Mitul iubirii necondiţionate

Spiritualitatea la ora actuală e plină de mituri. Cel mai puternic mit al spiritualităţii e de departe, cel al iubirii necondiţionate.  E foarte frumos şi atrăgător să tot baţi câmpii în stânga şi în dreapta, să amăgeşti şi să te autoamăgeşti că iubeşti sau că te iubeşti necondiţionat. Deocamdată n-am văzut pe nimeni, dar pe absolut nimeni, care să nu pună condiţii mai mult sau mai puţin subtile, mai pe faţă sau mai pe dos, vis-a-vis de propriile lui relaţii cu ceilalţi şi chiar faţă de propria sa viaţă şi persoană, implicit. Se practică şi în real şi în virtual punerea condiţiilor, noi toţi o facem chiar dacă ne vine atât de greu să o şi recunoaştem.

Iubirea necondiţionată sună bine în auzul celor ce doar se fac că aderă la o formă de spiritualitate, dar în realitate majoritatea dintre aceştia se rezumă doar la vorbe, cuvinte, clişee sau paradigme. Frumoase ce-i drept, dar ca s-o spun cât mai direct şi fără ocolişuri, până la a simţi această iubire necondiţionată la propriu şi nu doar la figurat, mai avem cu toţii multă mămăligă spirituală de mâncat. Nimic rău sau de condamnat în toate acestea, până la urmă mămăliga e încă fierbinte şi aşteaptă să fie mâncată într-un final, altfel se răceşte şi apoi nu mai e bună de nimic.

Dacă e să fim cu adevărat sinceri şi să nu mai jucăm atât de finuţ rolul ipocriziei de zi cu zi, am recunoaşte imediat că punem condiţii cu duiumul în relaţia cu aproapele şi cu noi înşine. Sigur că ne vine tare greu să recunoştem ipocrizia din noi înşine, vrem să fim cât mai bine şi mai spirituali văzuţi de către ceilalţi, de parcă cu părerea lor trăim, cu părerea lor respirăm, cu părerea lor ne culcăm, ne sculăm şi tot cu părerea lor facem chiar şi dragoste. E o nebunie, nu-i aşa? Şi totuşi e o nebunie dulce care pe foarte mulţi îi seduce încă. Imaginea de sine, ţinem la ea cu toţi dinţii sufletului, iar dacă cineva ar îndrăzni să ne lezeze cumva această imagine, reacţionăm, răbufnim şi ne aricim, de începe să  tremure iubirea necondiţionată pe noi înşine!

Pentru mine, iubirea necondiţionată e necâştigătoare şi e doar o metaforă, nimic mai mult. Mă gândesc că încă mai am de lucrat la mine însumi câte ceva, mai am de eliminat o frică sau chiar mai multe, mai am de rezolvat vreun conflict sau vreo amintire, mai am de învins vreo patimă care mă subjugă, mai am de învăţat mult prea multe ca să mă păcălesc singur că iaca am ajuns pe soclul iubirii necondiţionate, de unde privesc în jos, cu sfidare şi dispreţ,  la muritorii de rând. Cu iubire necondiţionată sau fără, e mare lucru să ajungi să te cunoşti pe tine însuţi, să vezi ce îţi poate capul şi pielea în situaţiile limită de viaţă şi câte parale spirituale faci atunci când totul nu mai e chiar aşa roz în viaţa ta.

De-abia atunci, în noaptea neagră a sufletului, începi să te cunoşti. Până atunci te învârţi între clişee şi printre metafore, pentru că ele îţi mângâie mai mult sau mai puţin orgoliul şi tare bine te mai simţi. Mai citeşti o carte, mai priveşti un documentar, mai participi la un seminar unde iubirea necondiţionată e atât de densă de îţi vine să o tai cu cuţitul ca să poţi întrepătrunde cu privirea dincolo de această ceaţă. Toate bune şi frumoase, dar viaţa reală bate ipocrizia iubirii necondiţionate la fund, oricând şi la orice oră din zi şi din noapte. Ăsta e adevărul gol-goluţ, dincolo de orice fel de aparenţe.

