Umblă la cauze, nu la efecte!

A rămâne mereu prins în cursa emoţională a efectelor, înseamnă doar să pierzi energie. Iar dacă nu descoperi cauza acestor efecte, nu sporeşti în nimic. Totul are efect în viaţa noastră. Orice întâlnire, orice gest, orice vorbă, orice mişcare, creează implicit un efect. Pe acesta nu îl vezi, ci doar îl simţi. Uneori simţi acest efect puternic, ridicându-ţi vibraţia, alteori îl simţi, coborându-ţi-o spontan, de te întrebi cum de ţi s-a putut întâmpla aşa ceva tocmai ţie.

Unii oameni cred că sunt foarte sensibili şi de aceea simt aceste efecte atât de puternic. Dar aici nu e, de fapt, vorba de sensibilitate. Căci sensibilitatea înseamnă că rezonezi cu cele subtile şi acestea îţi dau o stare de bine, nicidecum o stare de rău. Dar când simţi toate efectele vieţii zdruncinându-te psihic, aici nu mai e vorba de sensibilitate, ci de vulnerabilitate şi labilitate psihică. Şi vei primi tot ce vine spre tine fără filtru, doar în reacţii compulsive care explodează datorită conflictelor tale lăuntrice. Aceste conflicte nu sunt metafore, ci sunt chiar „pe bune”, le simţi că sunt vii şi că se trezesc atunci când iarăşi se declanşează cauza care generează în tine aceste conflicte.

Aţi văzut oameni care reacţionează impulsiv într-o clipă, fără să gândească deloc înainte de a reacţiona? Majoritatea sunt aşa, deşi tare mult aş vrea să mă înşel. Majoritatea oamenilor reacţionează compulsiv şi impulsiv. Nervii şi stresul au atins culmi paroxiste, acolo în interior. Şi-i vezi că reacţionează într-un mod spasmodic, cu respiraţia întretăiată de furie, mereu cu sabia între dinţi. Şi reacţionează aşa odata, de două ori, de zeci de mii de ori! De ce? Pentru că ei nu vor să înţeleagă cauza nicidecum, pe ei îi interesează doar efectul care se abate asupra lor. Ce chin zadarnic pentru o cauză din start pierdută!

Când îţi dai seama că reacţionezi compulsiv la orice vine asupra ta şi te scoate din starea de „dolce far niente”, adică îţi zdruncină confortul la propriu, ai de ales. Ori continui cu această prostie la nesfârşit, ori spui „stop joc” mai devreme sau mai târziu. Unii nu spun „stop joc” niciodată, o întreagă viaţă îi vezi vlăguiţi şi din ce în ce mai ramoliţi, prinşi mereu în această cursă emoţională a reacţiilor. Alţii se prind de prostie relativ târziu, ori după ce efectiv nu mai pot duce stresul, ori după ce se îmbolnăvesc. Boala, de fapt, e ultimul avertisment pe care ţi-l poate da viaţa, universul, dumnezeu sau cine vrei tu. Asta în cazul în care vrei neapărat să te raportezi la un El şi ţi-e prea greu să îţi dai seama că tot tu îţi creezi boala ta datorită acestor conflicte emoţional-distructive.

De aceea, a rămâne prins în vortexul efectelor, nu înseamnă decât că te afli la un fel de grădiniţă unde fiecare copil plânge şi se ia cu mâinile de cap când i se ia jucăria din faţă. Nu e nici o diferenţă. Căci şi omul matur fizic, dar imatur emoţional, se zbate în acelaşi fel de conflicte când i se ia starea de confort din mintea sa. Şi atunci reacţionează, înjură, ţipă, se înfurie, ameninţă, asta dacă are un temperament coleric. Dar dacă ai un temperament mai melancolic, reacţiile tale vor fi oarecum contrare: tristeţe, descurajare, depresie, dezndădejde. Unii se precipită într-un fel dinamic, alţii într-un fel resemnat. Dar şi unii şi alţii sunt împinşi de aceste efecte înapoi, înspre eul lor inferior, adică tot acolo unde ego-ul se simte tare lezat şi spumegă de furie când nu i se confirmă valoarea.

