Nu uita să zâmbeşti chiar dacă motivele par îngheţate

Nu uita să zâmbeşti chiar şi atunci când lucrurile, oamenii şi viaţa par îngheţate în faţa ta. Ele au îngheţat pentru că bucuria şi entuziasmul tău au îngheţat. Tocmai atunci ai încă un motiv în plus pentru a zîmbi. Tocmai atunci e cazul să râzi, chiar şi când toată lumea din jurul tău e tristă. Şi pentru ce ar fi oare atât de tristă? Chiar este aşa sau doar pare?
De fapt, nu există nici măcar o singură situaţie de viaţă care ar avea puterea să îţi îngheţe bucuria ta. Nici măcar aşa-zisa moarte a celui mai apropiat om de lângă tine. Trupul între timp s-a ofilit, iar spiritul şi-a luat rămas bun de la scurta sa călătorie pe pământ. E o aşa mare dramă în asta? Sufletul a avut nevoie de câteva lecţii care îi lipseau din experienţa sa. De câţiva ani petrecuţi pe aici.Poate că şi-a învăţat lecţiile sau poate că nu. Oricum, a fost frumos şi nu s-a plictisit. Aşa că nu e cazul să fii trist atunci când cel de lângă tine se hotărăşte să se întoarcă iarăşi acasă. De fapt, acesta nu e un motiv de boceală şi jale, ci încă un motiv de bucurie.
Însă uneori suntem prinşi în aceste emoţii distructive care iarăşi ne aruncă fără să vrem în vârtejul suferinţei. Pentru că uităm de noi înşine. Uităm de zâmbetul nostru. Uităm de bucuria noastră. Uităm de lumina din noi. Îi privim pe ceilalţi care tot suferă şi ne hrănim cu suferinţa lor. În loc să îi privim cu compasiune, îi privim cu milă. Ne-am identificat atât de mult cu creştinul din noi care stă resemnat şi pasiv în faţa vieţii, încât nu putem accepta ideea că viaţa e doar bucurie, ci căutăm neapărat „nod în papură” ca să dibuim unde stă ascunsă suferinţa. Iar când dăm de ea, ne înfăşurăm cu aceasta ca un cocon învelit în emoţii care nu are nici un cuvânt de spus în faţa vieţii.
Toate sistemele spală creiere, căci vor neapărat să înlocuiască spaţiul din mintea ta cu doctrina lor. Toate sistemele merg pe calapodul : „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!” Religia tot ne-a amăgit şi continuă să ne amăgească. Ea vrea să ne arate că e multă seriozitate în peisaj, multă tristeţe, multă profunzime. Iar dacă e profunzime, „trebuie” neapărat să existe multă suferinţă. Religia şi-a pierdut simţul umorului, pe care de fapt nu l-a avut niciodată. A spălat doar creierele curate şi pline de lumină pentru a le umple cu un gunoi generator de suferinţă, de nefericire, de chin, de vinovăţie, de anxietate şi de multă frică. A pus suferinţa pe soclu şi mă cheamă permanent ca să o venerez şi să-i aduc ofrandele prostiei mele. Mi-a pus răstignirea în faţă ca să mă simt vinovat pentru simplu fapt că trăiesc şi pentru că poate nu am „păcătuit” îndeajuns ca acea răstignire să fie justificată. Religia te schilodeşte mental şi sufleteşte, iar cu cât vei deveni mai schilodit, cu atât vor face un mai mare „sfânt” din tine. Dar e greu şi chiar imposibil să fie deschidere într-o minte fundamentalistă, închistată şi îndoctrinată a cărui singur dumne-Zeu e însăşi suferinţa. E imposibil să existe o breşă într-un blocaj mental care răspunde la orice întrebare cu o limbă de lemn teleghidată pe pilot automat. Prea mulţi oameni serioşi care îşi reprimă până şi cea mai firească nevoie, aceea de a se bucura de viaţă!
O „religie a iubirii” care venerează suferinţa şi crucea dusă cu mare sudoare în „valea plângerii”? Mulţumesc, dar nu mai am nevoie de o aşa ofertă a zădărniciei. Mulţumesc, dar prefer să rămân la picioarele bucuriei din mine însumi. Mulţumesc, dar prefer natura în locul bisericilor înţesate cu icoanele chipurilor triste care au ales să facă din suferinţă idolul lor. Mulţumesc, dar prefer creaţia în locul idolatriei, libertatea în locul îndoctrinării, bucuria în locul fricii. Mulţumesc, dar nu mai există nimic acolo care să mă seducă, am închis cazul şi am îndosariat experienţa atunci când am ajuns la capătul ei.
Mi-am splălat şi eu până la urmă propriul creier, dar am făcut-o de bunăvoie atunci când am realizat cât gunoi şi câtă mizerie mi s-a inoculat prin această aşa-zis „religie a iubirii”. Dar nu am uitat nici de suflet. L-am spălat şi pe el, l-am curăţat, i-am vindecat rănile şi am început să îl iubesc atunci când am realizat cât de mult a avut de suferit de pe urma amăgirilor şi condiţionărilor omeneşti. Iar după ce am făcut asta şi m-am rebotezat singur în cristelniţa bucuriei, nemailăsând să intre în mine nici cea mai mică firmitură a acestor subtile gunoaie, m-am centrat pe mine însumi şi am intrat în fluxul iubirii necondiţionate, acolo unde nu mai este nici „întristare, nici durere, nici suspin”. Aici, doar în vortexul iubirii am găsit acest loc şi nicăieri undeva în altă parte. Iubirea e de fapt adevăratul Dumnezeu care nu stagnează, nu e pasiv şi nu rămâne blocat în dogme. Când te afli acolo, în iubire, nu poţi vorbi despre ea căci nu o poţi descrie prin cuvinte. Când însă te afli în afară, începi să debitezi filozofii despre ea, începi să creezi noi religii şi noi sisteme de pe urma cărora crezi că ai avea ceva de câştigat. Însă doar în afara iubirii te simţi gol, nesigur şi cauţi confirmări din partea celorlalţi.
Aşadar, dragă cititorule, nu-ţi pierde simţul umorului şi nu uita să zâmbeşti chiar şi atunci când motivele au îngheţat. Nu aştepta pasiv ca ele să se dezgheţe, ci mergi tu în întâmpinarea lor şi suflă către ele bucuria vieţii din tine.
Iubeşte şi iartă! Zâmbeşte şi creează! Trăieşte şi te luminează!