joi, 21 noiembrie 2013

Privind inapoi...fara manie

Privind înapoi...fără mânie

Când se găsește câte unul care tocmai a ieșit dintr-o credință limitativă în care a crezut trup și suflet timp îndelungat, senzația lui este că după multe lupte zadarnice și chinuitoare, s-a întors acasă în sfârșit, la sinele său care îl tot aștepta de o viață.
Tocmai a revenit dintr-un război la care el singur a ales să meargă, nu l-a forțat nimeni și astfel nu poate învinovăți pe absolut nimeni. Acum odată întors, rămâne mut de uimire cum de a putut alege așa ceva. Trupul îi este întreg și nevătămat dar sufletul îi este plin de răni care încă mai supurează. Însă bucuria eliberării este atât de mare încât nici un fel de durere nu mai contează.
Ajuns acasă, își va aminti cu nostalgie mereu de acel război lăuntric la care a luat parte atâția ani. Își va aminti despre el ca despre o altă persoană, pentru că în cel întors, nu se mai află nimic din cel care se lupta în tranșee cu morile de vânt.
Și va simți nevoia irezistibilă să se urce pe un stâlp, undeva în văzduh pentru a striga din toate puterile și să-și povestească experiența sa trăită la propriu, nu la figurat. Dar amărăciunea sa nu poate fi înțeleasă decât doar de unul care a experimentat acest război ca și el, și într-un final a reușit să se întoarcă acasă viu, deși mult vătămat.
Și astfel văzând el că aproape nimeni nu-l poate înțelege, realizează că doar râsul îl va vindeca cu adevărat. Căci înainte era mult prea ”profund” și mult prea ”serios” ca să mai poată râde. Acum însă, va râde în gura mare de tot ce a fost odată și va apărea oarecum nebun în ochii celorlalți. Dar pentru el, adică pentru omul nou, nu mai contează ce vor crede aceștia despre el, căci într-un final pricepe că în realitatea lui nu există decât el și Dumnezeu. Restul doar vin, se opresc și iarăși pleacă.
Și nu-i mai pasă nici dacă povestea sa va avea ecou în inima cuiva. El știe că a venit aici să dea o mărturie sinceră și fără înflorituri. Pentru că în cele din urmă, s-a regăsit pe el însuși exact așa cum este, nu așa cum credința limitativă îl amăgea că ar fi.
Această senzație pe care o are, odată întors din tranșee, cu sufletul bandajat, s-ar asemăna cumva cu cea a unuia care a trăit mulți ani alături de o iubită care îi spunea mereu că îl iubește, ca la sfârșit să afle că de fapt îl înșela în fiecare zi. Poți uita așa ceva vreodată? Te poți detașa ca și cum nu ar fi fost nimic?
Nu poți. Pentru că ști foarte bine că doar tu singur ai ales să te rănești, iar cei cărora tu ți-ai încredințat sufletul curat, doar ți-au întreținut frica și rănile fără să încerce să ți le închidă. Ei sunt adevărați maeștri în întreținerea rănilor pe viață.
Nu poți uita, dar măcar îți vei mulțumi de acum încolo mereu pentru curajul tău de a ieși dintr-un staul unde turma este închisă și așteaptă cu frică să fie tunsă, sacrificată și apoi mâncată.
Nu poți uita, dar vei putea privi cu compasiune și fără sfidare la cei care aleg singuri să rămână pasivi în staul. Nu e treaba ta să îi scoți de acolo, e treaba lor.
Nu poți uita, iar când vei privi înapoi, nu o vei face cu mânie, căci pasul pe care l-ai făcut spre tine însuți după toată această experiență, e atât de mare încât nimeni și nimic nu îți mai poate fura identitatea.
Nu poți uita, dar odată lecția învățată, nu-ți mai rămâne decât să zbori în înalturi, acolo unde înainte nu ai aveai curajul nici măcar de a-ți ridica ochii...
Cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de văzut să vadă, cine poate înțelege să înțeleagă...
Așa este, așa să fie!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu