Ce se află dincolo de aparenţe, dincolo de metafore? Ce se află dincolo de cuvinte, dincolo de atitudini? Acolo te afli chiar tu şi adevărul din tine însuţi. Acest adevăr aflat în spatele aparenţelor, mărturiseşte despre tine şi despre crezul tău. Iar crezul tău e cel care îţi mărturiseşte credinţa ta. Iar aceasta e de fapt, adevărul cu care te identifici în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă.
Pentru fiecare om în parte, viaţa înseamnă ceva mai mult sau mai puţin metaforic. Şi e bine aşa, pentru că avem nevoie de tot felul de nuanţe care să dea vieţii o coloratură specifică crezului nostru. Avem nevoie de poveşti care să picteze cât mai divers realitatea noastră. Avem nevoie de artă, căci arta e singura care reuşeşte să transceandă forma primitivă a lumescului. Aşa că pentru fiecare dintre noi, viaţa înseamnă ceva diferit. Unul va spune că viaţa este o vale a plângerii. Altul mai dogmatic va spune că este o cruce. Unul vă mărturisi că viaţa este doar o suferinţă continuă. Altul va spune că este numai bucurie. Unul va mărturisi că viaţa este însăşi iubirea. Altul va spune că este un cântec, iar altul va spune că viaţa este asemănătoare unui dans. Unul mai poetic va spune că viaţa este o poezie, iar altul mai narativ, că viaţa însăşi este o poveste. Unul mai raţional va spune însă că viaţa e o mare responsabilitate, iar altul mai copilăros va spune despre ea că este doar o joacă. Atâtea păreri diferite, atâtea crezuri care mai de care mai interesante despre viaţă. Oare se înşeală cineva sau toţi au dreptate?
Nu se înşeală nimeni. Dar fiecare în parte are dreptatea lui conform crezului său. Fiecare sistem religios, spiritual sau social foloseşte anumite metafore. Unele au o mare încărcătură emoţională, altele îţi dau senzaţia de plutire. Însă uşoare sau mai grele fiind, fiecare metaforă exprimă şi transmite ceva dincolo de cuvinte. Ce pot exprima metafore de genul: „mă zbat de azi pe mâine”, „încerc să supravieţuiesc”, „sunt un mare păcătos”, „sunt prins între ciocan şi nicovală”, „mai facem şi greşeli că oameni suntem”, „mă târăsc de la o zi la alta”...Când exprimi acest tip de metafore, te identifici cu ele pentru că fac parte din crezul tău. Aceasta e credinţa ta, în cazul ăsta extrem de limitativă, distructivă chiar. Toate te duc spre convingerea fermă: „mă lupt cu viaţa”! Dar oare chiar te poţi lupta cu viaţa? E o luptă reală sau una doar imaginară? Cine cu cine se luptă de fapt?
Alţii apelează la metafore şi mai încrâncenate de genul : „simt povara familiei pe umerii mei”, „mă aflu în faţa unui zid de care nu pot trece”, „mă simt răspunzător pentru alegerea lui x sau y”, „dacă nu merg la biserică trei duminici la rând îmi pierd harul” şi tot aşa. E mult masochism în aceste stereotipuri, dar e adevărul celor care folosesc mereu acest tip de convingeri. Însă la fel cum într-o clipă poate ai fost atras de acest fel de limitări metaforice, tot la fel de repede te poţi debarasa de ele.
E vorba de un „switch” doar, de la „turn off” la „turn on”.