Şi pentru că e gol-goluţ să recunoaştem măcar nouă înşine că ne place să punem condiţii. Faţă de copil punem condiţii, „dacă nu faci asta, nu-ţi iau cealaltă”! Faţă de partener la fel, „dacă nu stai toată ziua pe lângă mine, înseamnă că nu mă iubeşti”! Faţă de părinţi, de prieteni, de cunoscuţi sau de necunoscuţi, de vecini sau de străini punem condiţii, iar dacă acestea nu ne sunt satisfăcute, atunci schimbăm foaia şi purtarea noastră faţă de aceştia se schimbă subit. Şi atunci cum rămâne cu iubirea necondiţionată,  e prezentă la propriu sau doar la figurat?  

Am observat că cei care folosesc acest clişeu de „iubire necondiţionată”, îl folosesc şi pe cel de „iubire condiţionată” ca fiind oarecum antagonice. Stau şi mă întreb ce e aceea „iubire condiţionată”, există aşa ceva pe bune sau doar în închipuirea unora? Pentru că atunci când pui condiţii, începi pur şi simplu să manipulezi, prin cuvânt, prin atitudine, prin agresivitate, prin milă, prin tăcere chiar. Şi câte căi şi câte metode sunt de a manipula, nu ne-ar ajunge timpul şi spaţiul ca să le tot enumerăm. Are iubirea legătură cu aşa ceva? Nicidecum, căci atunci nu s-ar mai putea numi iubire, ci cu totul altceva precum: manipulare, viclenie, gelozie, făţărnicie, fariseism!

Deci iubirea, e neapărat una singură, fără accentuări necondiţionate. Însă noi încă nu am ajuns la ea atâta timp cât ne manifestăm reactiv şi impulsiv, iarăşi şi iarăşi pe pilot automat. Încă ne e frică că avem de pierdut una-alta şi de aceea reacţionăm aşa. Orice ne scoate din zona de confort, ne aruncă în reacţii necontrolate.  Şi atunci, decât să îţi baţi capul cu iubirea necondiţionată, mai bine încearcă să depistezi sursa ce generează aceste conflicte interioare. Vindecă-te mai întâi pe tine însuţi şi apoi vei da de această iubire indirect, căci ea e în tine, dar peste ea s-au tot depus frici, traume, abuzuri care nu mai lasă această iubire să se manifeste.

Un alt mit foarte puternic este cel cu iubirea de sine. Oamenii caută să-i convingă mai mult pe ceilalţi cât de mult se iubesc pe ei înşişi, decât simt asta înlăuntrul lor. Şi caută să ajungă la iubirea de sine cu ardoare, cu râvnă. Când afirm „eu mă iubesc pe mine însumi”, apare implicit starea de dualitate și separare. Iubirea are nevoie de 2 persoane sau de 2 entități. Una se tot străduie să o iubească pe cealaltă care nu se lasă așa ușor cucerită. Și există o strădanie aici, un efort, un angajament care mai devreme sau mai târziu duce tot la dezamăgire. Pentru că iubire cu forța sau cu angajamentul nu se poate, e contra firii, adică e nefirească. Eul se tot codește să își iubească sinele, iar acesta din urmă, tot așteaptă să fie băgat și el în seamă. De fapt, ce urmărim când încercăm să ne tot convingem că avem nevoie de iubirea de sine? În primul rând, să ne simțim bine și astfel să ne recăpătăm bucuria interioară, ca astfel să ne manifestăm din întreg, nu din separare, nu? A îți recăpăta bucuria copilului interior nu o poți face tot bolborosind în oglindă cu gura până la urechi că te iubești necondiționat de nu mai poți. Chiar crezi că aceste afirmații repetate la nesfârșit îți rezolvă conflictele și traumele emoționale sau mentale? Lucrurile sunt mult mai complexe decât o simplă afirmație pe care o spui azi, iar mâine cazi iarăși în depresie. Nu are nici o putere acea afirmație spusă doar mental. Când îți recapeți bucuria, te reîntorci la sinele tău și începi să creezi. Orice om simte că i se ridică vibrația și se încarcă energetic atunci când creează din sine cu bucurie, acolo nu mai obosești niciodată. Dacă însă s-a instaurat goliciunea lăuntrică, e nevoie de săpat mult mai adânc până iarăși se redescoperă copilul interior uitat și sufocat de traume sau frici.   

Cine este cel care se iubeşte pe sine? Cel care lucrează cu el însuşi neîncetat, doar acela se iubeşte cu adevărat pe el însuşi!