Eliberarea zeilor

Când privesc în spate, o ceaţă deasă învăluie orizontul. Ici-colo mai întrezăresc prin ceaţă, corăbii plutind în derivă, fără cârmaci şi fără oameni la bord. Corăbiile sunt negre ca tăciunii, ruginite şi imens de mari. Cu cât trece timpul, acestea intră şi mai mult în ceaţă şi ori de câte ori întorc capul privind în urma mea, constat că ele se împuţinează şi ajung ca nişte puncte negre undeva în zare. Uşor se îndepărtează, uşor se evaporă din realitatea mea...
Însă când privesc în faţă, lumina îmi luminează calea iar eu alerg pe cale fără să mă opresc, fără să obosesc vreodată. Ştiu că urcuşul către Sine nu are final, nu are capăt, nu are hotar. Iar bucuria de a urca acest munte este atât de copleşitoare, încât orice oprire e o pierdere de timp şi de energie.
Dar pentru că doar pentru o clipă am privit iarăşi în urmă, zâmbind în sinea mea pentru tot ceea ce a fost odată, am privit corăbiile părăsite şi am strigat către ele:

„Ascultaţi-mă, voi zeii mei, cei cărora v-am slujit cu atâta râvnă odinioară!
Aplecaţi-vă urechile care nu aud şi ochii care nu văd asupra mea!
Veniţi şi spuneţi tuturor cine şi ce sunteţi voi de fapt!
Veniţi şi spuneţi la toată lumea,
cum faceţi voi din adevăr minciună şi din minciună adevăr,
cum amăgiţi voi minţile slabe şi le îndemnaţi să vi se supună,
cum reuşiţi voi să faceţi din oameni minunaţi, adevăraţi păcătoşi, robi şi nevrednici,
cum îndoctrinaţi voi masele şi le condiţionaţi negativ,
cum puneţi stăpânire pe sufletele curate
şi faceţi din ele simple marionete în mâinile voastre,
cum ajungeţi voi din simpli idoli,
dumnezei falşi care despart pe om de adevăratul Dumnezeu,
cum abia aşteptaţi să vi se dea puterea din oameni pe bani sau pe degeaba,
cum îi păcăliţi pe cei simpli cu veşnice promisiuni după moarte!

Unde sunteţi acum voi zeii mei,
cei care odinioară vă făleaţi cu mine şi vă uimeaţi chiar voi înşivă
de propria mea nebunie de a vă fi întru totul credincios,
care ziua şi noaptea aveam gândul numai la voi,
care nu aveam linişte până nu vă aduceam propriile ofrande,
care plângeam şi sufeream de dorul vostru,
care nu mi-am pus niciodată problema că nu sunteţi decât nişte surogate,
căci am crezut cu adevărat în voi,
până la ultima mea suflare,
până la ultimul meu cuvânt,
până la ultima mea simţire!
Oare cum de nu aţi plesnit de atâta râs,
privind la cei mulţi asemenea mie,
care v-au pus sufletele lor la picioarele voastre,
aşteptând de la voi ceea ce niciodată nu vor primi,
tremurând în faţa voastră ca în faţa unor dumnezei,
nădăjduind spre o nădejde moartă în ea însăşi,
şi făcându-i să creadă pe toţi până la unul,
că se află în lumină,
când de fapt se aflau într-un mare întuneric!

Vorbiţi acum dacă puteţi, zeii mei,
cum de-aţi reuşit să înlănţuiţi oamenii prin tot felul de religii,
prin care credinţele false şi limitative le-aţi ridicat la rang de idoli,
cum aţi creat prin ele doar dezbinări, ură şi războaie,
toate purtate cu nonşalanţă „în numele Domnului”!
Cum aţi transformat simplele voastre patimi care clocotesc în voi,
în tot felul de scrieri, chipurile revelate divin,
introducând prin ele sugestii şi îndemnuri manipulative,
punând în gura unui fals dumnezeu propriile voastre interese ascunse,
băgând frica fără reţinere în oameni,
toate acestea făcute iarăşi „în numele Domnului”!
Cum aţi ajuns să împânziţi otrava din voi înşivă,
creând o aşa zisă religie a iubirii,
unde oamenii cred că Dumnezeu încape în ziduri făcute de mâini omeneşti,
unde vin pregătiţi cu buzunarele pline doar pentru a plăti pentru o iluzie,
unde mai marii lor le întreţin programele de frică, ruşine şi vinovăţie,
creându-le la nesfărşit ideea că s-au născut în păcat,
neîndemnându-i decât spre resemnare şi nu spre creaţie,
spre suferinţă şi nu spre bucurie,
spre tot felul de surogate aflate în afara lor,
niciodată sfătuindu-i să caute înlăuntrul lor,
acolo unde sufletul se chinuie
şi tot aşteaptă ca omul să se elibereze de toată această povară,
care îl secătuieşte şi îi frânge nevoia de a zbura în înalturi!

Acum recunosc, zeii mei,
sunteţi adevăraţi maeştri în arta înrobirii sufletelor,
deşi voi spuneţi că doar la voi este adevărata mângâiere,
însă eu nu am înţeles în cele din urmă,
la ce fel de mângăiere vă refereaţi,
poate la mângâierea pe creştet doar,
prin care voi credeţi că un simplu gest ritualic,
poate schimba omul prin revărsarea harului asupra sa,
însă toate acestea nu sunt decât fum,
atâta timp cât omul se află mereu în ignoranţă şi în nepăsare,
atâta timp cât nu lucrează la mintea sa constant,
atâta timp căt nu pricepe cine este,
cum oare se va sfinţi unul ca acesta doar luând parte la un simplu ritual?

Mai am multe să vă spun vouă zeii mei,
dar nu voi cădea în această capcană,
căci asta vreţi voi de fapt,
să fiţi mereu băgaţi în seamă,
chiar şi criticaţi pe faţă sau în ascuns, nu contează,
oricum numai să se vorbească despre voi în neştire,
ca omul să uite astfel de el însuşi şi de comoara care se află doar în el,
despre care niciodată nu amintiţi nimic,
sau poate că nici măcar voi înşişi nu aţi ştiut vreodată!
Iată deşi mulţi prea mulţi ani v-am fost adevărat fidel
şi nu v-am trădat nici măcar printr-un gând îndoielnic,
a sosit timpul să vă dau drumul, zeii mei,
să mă eliberez şi să vă eliberaţi şi voi de mine,
căci nu mai aveţi nici o putere acum asupra mea,
toate s-au dus, toate s-au schimbat în viaţa mea,
aşa că nu vă mai bateţi capul degeaba cu mine,
cu siguranţă veţi găsi mereu noi discipoli,
iar pentru aceştia voi avea mereu doar compasiune,
şi voi privi la ei cu iubire şi fără aroganţă,
căci fiecare e liber să vă aleagă pe voi zeilor,
sau să se aleagă cu curaj pe el însuşi!

Aşadar vă urez drum bun, zeii mei,
funiile corăbiilor voastre au fost tăiate,
lanţurile au fost şi ele azvârlite în larg,
nu mai există acum nici o povară,
nu mai rămân acum decât eu cu mine însumi
alături de adevăratul Dumnezeu,
care de-atâta timp a tot aşteptat cu îngăduinţă eliberarea mea...

Aşa este şi aşa să fie!