Porţi o povară grea pe umeri? Dă-o acum jos şi mergi mai departe! Te afli în faţa unui zid? Fă o breşă în el, ocoleşte-l, escaladează-l şi mergi mai departe! Greşim că doar oameni suntem? Putem însă şi crea ceva constructiv, căci suntem oameni! Mă simt răspunzător pentru alegerile unuia sau altuia? Nu, fiecare e răspunzător doar pentru alegerile sale! Îmi pierd oare harul dacă nu merg la biserică? E doar un mit. Fiinţa interioară nu mi-o poate confisca nici dogma, nici canoanele, nici răutăţile, manipularea şi interesul celor din sistem. Însă acolo se lucrează cu metafore de o mare încărcătură agresivă de genul: „miluieşte-ne pe noi nevrednicii, robii tăi”, „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”, „veniţi să ne închinăm şi să cădem...”, toate acestea şi multe altele, te îndeamnă să îţi oferi toată puterea din tine...oare cui?
Aceste blocaje metaforice, din fericire nu sunt pentru toată viaţa. Dar pentru că ani şi ani la rândul le-am mărturisit inconştient, au devenit parte din credinţa noastră. Nu am încercat să privim adevărul de dincolo de aparenţe, pentru că am rămas blocaţi pentru un timp doar la limita lor, îndemnîndu-ne să reacţionăm negativ şi pasiv în acelaşi timp. Resemnarea e somnul conştiinţei. Ca să îţi modifici credinţa care la un moment dat nu te mai reprezintă, e nevoie să îţi modifici conştiinţa. Oare se merită sau nu?
Viaţa are şi ea anotimpurile ei. Când soarele intră în nori, oamenii încep să se precipite şi să creadă că lucrurile vor sta mereu aşa. Când noaptea neagră a sufletului îşi cere şi ea drepturile, bucură-te căci acesta e semn că credinţa ta se cere schimbată pentru că în conştiinţa ta se modifică ceva. Fiecare schimbare vine cu un semn de întrebare şi cu o mică criză lăuntrică. Nu-i nimic, după fiecare nor trecător, apare iarăşi soarele, iar după fiecare iarnă, apare iar primăvara. De obicei, opunem mari rezistenţe schimbărilor, pentru că ne e oarecum frică de ce se află dincolo de aceste schimbări. Însă majoritatea oamenilor îşi trăiesc propria viaţă într-o disperare tăcută şi preferă să nu schimbe absolut nimic. Diferenţa între rutină şi mormânt însă, e doar de câţiva centimetri. Însă tocmai această mică diferenţă face delimitarea dintre libertate şi limitare, dintre bucurie şi frică, dintre întuneric şi lumină...
Pentru fiecare om în parte, viaţa înseamnă ceva mai mult sau mai puţin metaforic. Şi e bine aşa, pentru că avem nevoie de tot felul de nuanţe care să dea vieţii o coloratură specifică crezului nostru. Avem nevoie de poveşti care să picteze cât mai divers realitatea noastră. Avem nevoie de artă, căci arta e singura care reuşeşte să transceandă forma primitivă a lumescului. Aşa că pentru fiecare dintre noi, viaţa înseamnă ceva diferit. Unul va spune că viaţa este o vale a plângerii. Altul mai dogmatic va spune că este o cruce. Unul vă mărturisi că viaţa este doar o suferinţă continuă. Altul va spune că este numai bucurie. Unul va mărturisi că viaţa este însăşi iubirea. Altul va spune că este un cântec, iar altul va spune că viaţa este asemănătoare unui dans. Unul mai poetic va spune că viaţa este o poezie, iar altul mai narativ, că viaţa însăşi este o poveste. Unul mai raţional va spune însă că viaţa e o mare responsabilitate, iar altul mai copilăros va spune despre ea că este doar o joacă. Atâtea păreri diferite, atâtea crezuri care mai de care mai interesante despre viaţă. Oare se înşeală cineva sau toţi au dreptate?