Dar a merge către cauza acestor implsuri care îţi fac atâta rău, înseamnă că începi să te dumireşti că nu are nici un farmec să îţi trăieşti viaţa dominat de emoţiile distructive. E un timp atât de scurt în această dimensiune, în acest corp, printre aceşti oameni. Să trăieşti viaţa doar pe pilot automat într-o continuă suferinţă, nu prea are sens, nu-i aşa? Decât poate dacă crezi în alt clişeu prostesc şi limitativ precum că suferinţa e mântuitoare. Dacă ţi s-a spălat între timp creierul şi ţi s-a băgat în minte acest clişeu fatalist şi distructiv, nu mai ai de ales decât ori să suferi cu mare stoicism în continuare absolut în zadar, ori să îţi mai speli tu singur creierul de bună voie încă odată şi să înlături orice program subversiv care te-a manipulat de-o viaţă.

Cauzele efectelor distructive le dibuieşti atunci când analizezi situaţia şi rămâi pe ea. Îţi dai seama că nu poţi face asta bătând din palme, mai ales dacă tu toată viaţa doar ai reacţionat la orice stimul exterior primit din afară. Nu e nevoie să te opreşti sau să meditezi la cai verzi pe pereţi. Nu e necesar să stai pe malul unui lac sau pe un vârf de munte în poziţie de lotus, visând cu ochii larg închişi. O poţi face din mers, adică acolo unde eşti, acolo unde îţi aduci contribuţia ta în felul tău, în mediul în care eşti, în familia grupului de suflete de care aparţii, la job-ul tău, în trafic, în pieţe, pe oriunde. Pentru că toate acestea sunt aspecte ale vieţii care îţi aduc ţie tot felul de reacţii şi tocmai acolo în mijlocul lor e bine să conştientizezi ce ţi se întâmplă. Dacă nu vei conştientiza acum, în această viaţă, oare când o vei face?

Ajungi la cauze atunci când lucrezi conştient cu tine, când începi să îţi pui întrebările potrivite legat de reacţiile tale. E ca şi cum ai săpa cât mai adânc, mergând de-a lungul timpului din trecutul vieţii tale ca să ajungi să descoperi acea vulnerabilitate care te-a făcut să ajungi la boala emoţională de care suferi. Sapă cât mai adânc până ce vei găsi acel loc al sufletului care se vrea vindecat. Analizează-te şi înţelege de ce reacţionezi mereu doar din impuls într-o anumită situaţie.

Chiar dacă am venit cu traume sufleteşti şi credinţe limitative din alte vieţi sau moştenite efectiv de la părinţi, multe din aceste limitări ni le-am creat noi singuri în această unică viaţă. Şi toate acestea te sufocă efectiv, pentru că acolo unde frica dictează, divinitatea sau eul superior din tine, se dă deoparte şi te lasă efectiv să suferi dacă asta e alegerea ta. Dar când faci un pas conştient către tine, frica începe să piardă teren tot mai mult, căci orice iluzie se dizolvă într-o clipă atunci când nu i se mai dă atenţie.

Cauza o descoperi când pricepi că ţi se dă mereu aceeaşi provocare într-un fel sau altul. Te surprinzi că fugi de ceva, de o anumită situaţie, de anumiţi oameni, de anumite conjuncturi care ţi se par defavorabile. Ele te urmăresc, dar tu fugi de ele şi te ascunzi. Ele vor să te vindece şi să le depăşeşti în cele din urmă. Paradoxal, dar aşa merg lucrurile pe aici pe pământ. Totul ţi se dă, sau dacă vrei, tu singur le atragi spre tine, tocmai pentru a te descoperi şi mai mult, în toate cotloanele, nu doar pe un singur palier. Orice unghi din care te analizezi e important, orice simţire, orice mişcare care se iveşte înăuntrul tău.

Până ce nu vei dibui cauza, te vei plânge doar de efecte. Dar acest plâns nu rezolvă absolut nimic. Să umbli la efecte e ca şi cum ai încerca să cari apă cu o găleată spartă. Umpli găleata de apă, dar în doi paşi ea se goleşte din nou. Şi e un efort inutil care te epuizează. Căci toate efectele emoţional-distructive epuizează şi te îmbolnăvesc. Dar să distingi cauza şi să o analizezi, să-i tai rădăcina şi să o înlocuieşti, e un lucru atât de frumos, benefic şi constructiv, în acelaşi timp!