Privind înapoi...fără mânie
Când se găsește câte unul care tocmai a ieșit dintr-o credință
limitativă în care a crezut trup și suflet timp îndelungat, senzația lui
este că după multe lupte zadarnice și chinuitoare, s-a întors acasă în
sfârșit, la sinele său care îl tot aștepta de o viață.
Tocmai a revenit dintr-un război la care el singur a ales să meargă, nu l-a forțat nimeni și astfel nu poate învinovăți
pe absolut nimeni. Acum odată întors, rămâne mut de uimire cum de a
putut alege așa ceva. Trupul îi este întreg și nevătămat dar sufletul îi
este plin de răni care încă mai supurează. Însă bucuria eliberării este
atât de mare încât nici un fel de durere nu mai contează.
Ajuns
acasă, își va aminti cu nostalgie mereu de acel război lăuntric la care a
luat parte atâția ani. Își va aminti despre el ca despre o altă
persoană, pentru că în cel întors, nu se mai află nimic din cel care se
lupta în tranșee cu morile de vânt.
Și va simți nevoia irezistibilă
să se urce pe un stâlp, undeva în văzduh pentru a striga din toate
puterile și să-și povestească experiența sa trăită la propriu, nu la
figurat. Dar amărăciunea sa nu poate fi înțeleasă decât doar de unul
care a experimentat acest război ca și el, și într-un final a reușit să
se întoarcă acasă viu, deși mult vătămat.
Și astfel văzând el că
aproape nimeni nu-l poate înțelege, realizează că doar râsul îl va
vindeca cu adevărat. Căci înainte era mult prea ”profund” și mult prea
”serios” ca să mai poată râde. Acum însă, va râde în gura mare de tot ce
a fost odată și va apărea oarecum nebun în ochii celorlalți. Dar pentru
el, adică pentru omul nou, nu mai contează ce vor crede aceștia despre
el, căci într-un final pricepe că în realitatea lui nu există decât el
și Dumnezeu. Restul doar vin, se opresc și iarăși pleacă.
Și nu-i
mai pasă nici dacă povestea sa va avea ecou în inima cuiva. El știe că a
venit aici să dea o mărturie sinceră și fără înflorituri. Pentru că în
cele din urmă, s-a regăsit pe el însuși exact așa cum este, nu așa cum
credința limitativă îl amăgea că ar fi.
Această senzație pe care o
are, odată întors din tranșee, cu sufletul bandajat, s-ar asemăna cumva
cu cea a unuia care a trăit mulți ani alături de o iubită care îi spunea
mereu că îl iubește, ca la sfârșit să afle că de fapt îl înșela în
fiecare zi. Poți uita așa ceva vreodată? Te poți detașa ca și cum nu ar
fi fost nimic?
Nu poți. Pentru că ști foarte bine că doar tu singur
ai ales să te rănești, iar cei cărora tu ți-ai încredințat sufletul
curat, doar ți-au întreținut frica și rănile fără să încerce să ți le
închidă. Ei sunt adevărați maeștri în întreținerea rănilor pe viață.
Nu poți uita, dar măcar îți vei mulțumi de acum încolo mereu pentru
curajul tău de a ieși dintr-un staul unde turma este închisă și așteaptă
cu frică să fie tunsă, sacrificată și apoi mâncată.
Nu poți uita,
dar vei putea privi cu compasiune și fără sfidare la cei care aleg
singuri să rămână pasivi în staul. Nu e treaba ta să îi scoți de acolo, e
treaba lor.
Nu poți uita, iar când vei privi înapoi, nu o vei face
cu mânie, căci pasul pe care l-ai făcut spre tine însuți după toată
această experiență, e atât de mare încât nimeni și nimic nu îți mai
poate fura identitatea.
Nu poți uita, dar odată lecția învățată,
nu-ți mai rămâne decât să zbori în înalturi, acolo unde înainte nu ai
aveai curajul nici măcar de a-ți ridica ochii...
Cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de văzut să vadă, cine poate înțelege să înțeleagă...
Așa este, așa să fie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu