Efectul umbrei

Astăzi vă voi vorbi despre o carte a cărei autoare este Debbie Ford, iar al cărui titlu e unul sugestiv: „Efectul umbrei”.
Despre ce fel de umbră este vorba? Umbra noastră reprezintă totalitatea gândurilor, emoţiilor şi impulsurilor pe care ni le reprimăm pentru că le găsim prea dureroase şi ruşinoase pentru a le putea accepta. Aşa că în loc să le facem faţă, fugim de ele. Fugind de ele, fugim iarăşi de noi înşine. Încercăm practic din răsputeri să nu apărem imperfecţi, inferiori şi vulnerabili. Considerăm aceste mici nuanţe ca fiind defecte. Iar când începem să simţim că suntem plini de defecte, umbra noastră începe să ne autosaboteze.
Debbie Ford a trăit şi ea o perioadă sub impactul umbrei sale, un timp în care s-a luptat mult cu dependenţa de droguri. Nu o recunoştea însă pe atunci. Nici un dependent nu recunoaşte că ar avea o dependenţă decât după ce a reuşit s-o învingă. Însă atâta timp cât dependenţa îl lucrează, ruşinea e prea mare ca să se recunoască a fi dependent. E mai uşor să ne recunoaştem vulnerabilitatea în trecut, nu în prezent.
Umbra noastră nu e neapărat una întunecată, ci poate fi chiar şi una luminoasă. Asta depinde de cum ne trăim propria viaţă.  De exemplu, dacă eu trăiesc într-o  devalorizare perpetuă, e clar că partea luminoasă va fi umbra mea care va ieşi sporadic la iveală. Dacă însă  vreau să par cineva în mod forţat în faţa celorlalţi, dar pe de altă parte am o mulţime de slăbiciuni care mă vădesc că nu sunt autentic, atunci umbra întunecoasă mă va sabota tocmai atunci când nu mă aştept.
Noi oamenii suntem reflecţii, adică ne reflectăm propria umbră în ceilalţi. Şi e bine aşa, pentru că altfel poate nu am depista-o. Ceea ce condamnăm în ceilalţi, e de fapt partea renegată din noi înşine. Îi judecăm pe ei tocmai la capitolele unde noi înşine suntem deficitari şi labilitatea noastră ne vădeşte că ar fi cazul să scoatem bârna din ochii noştri, înainte de a încerca să dibuim paiul din ochiul celuilalt. În viaţa de zi cu zi, aceste cazuri duplicitare sunt nenumărate. Unul vorbeşte contra homosexualităţii, însă poate că el însuşi are aceste tendinţe. Unul e contra abuzurilor domestice, dar numai copii şi soţia lui ştiu cu cine au de-a face. Altul condamnă prostituţia, dar el însuşi nu se poate abţine să mai facă câte o escapadă. Unul se dă drept un mare „spiritual”, dar interesul său numai spiritual nu e. Altul condamnă banii că ar fi sursa relelor, dar el însuşi tare mult mai râvneşte după ei. Şi exemplele pot continua.
Cert e că această parte, întunecată sau luminoasă din noi care se mai numește „umbră”, e reală, nu doar imaginară. Însă nu e cazul să fugim de ea, ci doar să ne aşezăm faţă-n faţă şi să începem să discutăm în modul cel mai sincer cu noi înşine. Pentru că dacă nu te ocupi tu de umbra ta, se va ocupa ea însăşi de tine. Gândul la ce ai putea descoperi în interiorul tău, poate că încă te sperie și preferi să faci abstracție de natura ta și să-ți îngropi capul în nisipul indiferenței. Însă dacă vei avea puterea să te confrunți cu această umbră, s-ar putea să ai unele surprize: în locul rușinii vei simți compasiune, în locul stânjenelii îți vei redobândi curajul, în locul limitării poate vei descoperi libertatea.  Căci umbra de care se vorbește aici, nu e o problemă sau un dușman ce se vrea învins, ci un sol fertil care se cere cultivat, iar semințele spirituale care ne-ar fi atât de folos, se află înăuntru acestui pământ și nu în afara lui. Dacă nu îți poți vedea propria umbră, ai putea porni în căutarea ei, căci ea se ascunde în cele mai obscure colțuri ale conștiinței tale.
Există oameni perfecți, invulnerabili? Există oameni fără umbre? Nu. Nici unul. Însă unii și-o cunosc și astfel și-au impropriat umbra în folosul lor, alții ori nu și-o recunosc, ori fug de ea. A avea o umbră nu înseamnă însă că am avea vreun defect sau vreo lipsă. De fapt, partea care ți-o reprimi se vrea reunită și astfel ea își va pierde puterea asupra ta. Când nu te mai consideri divizat, tot ceea ce vezi peste tot ești doar tu. Nu mai există compartimente ascunse pentru că pur și simplu nu mai ai nevoie de ele. Te recunoști ca fiind doar cel care ești cu adevărat, nu cel care poartă măști. Pe nivelul egoului ne tot amăgim că suntem perfecți, că nu vom minți, înșela sau răni pe nimeni. Dar există momente în care e chiar bine să te înfurii, să fii mai dur sau chiar să răbufnești. Pentru că la un moment dat energia din noi pe care tot o reprimăm, se vrea eliberată. Marea slăbiciune a gândirii pozitive e că nimeni nu poate fi pozitiv tot timpul. Doar cei care joacă teatru și se forțează să pară ceea ce nu-s, doar că umbra îi va adumbri și pe aceștia mai devreme sau mai târziu.
Această parte din noi care ne divide am primit-o prin influențele limitative din afară. Aici în această umbră, se află temerile noastre neexprimate, rușinea care ne umple de oroare sau vinovăția insuportabilă. Scopul lucrului cu umbra este acela de a deveni întreg și de a pune capăt suferinței. Cum am recunoaște curajul dacă nu am trăi niciodată teama? Cum am ști ce e bucuria dacă nu am experimentat și tristețea? Cum am recunoaște lumina dacă nu ne-am confruntat niciodată cu întunericul? Nu e cazul să ne ascundem gunoiul sub preș. S-ar putea ca cineva să vină inopinant și să ridice preșul în fața noastră. Oare cum ne-am simți atunci?
Debbie Ford e una din cele care au avut puterea să își recunoască propria umbră și s-o folosească în favoarea ei. Deși unii se întreabă cum a făcut asta din moment ce a murit anul trecut de cancer la 58 de ani. Nu e cazul să speculăm ce și cum. Important e ce a rămas în urma ei. Moartea face parte tot din viață. Iar noi nu suntem roboți care să simțim ceva la comandă. Numai într-o singură zi trecem printr-o multitudine de stări și de emoții. Ar trebui să controlăm fiecare emoție doar ca să nu ne creem un conflict interior și astfel să nu ne îmbolnăvim? Vrea cineva asta? Eu unul nu. Controlându-mi stările forțat, intru în altfel de conflicte și mai grave. Se tot spune că omul se îmbolnăvește în urma creării de conflicte interioare. Până la urmă s-ar putea spune să nu mai simțim nimic ca să nu mai fim conflictuali. Dar tocmai ăsta e farmecul vieții și al omului, că nu e un automat. Spiritul fiecăruia dintre noi însă, la un moment dat simte nevoia să se reîntoarcă de unde a plecat. Ori și-a îndeplinit menirea pentru care a venit, ori nu mai are ce experimenta pe nivelul la care se află, ori își ratează scopul și atunci începe o decădere și spiritul vrea să plece dintr-un trup al cărui musafir nu mai poate să-i fie. Ori bineînțeles, din cu totul alte motive pe care noi acum nu le putem înțelege.
Privește mai bine în tine însuți. Acolo unde adevărul nu lasă loc de speculație. Care e raportul tău între viața ta socială și viața ta ascunsă? Spre care parte înclină balanța mai mult? Ai avea putere să îți recunoști umbra ta? Și dacă ai recunoaște-o, oare te-ai putea ierta?