirect, nu unul dirijat şi direct. Şi păianjenul îşi influenţează realitatea, dar nu şi-o creează în mod direct. El îşi face treaba şi nu păcăleşte viaţa. Ştie că dacă încearcă să o păcălească de fapt tot pe el însuşi se păcăleşte. Aşa că îşi face treaba fără aşteptări. Ţese acea pânză magnifică şi nu se opreşte până ce nu o termină de ţesut. Iar apoi ce face? Se retrage într-un colţ şi aşteaptă. Făcând aşa, nu îşi creează realitatea, dar o influenţează în folosul său. Practic nu el creează acea musculiță care se va prinde în plasa sa, ci doar influențează indirect acest lucru. Pânza e făcută, treaba a fost îndeplinită. Aşa că nu mai rămâne decât ca mai apoi viața să îl răsplătească.
Poate avem mult de învățat de la natura înconjurătoare și de cele mai mici viețuitoare și insecte. Ele nu și-au pierdut puritatea divină pentru că nu trăiesc în iluzia minții. Nu au nici așteptări și nici dezamăgiri. Și nu au nici simțurile pervertite. Înaintea unei schimbări în natură, înaintea unui tsunami de exemplu, dispar din peisaj toate viețuitoarele până la cele mai mici insecte. Singurul însă care pare să nu realizeze dinainte ce se întâmplă, e însuși omul. El nu își mai ascultă glasul interior pentru că e prea preocupat să își asculte vocile minții care adeseori îl năucesc.
A trăi viața fără așteptări nu înseamnă resemnare, ci detașarea de atașamentele care ne sufocă deschiderea noastră și care nu ne lasă să ne bucurăm, menținându-ne pe vibrația îngrijorării. Ceea ce simți că e bine pentru tine, indirect e bine pentru toată lumea și atunci nu e cazul ca să te oprești. Nu uita, viața te va răsplăti tocmai atunci când nu te aștepți!
Chiar şi această idee că sufletele noastre sunt aici la o şcoală şi că noi am venit aici pentru a îndeplini o anumită misiune sau că am venit să adunăm experienţe, până chiar şi această idee poate fi una limitativă. De ce? Pentru că dacă eu cred că e musai să evoluez însă nu reușesc să ajung la nu ştiu ce rezultate nemaipomenite, înseamnă că tot aştept o confirmare care nu se mai confirmă. Însă experienţele noastre nu sunt confirmatoare pe moment. Trecem prin nişte etape dar rezultatele de obicei apar pe parcurs, iar când de-abia după un timp apare detaşarea, le înţelegem şi le recunoaştem ca fiind binefăcătoare.
Aşteptarea însă e doar o rezistenţă în plus. Ceva ne ţine prinşi ca într-o cursă a aşteptării. Vrem rezultate imediate, dacă se poate la minut. Dorim ca eforturile noastre să se încununeze prin nişte rezultate. Iar dacă rezultatele nu apar, renunţăm şi începem să ne condamnăm pe noi înşine. Şi asta pentru că deşi am învăţat multe lecţii, nu am învăţat încă şi lecţia răbdării, cea de care avem atâta nevoie în viaţa asta.
Răbdarea e arta vieţii. Când ai răbdare cu tine însuţi, mergi înainte, nu ai aşteptări şi nu poţi fi niciodată dezamăgit. Îţi asculţi imboldul lăuntric de a merge pe un drum care tu ştii că e cel mai benefic pentru tine. Mai apare câte unul, îţi mai aruncă câte o vorbă, altul te mai surprinde nu neapărat plăcut, altul te condamnă, altul te judecă, altul vrea să te oprească, altul poate că te ia chiar în râs. Toate acestea fac parte din viaţă. Mulţi se opresc când aceste aşa-zis obstacole se interpun în calea lor, alţii din contră se folosesc de aceste mici şicane şi mai urcă încă o treaptă. Toate aceste obstacole, pentru mine sunt ca nişte trambuline. Când apar, ştiu că ceva mi se cere, încă un nou test. Aşa că mă arunc pe aceste trambuline şi mai fac încă un salt spre mine însumi. Dacă apare dezamăgirea, nu-i nimic, încă o trambulină, încă un salt. Pentru că toate aceste stări prin care trecem, sunt de fapt provocări şi îndemnuri de a le depăşi. Iar când spunem „da”, viaţa ne va răspunde ca într-un ecou, tot cu „da”!
Aşteptarea încrâncenată a unui rezultat, a unei confirmări, împiedică viaţa să-şi facă treaba ei cu noi.E vorba de o grijă în această aşteptare şi dacă e o grijă, e o nelinişte şi o mică frică la mijloc care împiedică viaţa să ne răsplătească. Pentru că viaţa nu ne va răsplăti când ne vom opri din drum resemnați și dezamăgiți, ci doar atunci când nu abdicăm de la ţelul nostru şi ne continuăm drumul fără aşteptări. Am experimentat una, mai experimentez alta, dar nu mă opresc ca să fiu răsplătit pentru ceva anume. Dar viaţa însă, nu mă uită niciodată. Eu mă deschid şi ea şi mai mult se deschide. Eu o apreciez, ea şi mai mult mă apreciază. Eu merg pe drumul meu şi ea merge alături de mine. Există într-adevăr o conlucrare cu viaţa, o sinergie, o simultaneitate între faptele, gândurile, vorbele mele şi răsplata care vine din partea vieţii. Dar toate vin doar atunci când nu te aştepţi. Pentru că viaţa nu vrea control din partea noastră, ci deschidere cât mai mare, totală dacă se poate. Şi de fapt ce am putea ascunde şi ce am avea oare de ascuns?
Oamenii vor să îşi creeze realitatea controlat şi atunci se apucă de tot felul de tehnici. Paradoxul e însă că această magnifică viaţă vrea să ne facă multe daruri şi surprize spontane însă, nu controlate. De aceea treaba cu crearea realităţii nu se poate lua „ad litteram”, adică nu îmi creez eu această realitate prin nu ştiu ce tehnică controlată. Dar o pot influenţa însă prin deschiderea mea. Dar e ca un bonus, un efect indirect, nu unul dirijat şi direct. Şi păianjenul îşi influenţează realitatea, dar nu şi-o creează în mod direct. El îşi face treaba şi nu păcăleşte viaţa. Ştie că dacă încearcă să o păcălească de fapt tot pe el însuşi se păcăleşte. Aşa că îşi face treaba fără aşteptări. Ţese acea pânză magnifică şi nu se opreşte până ce nu o termină de ţesut. Iar apoi ce face? Se retrage într-un colţ şi aşteaptă. Făcând aşa, nu îşi creează realitatea, dar o influenţează în folosul său. Practic nu el creează acea musculiță care se va prinde în plasa sa, ci doar influențează indirect acest lucru. Pânza e făcută, treaba a fost îndeplinită. Aşa că nu mai rămâne decât ca mai apoi viața să îl răsplătească.
Poate avem mult de învățat de la natura înconjurătoare și de cele mai mici viețuitoare și insecte. Ele nu și-au pierdut puritatea divină pentru că nu trăiesc în iluzia minții. Nu au nici așteptări și nici dezamăgiri. Și nu au nici simțurile pervertite. Înaintea unei schimbări în natură, înaintea unui tsunami de exemplu, dispar din peisaj toate viețuitoarele până la cele mai mici insecte. Singurul însă care pare să nu realizeze dinainte ce se întâmplă, e însuși omul. El nu își mai ascultă glasul interior pentru că e prea preocupat să își asculte vocile minții care adeseori îl năucesc.
A trăi viața fără așteptări nu înseamnă resemnare, ci detașarea de atașamentele care ne sufocă deschiderea noastră și care nu ne lasă să ne bucurăm, menținându-ne pe vibrația îngrijorării. Ceea ce simți că e bine pentru tine, indirect e bine pentru toată lumea și atunci nu e cazul ca să te oprești. Nu uita, viața te va răsplăti tocmai atunci când nu te aștepți!
O săptămână binecuvântată tuturor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu