Reflecţii pe marginea psalmilor...(2)

“Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit.”
Unul din cele mai frumoase şi mai înţelepte versete pe care le-a scris proorocul David în toţi psalmii lui. Şi adevărate în acelaşi timp. Când spune „Domnul mă paşte”, e ca şi cum Dumnezeu mă îndeamnă, mă atrage spre ceva, mă cheamă la o chemare pe care nu o pot numi, pentru că nici eu însumi nu reuşesc să o identific. Dar mă las „păscut” de El ca şi un copilaş, care se lasă prins de mânuţă de către tatăl său. Şi copilaşul merge odată cu tatăl său dar nu ştie unde îl va duce acesta. Însă oriunde l-ar duce, simte că îi va fi bine. Lângă tatăl său, copilaşul nu se mai teme de nimic, căci nimic rău nu i se poate întâmpla.Inima lui îl îndeamnă să spună „da” fără să stea pe gânduri. În adâncul inimii lui, copilaşul ştie că tatăl său nu îl poate trăda, nu îl poate păcăli, nu îl poate amăgi. Şi atunci, el se oferă pe sine tatălui, odată cu mânuţa pe care şi-o lasă prinsă. El aşteaptă mereu această chemare a tatălui, care chiar dacă va veni târziu, în sinea lui el ştie că odată şi odată tot va veni. Şi aşteaptă răbdător această chemare. Iar când ea vine, va merge voios şi plin de bucurie chiar şi până la capătul pământului lângă tatăl său. Căci chiar şi acolo, nimic rău nu i se poate întâmpla. Pentru că „răul”, lângă tatăl său, nu mai există. Ei doar sunt unul lângă altul şi se îndeamnă unul pe altul în drumul lor. Iar atunci când copilaşul va cădea sfârşit de oboseală, tatăl lui îl va lua în braţe şi nu-l va întreba niciodată de ce nu mai poate merge. Pentru tată, adică pentru Dumnezeu, este de ajuns că copilaşul, adică omul, a răspuns chemării necondiţionat. Şi s-a predat pe el însuşi acestei chemări, care nu e spre moarte ci spre viaţă, nu e spre întuneric, ci spre lumină, nu e spre suferinţă ci spre bucurie. Spre acel loc tainic din el însuşi este omul chemat, acolo el s-a sălăşluit la păşunea sinelui său, acolo el se adapă cu gândurile odihnei din mintea sa...

„Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.”
Oare ce este omul de mereu îşi aduce aminte Dumnezeu de el? Şi ce fel de Dumnezeu este acesta care îşi aduce aminte de om chiar şi când omul uită de El? Dar omul uită de Dumnezeu, atunci când de fapt, uită de el însuşi. Iar când uită de el însuşi, îşi uită menirea, îşi uită frumuseţea, îşi uită curăţenia, îşi uită discernământul, îşi uită fericirea...Omul în stadiul acesta este ca un dumnezeu uitat care nu îşi mai recunoaşte chipul şi asemănarea cu El, ci se identifică doar ca om neputincios, limitat şi plin de frustrări. Dar neputinţa, nefericirea, suferinţa, nu i-au fost date de către Dumnezeu ci le-a ales el însuşi, omul, cu de la sine putere fără să îl forţeze nimeni să facă aceste alegeri. Căci Dumnezeu ne-a înzestrat pe toţi cu suflet curat şi luminos, cu minte generatoare de gânduri creative, cu un subconştient în care suntem liberi să ne creăm noi reţele neuronale prin care să creştem ca spirit şi să ne împlinim ca oameni, ne-a înzestrat cu puterea cuvântului prin care să ne susţinem unii pe alţii, ne-a lăsat şi imaginaţia liberă pentru a schiţa în minte mai întâi tot ceea ce dorim să creăm înainte ca dorinţele noastre să devină realitate...
Toate acestea sunt daruri care aşteaptă un singur lucru din partea omului: ca ele să fie recunoscute!
Cu mărire şi cu cinste a fost încununat omul încă de la întrupare. Şi i s-a dat totul pe mâna sa. Şi a fost aşezat ca pe un tron deasupra a tot ceea ce e viu în jurul său: animale, păsări, copaci, flori, întreaga natură şi întreg universul care-l înconjoară pe om. Toate fiind supuse sub picioarele lui şi aflându-se în aşteptare gata să ajute omul în creaţia lui. Toate supuse ca într-o smerenie sfântă în faţa omului.
Iar omul care se recunoaşte pe sine însuşi a fi părticică din Dumnezeu şi nu separat de El, va avea mare grijă de tot ce i s-a dat pe mână şi va avea grijă să nu-şi îngroape talanţii şi darurile cu care a fost investit, şi va avea grijă de toate acestea ca de nişte mărgăritare care stau în faţa lui strălucind , aşa cum Dumnezeu însuşi stă pururea strălucind în faţa lui...