Ce vrea Dumnezeu de la om?

Dumnezeu vrea ca omul să crească spiritual căci pentru asta a fost trimis pe pământ. Dar omul se pierde ușor în tot felul de fleacuri care îl îndepartează de la misiunea lui. Unde este cel ce-și înțelege propria misiune cu adevărat și o urmează doar pe acesta?

Dumnezeu vrea ca omul să privească în el însuși și să-și descopere acolo, comoara sa pe care nu poate să o fure furii și nici molima nu o poate mânca. Dar omul alege să privească doar în afară și să se înconjoare doar de efemeridele vieții, care astăzi sunt, iar mâine nu mai sunt. Unde este cel ce nu poate fi sedus și amăgit de cele fugitive ale vieții?

Dumnezeu vrea ca omul să nu se închidă de unul singur într-un staul, în care o credință limitativă devine stăpâna lui. Dar omul care nu-și dorește libertatea, aleargă cu disperare și frică spre țarcul unei religii care doar îl momește cu promisiuni după moarte. Unde este cel care caută însetat libertatea dincolo de orice religie?

Dumnezeu vrea să ne deschidem unii spre alții, să ne tolerăm și să ne acceptăm în diferențele noastre. Dar omul primitiv face din propriul crez de viață un idol al egoismului pe care îl ridică cât mai sus, pentru a fi cât mai inaccesibil celorlalți. Unde este cel care a reușit să-și zdrobească de sinele său toți idolii falși, iar cioburile să le răspândească în văzduh?

Dumnezeu vrea ca omul să trăiască autentic și nu cu zeci de mii de măști pe față. Dar omul fals nu îl poate vedea pe cel autentic, căci falsitatea nu recunoaște originalitatea. Și atunci omul nostru se raportează tot la falsitate și copy-paste-urile merg pe bandă rulantă, ca într-o apă stătută pe care dacă o zgândări puțin se tulbură și mai mult. Unde este cel care a avut curajul să iasă din mijlocul falsității și al ipocriziei și să aleagă originalitatea, adică pe el însuși?

Dumnezeu vrea ca omul să se bucure de dimineața până seara și de seara până dimineața. Pentru că dacă e ceva pe lumea asta de care să nu poți râde, acel lucru e un surogat și nu merită atenție. Iar dacă îmi va spune careva că aici pe pământ e valea plângerii, iar oamenii trebuie să se roage cu lacrimi de crocodil pentru a fi auziți de către un dumnezeu aflat mereu cu sabia între dinți dincolo de nori, și tot va repeta ca un papagal că omul e doar rob, păcătos și nevrednic…cu unul ca acesta nu merită nici să îți pierzi o centimă din timpul tău mult prea prețios rezervat bucuriei. Unde este cel ce poate râde chiar și în mijlocul unui ocean de lacrimi și care poate să se bucure de orice, fără să își piardă demnitatea?

Dumnezeu vrea ca omul să se joace cu experiențele prin care el însuși a ales să treacă. Iar joaca să fie și ea una autentică nu doar copiată de la un altul. Dar omul alege mereu aceleași automatisme care nu aduc nimic nou în viața sa. Unde este cel care-și lucrează noi rețele neuronale și nu se mai lasă doborât de rutina zilnică care nu îl sporește cu nimic?

Dumnezeu vrea ca omul să nu se agațe decât de ființa lui și de darurile pe care le-a primit la naștere. Și toate acestea i-ar fi îndeajuns. Dar omul ignorant se agață cu putere de gesturi, talismane, maeștri, preoți, iconițe, moaște, cursuri spirituale, ritualuri, tehnici care mai de care mai complexe sau rugăciuni care mai de care mai meșteșugite, crezând că prin ele se va întâmpla vreo minune și omul se va schimba cât ai bate din palme fără nici un efort lăuntric. Dar toate acestea sunt doar capcane și curse prin care odată omul prins, cu greu va reuși să se elibereze de ele. Unde este cel care a reușit să nu se mai agațe decât de el însuși?

Dumnezeu vrea ca omul să creeze și să împărtășească celorlalți creațiile sale, împărțind astfel bucuria sa și arătându-se în toată deplinătatea, fără să cenzureze nimic din ceea ce sinele îl îndeamnă să facă. Dar omul privind la ceilalți, vrea doar să se asemene cu unul sau altul, nu cumva să iasă din marea turmă și nu cumva creația sa originală să fie socotită drept penibilă. Dar ceea ce Dumnezeu i-a oferit omului nu poate fi numit penibil. De ce ți-ar păsa ce ar crede unul sau altul privind creația ta? Cât îți vei mai reprima nevoia de creație de frica penibilului? Unde este cel care se arată pe sine însuși doar așa cum este fără să încerce să pară un altul?

Dumnezeu vrea să fim ca niște albinuțe care zboară din floare-n floare și aleg doar ce e bun pentru ele. Dar omul fără discernământ, caută mereu în afara sa, la x sau y, învățături și sfaturi, le acceptă necondiționat și face din ele reguli de viață, legi pe care și le tatuează pe frunte, instituindu-le ca proprie dogmă. Însă omul care ajunge să înțeleagă cine este el însuși , poate asculta pe oricine, poate citi orice fel de învățătură, fără ca nimeni și nimic să îi mai poată fura identitatea. Unde este cel care nu-și mai predă puterea nimănui pe bani sau pe degeaba?

Dumnezeu vrea…dar oare noi, vrem?