Nu se înşeală nimeni. Dar fiecare în parte are dreptatea lui conform crezului său. Fiecare sistem religios, spiritual sau social foloseşte anumite metafore. Unele au o mare încărcătură emoţională, altele îţi dau senzaţia de plutire. Însă uşoare sau mai grele fiind, fiecare metaforă exprimă şi transmite ceva dincolo de cuvinte. Ce pot exprima metafore de genul: „mă zbat de azi pe mâine”, „încerc să supravieţuiesc”, „sunt un mare păcătos”, „sunt prins între ciocan şi nicovală”, „mai facem şi greşeli că oameni suntem”, „mă târăsc de la o zi la alta”...Când exprimi acest tip de metafore, te identifici cu ele pentru că fac parte din crezul tău. Aceasta e credinţa ta, în cazul ăsta extrem de limitativă, distructivă chiar. Toate te duc spre convingerea fermă: „mă lupt cu viaţa”! Dar oare chiar te poţi lupta cu viaţa? E o luptă reală sau una doar imaginară? Cine cu cine se luptă de fapt?
Alţii apelează la metafore şi mai încrâncenate de genul : „simt povara familiei pe umerii mei”, „mă aflu în faţa unui zid de care nu pot trece”, „mă simt răspunzător pentru alegerea lui x sau y”, „dacă nu merg la biserică trei duminici la rând îmi pierd harul” şi tot aşa. E mult masochism în aceste stereotipuri, dar e adevărul celor care folosesc mereu acest tip de convingeri. Însă la fel cum într-o clipă poate ai fost atras de acest fel de limitări metaforice, tot la fel de repede te poţi debarasa de ele.
E vorba de un „switch” doar, de la „turn off” la „turn on”.
Porţi o povară grea pe umeri? Dă-o acum jos şi mergi mai departe! Te afli în faţa unui zid? Fă o breşă în el, ocoleşte-l, escaladează-l şi mergi mai departe! Greşim că doar oameni suntem? Putem însă şi crea ceva constructiv, căci suntem oameni! Mă simt răspunzător pentru alegerile unuia sau altuia? Nu, fiecare e răspunzător doar pentru alegerile sale! Îmi pierd oare harul dacă nu merg la biserică? E doar un mit. Fiinţa interioară nu mi-o poate confisca nici dogma, nici canoanele, nici răutăţile, manipularea şi interesul celor din sistem. Însă acolo se lucrează cu metafore de o mare încărcătură agresivă de genul: „miluieşte-ne pe noi nevrednicii, robii tăi”, „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”, „veniţi să ne închinăm şi să cădem...”, toate acestea şi multe altele, te îndeamnă să îţi oferi toată puterea din tine...oare cui?
Aceste blocaje metaforice, din fericire nu sunt pentru toată viaţa. Dar pentru că ani şi ani la rândul le-am mărturisit inconştient, au devenit parte din credinţa noastră. Nu am încercat să privim adevărul de dincolo de aparenţe, pentru că am rămas blocaţi pentru un timp doar la limita lor, îndemnîndu-ne să reacţionăm negativ şi pasiv în acelaşi timp. Resemnarea e somnul conştiinţei. Ca să îţi modifici credinţa care la un moment dat nu te mai reprezintă, e nevoie să îţi modifici conştiinţa. Oare se merită sau nu?
Viaţa are şi ea anotimpurile ei. Când soarele intră în nori, oamenii încep să se precipite şi să creadă că lucrurile vor sta mereu aşa. Când noaptea neagră a sufletului îşi cere şi ea drepturile, bucură-te căci acesta e semn că credinţa ta se cere schimbată pentru că în conştiinţa ta se modifică ceva. Fiecare schimbare vine cu un semn de întrebare şi cu o mică criză lăuntrică. Nu-i nimic, după fiecare nor trecător, apare iarăşi soarele, iar după fiecare iarnă, apare iar primăvara. De obicei, opunem mari rezistenţe schimbărilor, pentru că ne e oarecum frică de ce se află dincolo de aceste schimbări. Însă majoritatea oamenilor îşi trăiesc propria viaţă într-o disperare tăcută şi preferă să nu schimbe absolut nimic. Diferenţa între rutină şi mormânt însă, e doar de câţiva centimetri. Însă tocmai această mică diferenţă face delimitarea dintre libertate şi limitare, dintre bucurie şi frică, dintre întuneric şi lumină...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu