Am văzut mulţi oameni plângându-se de viaţă, plângându-se de traiul zilnic, de guverne, de lipsuri, de servicii prost plătite, de violenţa domestică, de coruperea politicienilor, de abuzul copiilor, de căsniciile care au devenit terenuri de luptă, de criza materială sau spirituală în care se află lumea după părerea lor. Cât de importante au devenit toate acestea pentru omul contemporan? Foarte importante şi aproape vitale, deşi nu sunt decât situaţii temporare, iar ceea ce e trecător nu poate caracteriza omul . Însă ele au devenit puncte de reper pentru cei care îşi duc traiul de azi pe mâine, în aceeaşi veşnică corvoadă, pe acelaşi veşnic traseu între casă-servici şi eventual un mic concediu odată pe an. Omul contemporan sau modern dacă vreţi, se scoală dimineaţa în fugă, pleacă la un job unde de cele mai multe ori prestează o muncă care nu îi stimulează creativitatea, ajunge seara acasă scurs de energie după ultima şedinţă la care i-a tremurat fundul de frica şefului, iar odată ajuns într-un târziu acasă , nu mai are chef nici de familie, nici de iubită, nici de copii şi nici măcar de el însuşi…
Cum să mai aibă el chef de toate astea după ce a adunat peste zi frustrări cu nemiluita? Cum să se mai ocupe de pasiunile sale care înainte îi stârneau mereu entuziasmul, cum să îşi mai vadă de nevoile sufleteşti când nevoile materiale îl acaparează cu totul? Cum să mai pună el mâna pe o carte, când mintea sa se macină permanent în cautare de noi surse de venit? Când să mai găsească el timp să priceapă pentru ce a fost chemat la viaţă? Cum şi când să se mai apropie de el însuşi?
Majoritatea din cei enumeraţi mai sus trăiesc într-o continuă depresie. Căci această otravă care se numeşte modern "depresie", e un fel de plagă care se aşterne încet şi sigur peste sufletul omului "modern" care nu mai reuşeşte să îşi potolească setea după cele exterioare lui. Iar depresia fiind de fapt şi un simplu moft, e foarte parşivă în felul ei. Pe unii îi ţintuieşte la pat unde zac acolo o perioadă. Însă în alţii, foarte mulţi la număr, depresia reuşeşte să anihileze în om pasiunea, entuziasmul şi bucuria vieţii. Iar odată aceste minunate daruri neutralizate, omul se rupe în două. Deoparte stă mintea omului, iar de cealaltă parte sinele divin. Odată scindarea făcută, depresia e la ea acasă pentru că ea îi dă credit doar minţii care face din om, unealta ei. Astfel cei depresivi pot fi chiar şi din numărul celor foarte activi care trebăluiesc de dimineaţa până seara, dar o fac doar pentru că "trebuie", nu o fac pentru că acele lucruri le crează bucurie.
Şi aşa se întâmplă când mintea nu e lucrată, ea face din om o marionetă pe care o controlează cum vrea ea. Pe aceşti oameni îi recunoşti foarte uşor după atitudinea lor care îi trădează, dupa înnegurarea care a pus stăpânire pe chipul lor, dupa agitaţia permanentă în căutare de "ceva", după nefericirea care îi domină, după lipsa bucuriei în faţa lucurilor mărunte ale vieţii. În faza asta, mintea e ca un tiran despotic care nu ştie decât să comande. Iar sinele divin, se depărtează uşor ca şi un copilaş care simte răul de la distanţă şi fuge. El (sinele), nu se recunoaşte în cererile si nevoile unei minţi despotice.
Dar cine este de fapt sinele divin şi cum poate fi el identificat?
Deşi Jung a fost primul psiholog recunoscut care a dezvoltat noţiunile de sine superior sau inferior, cei din orient menţionau sinele cu mult înaintea lui. Ei îi atribuie sinelui 3 însuşiri şi anume: Fiinţa, cunoaşterea şi bucuria.
Pentru mine aceste 3 însuşiri echivalează cu Sfânta treime din creştinism: Tatăl, Fiul şi Duhul sfânt, sau mai simplu: Dumnezeu, omul şi viaţa. Dar toate aceste concepte sunt prea abstracte şi prea puţini mai au răbdare acum să disece aceste teorii.
