Mila, compasiune, demnitate...

Mila este considerată a fi o mare ”virtute” creştină. Mult timp am crezut şi eu că este aşa. Dar acum dacă stau puţin şi analizez la ”rece”, nu mi se mai pare deloc a fi o virtute, ci pur şi simplu o slăbiciune.
Aproape peste tot, aproape oriunde te-ai afla la un moment dat, te înconjoară unul sau altul care îţi vrea mila ta. Acestora li se pare normal să îţi ceară mila, pentru că s-au obişnuit atât de mult cu acest mod de a se insinua în sufletul cuiva, încât aproape nici nu mai contează dacă i se acordă atenţie sau nu, dacă primeşte ceva sau nu. Dacă va primi mila ta , va fi până la urmă doar un alt fapt divers, dacă nu le-o vei acorda tu, se vor găsi cu siguranţã alţii care să le-o dea.
Ca să spun lucrurilor exact pe nume, Dumnezeu nu ne vrea nişte milogi. Din contră, aş spune că El vrea de la noi demnitatea noastră. Iar demnitatea nu are nimic comun cu mila. Demnitatea nu are nimic comun cu ignoranţa, cu pasivitatea, cu resemnarea, cu plângăcioşeala, cu aroganţa, cu raportarea la modele false...
Mila denotă slăbiciune, iar demnitatea ne ţine puterea la noi, căci imediat cum ne-am dat puterea, am şi căzut în stadiul de "cerşetori ai milei". Iar de aici şi până la a-l căuta iarăşi pe Dumnezeu în afara noastră nu mai e decât un pas.
Mila mă scurge de energie, iar demnitatea mă ţine treaz, conştient şi în acelaşi timp responsabil. Un om demn îşi asumă cu adevărat viaţa sa, îşi asumă cu adevărat propriile decizii, îşi asumă fără remuşcări propriile experienţe, îşi celebrează fiecare reuşită şi se onorează pe el însuşi pentru că este de partea sa întru totul.
Mila mă coboară în emoţii, iar odată cu emoţiile îmi scade şi vibraţia. Iar odată vibraţia coborâtă, iarăşi voi cere milă de la unul sau de la altul, iarăşi voi aştepta pasiv o situaţie prielnică de a ieşi din "criză", iarăşi mă voi învinovăţi pentru alegerile făcute, iarăşi îmi voi da cu tifla-n cap, iarăşi voi aştepta cu frică ziua de mâine, iarăşi îl voi implora pe Dumnezeu să "privească" cu milă spre mine, iarăşi şi iarăsi...
Dar atunci când mă aleg pe mine însumi ca făptură demnă, nu mă mai poate sabota nimeni prin emoţii care mă slăbesc şi care mă îndeamnă să renunţ fără discernământ la puterea din mine. Pentru că înţeleg într-un târziu că cei care îmi cerşesc mila, îmi manipulează practic o emoţie care vine din propria slăbiciune. Aşa de uşor sunt dispus să renunţ la mine însumi?
Iubesc demnitatea, pentru că mă iubesc pe mine însumi. Mă apreciez când reuşesc să nu cobor în emoţii negative care îmi fură identitatea. Mă apropii şi mai mult de mine însumi, atunci când nu abdic de la crezul meu. Mă luminez şi mai mult după ce am ales cu demnitate şi nu cu milă. Mă regăsesc şi mai mult când nu îmi las demnitatea deoparte pentru orice compromis.
Mila implică pasivitate şi emoţii, dar compasiunea adevărată implică o mentalitate constructivă şi nu una distructivă care nu ajută pe nimeni.
Însă compasiunea mă învaţă arta de a mă apropia de cineva, ca de la om la om, şi nu ca de la om pe lângă om. Apropierea de cineva se face prin compasiune şi nu prin milă. Aceasta e adevărata apropiere de cineva pe care doreşti să-l ajuţi sau să-l sfătui. Atunci când mă apropii cu compasiune, nu îmi pierd nici demnitatea şi nici puterea din mine. Practic nu mă "pierd" pe mine însumi când aleg compasiunea. Căci ea mă ţine şi conştient dar şi smerit în acelaşi timp. Şi dornic de a primi o confirmare din partea celuilalt dar şi detaşat de orice nevoie de a îi părea superior.
Compasiunea îmi dă răbdarea necesară de sfătui pe un altul, într-un mod folositor lui însuşi şi nu de a încerca să trag vreun folos în propriul interes.
Aceasta e adevărata diferenţă între milă şi compasiune. Una mă coboară, cealaltă mă ridică. Una mă înlănţuie, cealaltă mă eliberează. Mila mă îndeamnă la neputinţă, dar compasiunea mă îndeamnă să susţin pe cineva într-un mod constructiv, nu împingându-l de la spate, ci întărindu-i şi mai mult convingerea că "poate".
Rari sunt oamenii care aleg să îi susţină pe ceilalţi fără a aştepta nimic în schimb. Şi mai puţini sunt cei care îşi pun sufletul lor pe tavă, lăsând pe oricine doreşte să se înfrupte din el, acelora se cuvine să le mulţumim căci prin deschiderea lor, ajungem să luăm şi noi aminte la deschiderea noastră.