Stând de vorbă cu mine însumi...

Vorbind cu mine însumi, am înţeles că noi cu toţii suntem doar reflecţii. Eu mă oglindesc în tine, aşa cum tu te oglindeşti în mine. Mă recunosc în tine, aşa cum şi tu te recunoşti în mine. Privesc în ochii tăi şi mă văd tot pe mine. Priveşti prin ochii mei şi te vezi tot pe tine. Aşadar dacă tu te vezi prin mine şi eu mă văd prin tine, oare cine suntem noi doi cu adevărat?

Vorbind cu mine însumi, întrebările se rotesc ca într-un carusel a cărui mişcare doar răspunsurile certe reuşesc să o potolească. Întrebările stau ferm în faţa răspunsurilor, până când acestea reuşesc să pună la pământ fermitatea întrebărilor. E ca o luptă de unul la unul, la finalul căreia vor câştiga doar luptătorii care nu au abdicat de la crezul lor. Lupta s-a încheiat şi doar adevărul regăsit în răspunsuri s-a eliberat...

Vorbind cu mine însumi, observ cum toate stările lăuntrice vin şi pleacă în nestatornicia lor. Toate aceste stări sunt doar reacţii la stimulii exteriori care şi ei la rândul lor apar şi dispar. Primim, acceptăm şi mai apoi reacţionăm. Unii stimuli ne doboară, alţii ne ridică. Pe unii îi căutăm, iar de alţii fugim. Natura umană ne joacă uneori feste, dar observatorul rămâne mereu în stare nealterată, căci divinitatea din noi nicicând nu ar putea fi tulburată...

Vorbind cu mine însumi, mă întreb cum de sunt martor la toate aceste mişcări care se perindă prin faţa ochilor mei. Privesc la cei îngânduraţi a căror griji le obstrucţionează privirea. Vălul îi împiedică să mă vadă, dar eu îi văd. Ceva încă îi nelinişteşte, încă îi absoarbe, încă îi preocupă. Au uitat de unde au venit şi au uitat unde iarăşi se vor întoarce. Acum sunt doar preocupaţi să experimenteze cât mai mult, experienţe pe care sufletul le-adună, iar spiritul apoi, pe toate le va pune în balanţă...

Vorbind cu mine însumi, mă surprind trecând ca un simplu trecător printr-o lume a simplilor trecători. Învăţ şi eu să trăiesc lângă ceilalţi care la rândul lor învaţă şi ei să trăiască. Învăţ şi eu să le vorbesc celor care la rândul lor vor şi ei să-mi vorbească. Învăţ să-mi rămân alături şi să nu fug de ceea ce mă provoacă. Învăţ să folosesc cuvinte care fac sufletul să crească şi le alung din mine pe cele care nu ştiu decât să rănească...

Vorbind cu mine însumi, mă recunosc în cel de azi, dar nu mă mai recunosc în cel de ieri. Însă tot eu eram atunci şi tot eu sunt şi acum. Unul se leapădă de el însuşi la apus, celălalt renaşte din propria cenuşă odată cu zorile. Vântul mă poartă pe aripile schimbătoare ale destinului care mi se schimbă cu fiecare gând, cu fiecare simţire. Reguli, dogme, canoane, fasoane, permisiuni şi interdicţii, toate s-au dizolvat în oceanul nesfârşit al ipocriziei...

Vorbind cu mine însumi, alunec pe panta efemeră a timpului şi prind ca din zbor nostalgii şi amintiri pierdute undeva în negura vremii. Alunec, dar repede revin înapoi. Nu-mi pot lăsa sufletul nici măcar o clipă să se cufunde în nostalgii deşarte. Doar o clipă şi imediat trecutul prinde viaţă. Dar singura clipă în care mă simt din nou acasă, e numai clipa prezentă, căci ea deţine cheia magică a acestei vieţi. Cum am pierdut cheia, cum am pierdut prezentul! Dar pentru a nu o mai pierde i-am făcut locaş în inima mea, acolo unde nici trecutul şi nici viitorul, de ea nu se mai pot apropia...

Vorbind cu mine însumi, mă întreb cine sunt aceste entităţi care se mişcă pe ici pe colo, numite de către pământeni "oameni"? De unde vin şi încotro vor merge? Dar aceşti aşa zis "oameni" sunt etichetaţi aşa doar pentru un timp, cât o clipire. Aşadar, această etichetă nu e una potrivită decât numai în acestă dimensiune temporară, unde trupul se naşte, trăieşte, iar apoi nu mai este. Trupurile rămân, sufletele pleacă. Unele pleacă cu misiunea încheiată, altele cu misiunea eşuată. Toate sufletele au ştiut că există şi un mare risc aici, ca odată întrupate, să devină mai apoi, prizonierele ego-ului, şi astfel să eşueze în misiunea aleasă. Dar chiar ştiind dinainte acest lucru, au ales să coboare şi să se încarneze, oare pentru a câta oară? Sufletul nu cunoaşte frica, de aceea el îşi alege uneori misiuni atât de brutale şi de provocative pentru câţiva ani pe pământ. Ceva aici îl atrage, îl provoacă, îl îndeamnă să se auto-depăşească...  

Vorbind cu mine însumi, toată fiinţa dinlăuntru îmi spune să încetinesc ritmul pentru ca să nu alerg de unul singur. Mi-e dor de oameni, aşa că îi voi aştepta să mă ajungă şi apoi să ne privim unul pe altul, fiecare trăind după chipul şi asemănarea lui însuşi şi nu după chipuri şi asemănări străine. Fiecare cel unic, cel irepetabil, cel a cărui simţire şi gândire, nu se poate copia. Tu cel din umbră, revino la lumină! Tu cel îndoielnic, revino la credinţa fiinţei tale! Tu cel temător, revino la iubirea din tine însuţi! Revino, doar revino...