Intre creatie si vibratie

“Omul”...ce cuvânt mic pentru un adânc atat de mare...
Ce făptură mică în care se ascund atât de multe taine şi ce locaş mic învăluie divinitatea din el.
Oare ce poate face diferenţa între oamenii împliniţi, bucuroşi, sănătoşi, plini de viaţă şi cei deprimaţi, trişti, abătuţi, aflaţi într-o depresie continuă? Să fie de vină temperamentul? Vibraţia cu care ne naştem?Talanţii dăruiţi unora mai mulţi, altora mai puţini? Conjunctura mediului în care venim pe pământ?
Unii ar spune că ceva din toate astea formează omul şi limitele lui sunt date încă de la naştere. Dar asta e doar o credinţă limitativă sau un adevăr?
Personal cred că orice fel de credinţă limitativă care înlănţuie omul, e falsă şi nu vine de la Dumnezeu. Limitele pur şi simplu au fost create de oameni pentru alţi oameni. Şi de aceea interesul celor care au creat tot felul de credinţe limitative, a fost unul ascuns, prin care aceşti aşa-zis creatori au început să manipuleze masele fără discernământ. De aici şi ideea de predestinare a omului, ideea de păcat originar, de starea de nevrednicie umană care este indusă de mii de ani ca pe un firesc. Iar omul, nemaibătându-şi capul să analizeze cum stau lucrurile de fapt, a luat aceste credinţe limitative de-a gata, fără să le filtreze prin propria raţiune şi a făcut din ele idoli. Pe linia asta a urmării unor trasee stabilite dinainte de către cei din vechime, se merge în mare parte şi acum, din nefericire.
Dar Dumnezeu nu predestinează pe nimeni la un traseu limitativ. Cei care caută adevărul, înţeleg în cele din urmă că traseul vieţii lor nu poate fi trasat de către nimeni. Cei care înaintează în cunoaştere, se află permanent în mişcare. Pentru ei, e cel mai uşor să schimbe traseul fals pe care îl urmau ani şi ani de zile. Odată conştienţi că se află pe un drum greşit, nu au de făcut decât să schimbe macazul şi să-şi continue drumul. Pentru ceilalţi, care nu se află în acest proces de cunoaştere, e mult mai greu pentru a fi urniţi din loc. Şi nu e cazul să-i urnească nimeni, pentru că de fapt, ei înşişi nu vor să se urnească. Lor le e “bine” aşa, în confortul unei colivii şi a unei dogme de care se agaţă cu dinţii crezând că fiind acolo, sunt în maximă siguranţă. Unii trăiesc de mici în această colivie a fricii şi nu au curajul să iasă din ea, deşi portiţa e permanent deschisă. Alţii au trăit până la un punct liberi în afara coliviei, dar mediul, socialul şi religia, i-au introdus rapid în colivie. Iar odată intraţi, şi-au ferecat fără milă portiţa cu lacăte a căror cheiţe le-au azvârlit departe, în afara propriei colivii.
Orice aşa zis destin se vrea înfrânt, orice credinţă limitativă se vrea depăşită, orice viaţă poate deveni minunată dincolo de împrejurări.
Adeseori mă întreb de ce oamenii aleg mereu aceleaşi şi aceleaşi clişee de viaţă ale nefericirii:un job necreativ, o căsnicie încorsetată de rutină, resemnarea în faţa vieţii, lăsarea la voia întâmplării, reprimarea nevoii de a fi exact cum eşti, frica de a face o „nebunie” întrebându-te ce vor zice ceilalţi despre tine, frica de penibil, comparaţia şi competiţia cu alţii, critica neconstructivă, judecarea celor care aleg să iasă din marea turmă, rămânerea mereu în aceleaşi tipare falimentare de viaţă şi în aceleaşi dogme false deşi te atrag cu totul alte structuri spirituale, abandonarea în faţa micilor obstacole, rularea aceloraşi gânduri care duc la depresie...o adevărată reţetă a nefericirii!
Dar omul nu a fost creat pentru acest tipar mincinos de viaţă. El nu poate fi ghidat cu forţa prin canoane şi reguli universal valabile. Omul nu s-a născut doar pentru a fi înlănţuit şi pentru a se conforma cuminte în pătrăţica lui. Majoritatea aleg acest tipar care de fapt, îi alege el(tiparul) pe ei. Majoritatea nu aleg viaţa pe care vor să o trăiască, ci pur şi simplu se lasă „trăiţi” de către ea. Şi la sfârşitul vieţii spun: „aşa a vrut Dumnezeu”.
Dar cel care alege conştient nu mai poate spune nici măcar în glumă că „aşa a vrut Dumnezeu”. Pentru el, aceasta e cumplita blasfemie, de a se lăsa resemnat, nu în faţa unei realităţi, ci în faţa unui clişeu. Şi atunci nu mai poate accepta ce au spus cei din vechime, pentru că realitatea lor nu este şi a lui, cel de acum. El nu îşi recunoaşte decât propriul drum pe care şi-l va bătători singur. Doar aşa simte că se împlineşte, alegându-şi singur drumul şi nu lăsându-se influenţat de cei de dinaintea lui.
Tehnicile de ridicare a vibraţiei pot fi utile sau nu. Rugăciunile şi meditaţiile la fel. Dar acestea sunt doar tehnici de care te agăţi în speranţa că în urma practicării lor, te vei simţi mai bine. Însă omul nu a fost creat pentru a medita sub vreun smochin sau pentru a se ruga în genunchi cu lacrimi. Acestea sunt tehnici pasive care implicit duc la pasivitate.Ce tehnică îţi trebuie ca să ajungi la tine însuţi? Dacă simţi nevoia să te joci pur şi simplu, mai ai oare nevoie de meditaţii sau rugăciuni? Dacă simţi nevoia să creezi ceva din sinele tău (chiar şi ceva infim), mai ai nevoie de un îndemn exterior? Creaţia însăşi ridică vibraţia dar fără ca tu să cauţi aceasta forţând lucrurile. Ea creşte de la sine, ca şi cum ţi-ar creşte sufletul, pentru că odată cu bucuria creşte şi vibraţia. Şi atunci într-adevăr te vei simţi mai bine, căci ai avut curajul de a te arăta aşa cum eşti. Apoi vibraţia se va menţine de la sine, pentru că permanent vei crea câte ceva cu bucurie. La asta suntem de fapt chemaţi în viaţa asta, nu să ne raportăm la ce a zis x sau y, ci să ne ocupăm de propriile noastre creaţii mici sau mari.
Personal cred că adevăraţi sfinţi au fost cei care au creat lucruri utile şi folositoare oamenilor, care au inventat mecanisme, teorii, învăţături practice şi nu abstracţiuni care nu folosesc la nimic. Cei care şi-au dat interesul să contribuie într-un mod dinamic şi nu pasiv în mijlocul oamenilor, cei care s-au conectat cu adevărat la divinitate sunt creatorii divini, a căror creaţii vor avea ecou în eternitate. Aceia sunt adevăraţii sfinţi, pentru că aceştia şi-au lăsat inspiraţia divină să se materializeze în ceva constructiv şi de folos oamenilor. Iar Viaţa e sursa de inspiraţie care nu secătuieşte niciodată, căci fiecăruia i se dă din prea plinul inspiraţiei divine, iar pentru aceasta nu avem nevoie nici de tehnici, nici de rugăciuni meşteşugite, ci doar să ne deschidem în faţa acestei inepuizabile surse de inspiraţie care este Viaţa.