Ești alături de tine sau împotriva ta? Atunci, dacă îți ești cu adevărat alături, acordă-ți o șansă. Una veritabilă însă, nu una înfricoșată și tremurândă. Dă-ți o șansă acum, nu mâine. Dă o șansă iubirii din tine. Dă o șansă bucuriei din tine. Dă o șansă puterii necunoscute din tine. Dă o șansă frumuseții din tine. Dă o șansă capacității din tine. Dă o șansă autenticității din tine. Dă o șansă creatorului magnific din tine.
Alegând să îți acorzi o șansă, îi îndemni indirect și pe ceilalți să își acorde șansele lor. Pentru că noi nu suntem despărțiți unul de altul și nici nu trăim fiecare în pătrățica lui fără ca să ne influențăm prin alegerile pe care le facem. Alegerea ta mă va influența într-o anumită măsură și pe mine. Alegerea mea va avea efect asupra ta, într-un mod indirect. Nici eu fără tine, nici tu fără mine. Viețile noastre se intersectează, experimentându-le. Eu învăț din experiențele tale, tu înveți din ale mele și împreună ne împărtășim unii altora trăirile și concluziile pe care ni le impropriem în ființa noastră.
Dar pentru asta, avem nevoie să ne dăm voie să fim. Adică să ființăm din întreg și nu din jumătăți. Întregul e însăși iubirea care ne unește pe toți. Când te afli în acest întreg și nu pe lângă el, rămâi în poala iubirii, experimentând iubirea pe de-a-ntregul. Însă când apare frica la interval, te elimini singur din tot acest vortex covârșitor de iubire. Pur și simplu el te aruncă afară atunci când nu mai rezonezi cu frecvența iubirii. Iar ca să reintri acolo, ai nevoie iarăși să te regăsești pe tine cel aflat tot în iubire. Cea mai mică grijă, cea mai mică răutate, cea mai mică teamă, cea mai mică batjocură, cea mai mică rezistență, te elimină într-o clipă din vortexul iubirii. Și atunci te surprinzi orfan și singur. Te surprinzi căzut în abisul goliciunii. De acolo, nu poți vedea decât denaturat lucrurile. Condamni și te condamni. Judeci gratuit și arăți cu degetul. Bârfești și te surprinzi prins în jocul bârfei. Te devalorizezi și încerci să te convingi că nu meriți nimic mai bun. Te lași înghițit în hăul depresiei și începi să îți plângi de milă. Cine te va scoate oare din toată această defazare lăuntrică? Cine îți va întinde mâna și te va reabilita iarăși? Doar iubirea. Ea îți întinde permanent mâna dar nu ți-o poate prinde pentru că tu nu te lași cu totul îmbrățișat de ea. Îi acorzi doar un deget, pe când celelalte se agață de necredință, de neîncredere, de frustrare, de suferință. Și atunci cum ar putea ea să te prindă fără ca să te scape iarăși înapoi?
Și așa se întâmplă când nu ne dăm o șansă veritabilă vieții noastre. Însă acordăm mari șanse întunericului care e lipsa luminii. Acordăm mari șanse fricii care e lipsa iubirii. Acordăm mari șanse milei care e lipsa compasiunii. Acordăm mari șanse nemulțumirii care e lipsa recunoștinței. Acordăm mari șanse resemnării care e lipsa curajului. Acordăm nenumărate șanse lipsei care ne scindează ființa interioară. Și atunci iarăși uităm și iarăși începem să ne întrebăm cine suntem? Vedem doar suferință în jur și credem că cineva undeva ne manipulează ca pe niște marionete. Îi vedem pe ceilalți, dar nu ne mai recunoaștem chipul și asemănarea în ei, pentru că vrem să ne identificăm doar cu lipsa. Și astfel ne întâlnim unul cu altul doar că să ne recunoaștem lipsa celuilalt în noi înșine. Nici cel cu care vorbești nu mai știe cine este, nici tu care îl privești nu mai ști cine ești. Atunci comunicarea se face nu de la om la om, ci de la om pe lângă om. Căci dacă nu ne mai unește iubirea oare ce ne-ar putea reuni? Iar dacă iubirea e prezentă în tine și e prezentă și în mine, oare cine ne-ar mai putea despărți?
Nu te amăgi și nu te păcăli singur că folosind nu știu ce tehnici vei ajunge să fii invincibil. Sau că într-un anumit timp vei ajunge la nu știu ce rezultate spirituale. Aici tot ego-ul vorbește și îți șoptește că dacă vei practica una sau alta vei ajunge pe culmile spirituale. Singura culme spirituală e însăși iubirea. Singura invincibilă e tot iubirea. Ai avea nevoie de un timp anume pentru a ajunge la ea? Ai avea nevoie de mult focus mental pentru a simți iubirea? Ea te îndeamnă să te disciplinezi și să îți creezi cât mai multe rețele neuronale, e adevărat. Pentru că fiind creativ și disciplinat împărtășești fără rețineri iubirea din tine însuți care se materializează printr-o creație sau alta. Cum afli dacă te iubești sau nu? Tocmai materializând energia iubirii și lăsându-i și pe ceilalți să se folosească de ea. Nu poți trăi la voia întâmplării și să spui că te iubești. Nu poți răni pe cineva dar să spui că tu de fapt te iubești. Nu poți fii indiferent la semenul tău și să spui că te iubești. Nu poți fii de partea ta într-un mod egoist, dar în schimb să crezi că te iubești. E un non-sens aici și o mare schizofrenie. Cine o poate înțelege, să o înțeleagă.