Eu de fapt cred că sinele divin nu poate fi numit printr-un simplu cuvânt aşa cum nici Dumnezeu nu poate fi numit decât "Cel ce este". Iar şi mai simplu de atât, dacă ar fi să identific sinele într-o formă metaforică, aş spune despre el că este soarele lăuntric care străluceşte permanent şi care nu apune niciodată. Iar mintea generează gânduri care se perindă ca şi norii, încoace şi încolo dar fără să rămână în loc.Căci atunci când omul se agaţă cu disperare de un gând, norul se interpune în faţa acestui soare şi lumina nu mai poate răzbate dincolo de el. Şi atunci se produce o defazare între minte şi sine.
Dar mintea eu nu o văd nocivă decât dacă rămâne nelucrată, adică omul trăieşte inconştient. Când devii conştient nu te mai laşi dominat de orice gând care generează frică sau depresie. Când mintea este controlată şi lucrată permanent (nu doar 2 ore duminica pe la biserică), ea devine unealta sinelui divin şi atunci minunea se produce. Adică omul începe să trăiască din sine şi pentru sine. Din Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. De abia atunci omul se află de partea sa şi nu-şi mai calcă pe suflet, când bucuria nu mai e doar o nebuloasă, ci devine parte constantă din realitatea sa.
Oamenii care nu trăiesc din sine, sunt veşnic nemulţumiţi, obosiţi, cârcotaşi, descurajaţi, puşi mereu pe critică, invidioşi, cu gânduri ascunse…Aceştia se încred doar în mintea lor care se strofoacă mereu să găsească soluţii cu puterea ei, nu prin sinele divin, iar rezultatele lor sunt pe măsură.
Iar cei care trăiesc din sine, nu mai au timp pentru toate aceste nimicuri, căci ei se folosesc de mintea lor pentru a crea ceva şi a împărtăşi celorlalţi propria bucurie, pentru a-i susţine pe ceilalti ca şi cum s-ar susţine pe ei înşişi, îşi folosesc imaginaţia cu folos pentru a materializa mai întâi în propria minte ceea ce vreau să facă, aceştia îşi recunosc darurile ca şi cum le-ar fi primit din mâna lui Dumnezeu. Căci sinele divin îl mai pot numi si sfânta sfintelor, adică altarul lăuntric în care lucrează fără oprire adevăratul Dumnezeu, care se foloseşte de minte ca de o magnifică unealtă.
Dar omul contemporan fiind într-o permanentă cursă şi competiţie cu ceilalţi, uită de el însuşi, iar sinele divin nu şi-l recunoaşte. Ştirile rele şi praful aruncat în ochi din toate părţile subjugă mintea aflată ca într-un carusel care se tot învârte şi nu se mai poate opri.
Iar toate acestea atrag ca un magnet minţile slabe care sunt lăsate de izbelişte să conducă omul după cum vor. Toate aceste ştiri şi întâmplări "senzaţionale" sunt iluzorii, pentru că omul trăieşte de fapt doar în propria sa realitate şi nu în realitatea celorlalţi. Dar iluziile fascinează mintea, căci mintea se hrăneşte de cele mai multe ori cu iluzii. Însă omul prins ca într-o plasă, începe să vadă denaturant lucrurile prin mintea sa şi i se pare că totul e de vină, în afară de el însuşi.
Dar dacă ne-am imagina o situaţie ipotetică, precum că cineva le-ar aduce la cunoştiinţă acestor plângacioşi vestea că mai au doar o singură zi de trăit, paradoxul ar fi că ei nu s-ar bucura deloc pentru primirea acestei veşti, în ciuda faptului că viaţa lor este doar un chin. Şi ar cere îndurare, să li se mai dea puţin timp. În realitate, nici cei mai plângăcioşi oameni nu ar vrea să plece din viaţă. Pentru că sinele divin îi îndeamnă să experimenteze şi să creeze în continuare, sinele divin iubeşte viaţa şi iubeşte oamenii..
Mintea e schimbătoare dar sinele e neschimbat, el doar îndeamnă omul spre creaţie şi bucurie, asta e menirea lui, să fie martor şi observator la experienţele omului.
Sinele divin este scena vieţii, iar mintea este balerina care urcă pe scenă, prestează programul pe care l-a ales şi arată tuturor ceea ce a învaţat ea să facă. Oare se va împiedica sau va rămâne pe vârfuri până la sfârşit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu