Cand momentul adevarului sta fata in fata

Vine un moment în viaţa fiecăruia dintre noi, care te pune faţă în faţă doar cu tine însuţi. Aceea e clipa care nu minte, acela e momentul adevărului tău.
Cineva întreba la postarea mea de ieri, cum ar putea ea să privească viaţa când copilul ei este bolnav de cancer?
Într-adevăr la o astfel de întrebare nu există un răspuns cât de cât plauzibil şi atunci cel mai bine ar fi să păstrezi tăcerea. Dar m-am gândit la asta. Ştiu însă că în faţa unei astfel de situaţii, orice cuvânt, orice încurajare, orice mângâiere, nu poate sta în picioare, nu are putere, mai exact orice sfat nu ar putea face mai mult decât o "ceapă degerată".
În astfel de situaţii, nu mai poţi să te agăţi de tehnici, de cărţi, de citate care mai de care mai "spirituale", de ce a făcut unul sau altul într-un astfel de caz. Pentru omul cu pricina, toate astea nu mai au nici o relevanţă, pentru că viaţa bate filmul, iar boala bate şi ea "spiritualitatea".
Poate că viaţa noastră se desfăşoară cumva tocmai pentru a ne pregăti pentru un astfel de moment de cotitură. De-a lungul vieţii acumulăm cunoaştere, întâlnim oameni care mai de care mai înţelepţi, aplicăm tot felul de tehnici sau ritualuri, mergem în pelerinaje pe la mormintele sfinte, ajungem poate chiar şi în Nepal, India sau Ierusalim, crezând cumva că acolo vom da peste "ceva" care ne va ţine în "formă" pentru toată viaţa. Dar după ce se termină pelerinajul în sine, rămâi tot la fel de singur ca şi înainte, rămâi iarăşi doar tu şi cu Dumnezeu, căci toţi ceilalţi apar şi dispar periodic din realitatea ta. Însă tot acest efort depus pe acest drum al cunoaşterii, are totuşi un rol benefic, pentru că de obicei după ce parcurgi o astfel de etapă, dacă înţelegi cum stau lucrurile de fapt, te întorci atunci şi mai mult spre tine însuţi.
Mi se pare firesc, ca după ani şi ani de acumulări spirituale, să apară la un moment dat o criză, o cotitură, un moment "cheie", în viaţa noastră. Pentru că dacă dorim atât de mult să creştem, e necesar să fim testaţi şi examinaţi.
Ca şi cum viaţa, sau Dumnezeu dacă vreţi, te va întreba într-o zi :
"Ia să vedem, ai înţeles oare cu adevărat cine eşti sau doar ai umplut văzduhul de cuvinte"?
Eu cred asta, pentru că spiritul nostru de fapt, se căleşte doar prin astfel de momente grele şi dureroase, care te pun cumva la încercare. Însă ele sunt dureroase doar aparent, pentru că eu cred, că totuşi nu există absolut nici o situaţie de viaţă pe care să nu o poţi privi cu seninătate. Te va durea, vei plânge, poate chiar vei ţipa de durerea sufletească care e în tine, poate vei zace la pământ de neputinţă şi de frustrare...
Dar până chiar şi acest moment va trece. Până şi ultima lacrimă ţi se va usca mai devreme sau mai târziu.
Mie mi se pare foarte interesant de exemplu că atunci când îmi reamintesc momentele de viaţă frumoase, bucuria se înfiripă iarăşi în mine. E de ajuns să îmi amintesc un astfel de moment şi simt că vibraţia creşte.
Pe când dacă stau şi-mi amintesc situaţiile dureroase, ele nu mai au putere asupra mea, e doar o amintire şi atât, căci durerea odată trăită, nu o mai poţi trăi şi a doua oară. Oare doar mie mi se întâmplă asta?
Momentul de care aminteam, cel care ne pune faţă în faţă cu noi înşine, e vital. Atunci vei rămâne singur ca pe o insulă pustie. Dacă vei dori să te mai agăţi de ceea ce te agăţai odată constaţi că acele cârlige nu mai au puterea să te ridice. Dacă le vei spune altora durerea sau criza ta, ei te voi privi cu milă aparent, vor înţelege doar cu mintea durerea ta şi nu cu sufletul, îţi vor da impresia că îţi sunt alături dar de fapt nu te poate înţelege decât doar un om care a trecut şi el la rândul lui prin ceea ce treci tu acum.
Şi acel moment care va sta faţă în faţă cu tine, apare în viaţă ori printr-o boală, ori printr-o criză sufletească sau religioasă, ori prin altfel de situaţii în care vei ajunge să te pui în balanţă, de o parte pe tine, de o parte situaţia grea în care te afli. Oare vei avea atunci destulă substanţă, vei fi atunci destul de "profund" pentru a reuşi să înclini balanţa înspre partea ta, sau te va arunca în sus într-o clipă, înclinându-se cu putere în partea cealaltă?
De fapt, acest moment e ca un fel de colac de salvare care ţi se aruncă peste bord, atunci când tu crezi că toată viaţa ta e ok, dar de fapt te afli naufragiat pe undeva departe şi sufletul tău pluteşte în derivă agăţându-se cu disperare ca de o ultimă plută.
Boala e ca o lecţie care se predă atunci când mai mulţi au nevoie de ea. Bineînţeles că nu o poţi lua ca pe o lecţie, căci atunci emoţiile te subjugă şi nu mai poţi rămâne lucid, nu mai poţi fi cu adevărat conştient de ce ţi se întâmplă. Dar de fapt, de această lecţie are nevoie şi cel asupra căruia vine boala, are nevoie şi întreaga famile care îl înconjoară, şi au nevoie chiar şi cunoscuţii sau prietenii pentru că şi ei la rândul lor, se vor gândi la persoana în cauză.
Când apare o boală precum cancerul sau altele, toate valorile se schimbă, totul este dat peste cap, tot ce era înainte se năruie ca un castel de nisip. Atunci oamenii se opresc. Iau aminte la ei înşişi. Încep să mediteze la viaţa lor. Altfel, dacă nu li s-ar fi dăruit această boală, poate niciodată nu s-ar mai putea opri din cursa către marele "nimic". Atunci poate că realizează ceva ce doar aşa pot realiza, atunci încep să înţeleagă de fapt, viaţa la propriu nu la figurat.
Am scris toate astea nu ca un sfat, ci ca o simplă constatare. Dacă vrem să fim mistici, putem spune că boala e o taină, că asta e voia lui Dumnezeu...
Dar o astfel de mentalitate nu ajută pe nimeni ci duce tot la resemnare şi pasivitate. Dar dacă văd boala ca pe o lecţie de viaţă, atunci după ce ce voi ieşi din emoţii şi plâns, îmi voi mulţumi chiar şi pentru această cruntă experienţă, care mă învaţă ceea ce poate că nimeni vreodată nu m-ar putea învăţa...