Du-ţi experienţa până la capăt!

Ai destul curaj să îţi duci experienţa ta până la capăt? Dacă ai, atunci mergi şi nu privi în urma ta, ca nu cumva gura lumii să îţi frângă curajul. Iar dacă nu ai, atunci la ce bun să o mai începi dacă la mijlocul drumului te vei întoarce tot de unde ai plecat?
Când te întorci înapoi fără însă ca să ajungi la capăt, te întorci de fapt din nou la frică, şi mai înfricoşat decât cum erai atunci când ai plecat. Pleci la drum, dar la un moment dat apare un gând care îţi reprimă nevoia irezistibilă de a merge mai departe. Şi atunci încep mustrările de conştiinţă, încep învinovăţirile şi propria judecată. Începi să te raportezi la ce va zice unul sau altul în urma faptelor tale. Ce va zice societatea, ce va zice familia, ce va zice religia?
Şi atunci îţi înnăbuşi nevoia şi experienţa ta. Pentru că frica te învăluie şi te ia prin surprindere. Ea îţi şopteşte că nu e bine ce vrei să faci. Ea e maestră în arta renunţării, în arta dezamăgirii, în arta frustrării, în arta eşecului. Discipolului îi e frică de cel iniţiat. Soţului îi e frică de soţie. Copilului îi e frică de părinte. Săracului îi e frică de cel bogat. Ignorantului îi e frică de cunoaştere. Pentru că cunoaşterea implică ceva de care foarte mulţi fug: responsabilitatea. Fug pentru că nu vor să îşi asume faptele şi experienţele pe care spiritul lor îi îndeamnă să le facă. Şi atunci au nevoie de alţii care să le spună că e bine sau nu ceea ce vor să facă. Neavând discernământ, cred că alţii ar putea decide pentru ei. Dar oare cum ar putea un altul să decidă ce e folositor sufletului tău şi oare cum îţi vei cultiva discernământul fără ca să iei tu însuţi decizii de frică ca nu cumva să te împiedici? Şi dacă te-ai împiedicat oare vei rămâne căzut acolo? Nu, doar te vei ridica şi vei merge iarăşi mai departe, dar de data asta mai câştigat ca înainte.
Oamenii îşi creează non-stop reţele neuronale. Adică dependenţe. Unele în favoarea lor, altele în defavoarea lor. Dacă ai o dependenţă de frumos, de cunoaştere, de artă, de creaţie, nu renunţa la această reţea neuronală doar pentru că o limbă mai tăioasă îţi va arunca la un moment dat un cuvânt mai critic. Şi criticile fac parte din farmecul vieţii, iar dacă te-ai câştigat pe tine vei transforma chiar şi criticile în aur pur pentru sufletul tău. Dacă însă ai dependenţe pe care le practici dar în urma cărora apar mustrări de conştiinţă sau alte persoane sunt rănite de alegerile tale, atunci e cazul să schimbi ceva, pentru că tot făcând la fel te vei simţi din ce în ce mai vinovat şi mai slab. Dar dependenţele au rădăcini adânci şi nu le poţi smulge doar prin efort pentru că s-ar putea ca astfel să te răneşti şi mai mult. E nevoie însă de mult curaj pentru a-ţi duce experienţa până la capăt. Dacă nu o vei duce, ea te va urmări, pentru că va exista mereu un semn de întrebare acolo şi o mică atracţie nesatisfăcută. Să îţi duci o experienţă negativă până la capăt poate părea o nebunie şi poate că într-adevăr nu e pentru oricine. Dar efectul experienţei duse până la capăt, pune practic un sigiliu pe acea experienţă, o îndosariază şi o clasează în conştiinţa ta. La aceasta nu vei mai putea reveni niciodată, însă vei reveni mai devreme sau mai târziu, dacă nu ţi-ai asumat-o pe deplin.
Oamenii se simt vinovaţi şi nu se simt bine, nu se simt împăcaţi cu ei înşişi. Astfel încât merg la alţii şi-i întreabă ce nu e în regulă cu ei. Merg la preot cu sufletele tremurânde şi cad în genunchi în faţa lui. Iar când acesta vede o asemenea frică şi prostie, le va mai pune în jurul gâtului încă un lanţ şi-i va condiţiona şi mai mult. Merg la un terapeut sau la vreun maestru şi iarăşi spun că au o problemă şi nu se pot elibera. Iar terapeutul va începe un proces şi o lungă terapie care va costa bineînţeles o căruţă de bani şi va necesita un timp care cu cât va fi mai lung, cu atât terapia va da mai multe rezultate. Şi unul şi altul, îşi va condiţiona şi mai mult pacientul, unul o va face sub sutană, celălalt în cabinetul promisiunilor. Preotul îi va pune oprelişti şi îl va ameninţa cu lipsa împărtăşaniei dacă va continua tot aşa. Dar soluţia tot nu i-o dă. Şi astfel omul tot nu se opreşte, dar în acelaşi timp începe să îşi saboteze propria experienţă, o va face bineînţeles pe ascuns, chinuindu-se în acelaşi timp şi luptând din răsputeri împotriva lui însuşi.
Dacă îi vei spune unui dependent de ciocolată de exemplu, să se oprească, oare chiar o va face? Iar dacă o va face de frică, va rămâne împăcat cu sine însuşi sau va deveni şi mai tulburat ca înainte? Reprimările din frică nu duc decât la conflicte interioare în urma cărora se creează bolile. Dar dacă acel dependent de ciocolată îşi va duce pofta lui până la capăt? Dacă ar mânca doar ciocolată, cât timp ar putea ţine-o tot aşa? Dar dacă va mânca doar când şi când şi pe ascuns, o poate ţine toată viaţa aşa, dar el niciodată nu va fi împăcat cu el însuşi. Sigur, nu e vorba de ciocolată aici, e vorba doar de a îţi duce experienţa ta până la capăt.
Drumul tău spiritual porneşte de la cerinţele trupului, apoi apar nevoile psihologice, iar când şi unele şi altele sunt rezolvate, apar nevoile spirituale. Când ajungi în acest punct îţi dai seama că nimic din afară nu te mai poate satisface. De-abia atunci, când nu vei mai alerga disperat la unul sau altul, te-ai căştigat pe tine însuţi. Doar experimentând, doar testând, doar punând în propria balanţă.
O minte spirituală nu mai face distincţie între materie şi spirit. Materialistul chiar şi când iubeşte, priveşte la femeie doar ca la un obiect. Însă atingerea spirituală, transformă până chiar şi cel mai carnal gest, într-un gest sacru.
Am tot fost învăţaţi să dăm socoteală şi nimeni nu ne-a spus că suntem responsabili doar faţă de noi înşine. Ai ascultat pe unul, ai ascultat pe altul, dar în final te vezi iarăşi gol, pustiit şi cu mâinile goale. Şi atunci realizezi că nu mai ai încotro decât să porneşti pe drumul tăui. Ascultă-i pe toţi dacă vrei, dar nu te agăţa de nimeni. Nu da socoteală în faţa nimănui, căci cei care îţi vor cere socoteală, îţi spun de fapt un singur lucru: că efectiv nu te iubesc! Cum ar putea să te iubească, condiţionându-te? Dacă e greşit ceea ce faci, tu vei simţi imediat. Dacă e bine, iarăşi vei simţi imediat. Glasul conştiinţei nu minte. Aşa începi să afli ce bine sau rău pentru tine însuţi, ascultând glasul fiinţei tale interioare. Însă dacă îţi vei arunca mereu responsabilitatea asupra preotului, asupra iniţiatului, asupra dumne-zeului sau asupra guvernului, nu vei putea practic evolua niciodată.
Capătul unei experienţe aşa-zis negative, apare spontan chiar atunci când te hotărăşti să mergi până la capăt. Pur şi simplu se topeşte acea poftă, acea atracţie, acel interes. Dacă nu se dizolvă însă imediat acea nevoie care te ţine ca prins în cursă, înseamnă că rezistenţa ta de a atinge acel capăt e încă prea mare şi dorinţa ta de a încheia acea experienţă e încă prea mică. Dar nu fii dezamăgit pentru că ai una sau mai multe slăbiciuni. Doar conştientizându-le, le vei putea transcende.

Asumă-ţi alegerea, asumă-ţi experienţa şi du-o până la capăt!