A acorda o șansă reală vieții tale, înseamnă de fapt, să acorzi o mare șansă iubirii neactivate din tine însuți, acea parte sacră din tine care se vrea revelată. Ființează din iubire și nu din interes. Privește-te în ochi și recunoaște iubirea din tine. Privește-l pe cel de lângă tine ochi în ochi și recunoaște iubirea din el. Privește viața față-n față și las-o să își reverse prin tine râurile ei de iubire...
Alegând să îți acorzi o șansă, îi îndemni indirect și pe ceilalți să își acorde șansele lor. Pentru că noi nu suntem despărțiți unul de altul și nici nu trăim fiecare în pătrățica lui fără ca să ne influențăm prin alegerile pe care le facem. Alegerea ta mă va influența într-o anumită măsură și pe mine. Alegerea mea va avea efect asupra ta, într-un mod indirect. Nici eu fără tine, nici tu fără mine. Viețile noastre se intersectează, experimentându-le. Eu învăț din experiențele tale, tu înveți din ale mele și împreună ne împărtășim unii altora trăirile și concluziile pe care ni le impropriem în ființa noastră.
Dar pentru asta, avem nevoie să ne dăm voie să fim. Adică să ființăm din întreg și nu din jumătăți. Întregul e însăși iubirea care ne unește pe toți. Când te afli în acest întreg și nu pe lângă el, rămâi în poala iubirii, experimentând iubirea pe de-a-ntregul. Însă când apare frica la interval, te elimini singur din tot acest vortex covârșitor de iubire. Pur și simplu el te aruncă afară atunci când nu mai rezonezi cu frecvența iubirii. Iar ca să reintri acolo, ai nevoie iarăși să te regăsești pe tine cel aflat tot în iubire. Cea mai mică grijă, cea mai mică răutate, cea mai mică teamă, cea mai mică batjocură, cea mai mică rezistență, te elimină într-o clipă din vortexul iubirii. Și atunci te surprinzi orfan și singur. Te surprinzi căzut în abisul goliciunii. De acolo, nu poți vedea decât denaturat lucrurile. Condamni și te condamni. Judeci gratuit și arăți cu degetul. Bârfești și te surprinzi prins în jocul bârfei. Te devalorizezi și încerci să te convingi că nu meriți nimic mai bun. Te lași înghițit în hăul depresiei și începi să îți plângi de milă. Cine te va scoate oare din toată această defazare lăuntrică? Cine îți va întinde mâna și te va reabilita iarăși? Doar iubirea. Ea îți întinde permanent mâna dar nu ți-o poate prinde pentru că tu nu te lași cu totul îmbrățișat de ea. Îi acorzi doar un deget, pe când celelalte se agață de necredință, de neîncredere, de frustrare, de suferință. Și atunci cum ar putea ea să te prindă fără ca să te scape iarăși înapoi?
Și așa se întâmplă când nu ne dăm o șansă veritabilă vieții noastre. Însă acordăm mari șanse întunericului care e lipsa luminii. Acordăm mari șanse fricii care e lipsa iubirii. Acordăm mari șanse milei care e lipsa compasiunii. Acordăm mari șanse nemulțumirii care e lipsa recunoștinței. Acordăm mari șanse resemnării care e lipsa curajului. Acordăm nenumărate șanse lipsei care ne scindează ființa interioară. Și atunci iarăși uităm și iarăși începem să ne întrebăm cine suntem? Vedem doar suferință în jur și credem că cineva undeva ne manipulează ca pe niște marionete. Îi vedem pe ceilalți, dar nu ne mai recunoaștem chipul și asemănarea în ei, pentru că vrem să ne identificăm doar cu lipsa. Și astfel ne întâlnim unul cu altul doar că să ne recunoaștem lipsa celuilalt în noi înșine. Nici cel cu care vorbești nu mai știe cine este, nici tu care îl privești nu mai ști cine ești. Atunci comunicarea se face nu de la om la om, ci de la om pe lângă om. Căci dacă nu ne mai unește iubirea oare ce ne-ar putea reuni? Iar dacă iubirea e prezentă în tine și e prezentă și în mine, oare cine ne-ar mai putea despărți?
Nu te amăgi și nu te păcăli singur că folosind nu știu ce tehnici vei ajunge să fii invincibil. Sau că într-un anumit timp vei ajunge la nu știu ce rezultate spirituale. Aici tot ego-ul vorbește și îți șoptește că dacă vei practica una sau alta vei ajunge pe culmile spirituale. Singura culme spirituală e însăși iubirea. Singura invincibilă e tot iubirea. Ai avea nevoie de un timp anume pentru a ajunge la ea? Ai avea nevoie de mult focus mental pentru a simți iubirea? Ea te îndeamnă să te disciplinezi și să îți creezi cât mai multe rețele neuronale, e adevărat. Pentru că fiind creativ și disciplinat împărtășești fără rețineri iubirea din tine însuți care se materializează printr-o creație sau alta. Cum afli dacă te iubești sau nu? Tocmai materializând energia iubirii și lăsându-i și pe ceilalți să se folosească de ea. Nu poți trăi la voia întâmplării și să spui că te iubești. Nu poți răni pe cineva dar să spui că tu de fapt te iubești. Nu poți fii indiferent la semenul tău și să spui că te iubești. Nu poți fii de partea ta într-un mod egoist, dar în schimb să crezi că te iubești. E un non-sens aici și o mare schizofrenie. Cine o poate înțelege, să o înțeleagă.
A acorda o șansă reală vieții tale, înseamnă de fapt, să acorzi o mare șansă iubirii neactivate din tine însuți, acea parte sacră din tine care se vrea revelată. Ființează din iubire și nu din interes. Privește-te în ochi și recunoaște iubirea din tine. Privește-l pe cel de lângă tine ochi în ochi și recunoaște iubirea din el. Privește viața față-n față și las-o să își reverse prin tine râurile ei de iubire...
O săptămână binecuvântată tuturor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu