Poveste de viaţă

Viaţa are multe căi, care mai de care mai întortocheate, mai sucite, mai alambicate. Drumuri netede sau drumuri alterate. Acum eşti sus pe culmi, acolo visezi frumos şi dulce, îţi faci planuri, contabilizezi, analizezi, te uiţi trufaş la unul sau la altul, îţi pui mănuşelele întinse până la coate, zâmbeşti batjocoritor în faţa greutăţilor altora, sfidezi prin aroganţa ta, te dai buricul pământului, crezi despre tine că eşti invincibil, ce mai la deal la vale, mai ai puţin şi urci pe soclu chiar la propriu, că la figurat eşti de mult întronat pe el. Dar când eşti jos, în tenebrele neputinţei, cum mai eşti atunci? Atunci nu mai visezi frumos şi dulce, nu-i aşa? Atunci nu mai atingi Everestul în închipuire, ci te surprinzi că la realizări practice eşti, de fapt, sub genunchiul broaştei.

Totul se aseamănă cu un drum pe care tu porneşti, creându-ţi din mers propria poveste de viaţă. Drumul se aşterne în faţă şi tu porneşti la drum într-o maşină. Ai mai făcut drumul ăsta de atâtea ori, eşti hotărât, stabil, ferm, bucuros, oamenii te ovaţionează şi te salută din mers. Apoi, dacă ai puţin curaj, laşi lumea în spate, laşi reverenţele în urmă, oricum ştii de atâta timp că nu ai ce face cu ele şi că ele nu ţin nici de cald, nici de foame. Aşa că laşi în spate şi măgulirile, şi ovaţiile, şi linguşirile, ele nu-ţi folosesc la nimic, chiar dacă uneori te mai mângâi puţin cu ele pe marginea ego-ului, deşi ştii perfect că e doar o mângâiere falsă.

Aşadar, dai lumea la spate, acum eşti pe cont propriu, de unul singur. Nu îţi este frică, dar în sinea ta, eşti singurul care ştie exact cum stau lucrurile şi câte parale faci pe bune, dincolo de spiritualitatea ta teoretică şi abstractă. Spiritualitatea teoretică nu înclină balanţa vieţii absolut deloc, ea e mai uşoară decât un fulg. Şi tu ştii foarte bine treaba asta, ce tot atâta să-ţi mai reamintesc? Dacă porneşti la drum însă, asumă-ţi consecinţele unei alegeri. Dacă nu o poţi face, nu mai porni şi vei muri poate aşa, la gura sobei, ca un atârnător, ca un visător. Sunt mulţi dintr-ăştia în peisaj, mulţi, mulţi, mulţi. Ei trăiesc şi mor la gura sobei, unde curajul li s-a pârlit de prea multă inerţie!

Dar dacă tu mergi, treci cu curaj peste toate. Vei merge cu acea maşină prin zone frumoase dar şi prin locuri pustii şi neumblate. Vei contempla natura şi te vei bucura de ea. Vei merge pe poteci care te cheamă să le străbaţi. Vei ajunge în puncte care te provoacă să le atingi. Ajungi la un mal, te aşezi, te bucuri de ceea ce vezi. Dar simţi că e prea puţin pentru tine. Ştii că încă nu ai fost testat pe bune la nivelul tău la care te afli acum. Celelalte niveluri le-ai trecut cumva, poate din prima încercare sau poate din a doua, sau poate din a mia încercare. Nu contează căderile, ele pot fi infinite. Contează doar ridicările, doar ele îţi arată exact cine eşti.

Şi ajungi la un moment dat cu maşina aceasta pe nisipuri mişcătoare. Pietriş, apă, nisip, totul moale, fără fundament. Simţi asta sub roţi, dar totuşi, te duci acolo, înainte, cu curaj, deşi îţi tremură fundul puţin în pantaloni. Simţi că e un dezastru, dar în acelaşi timp preferi să mori în acest dezastru, decât să mori ca un prost la gura sobei. Eroii nu se nasc pe câmpurile de luptă băltite de sânge, ci se înfiripă pe câmpurile de luptă în simplitatea vieţii. Nu zic eu că viaţa bate spiritualitatea la propriu, nu doar la figurat?

Şi ajungi în această pustietate, unde te reîntâlneşti cu vechea ta prietenă care se numeşte, "Noaptea întunecată a sufletului". Ea îţi apare tocmai când lucrurile par roz cumva, te surprinde, te ia pe nepregătite, te înghite într-o clipă dacă te panichezi. Dar tu o cunoşti pe acestă versată doamnă. O cunoşti atât de bine, încât de acum o inviţi singur la masă, că altfel  soseşte ea neinvitată, pe nepusă masă.  Uneori îţi vine s-o strângi de gât, să scapi odată şi odată de ea. Dar ştii că e imposibil, ţi se va scurge printre degete ca un fum.  Aşa că o laşi să vină, să se aşeze şi să testeze, altfel nu scăpi. Ea te poate amâna, dar nu te va păsui de tot, nicidecum.

Maşina ta clachează în cele din urmă, nu o mai poţi urni din loc. Pe malul apei, pe nisipuri mişcătoare. Nu e siguranţă acolo, trăieşti periculos, dar preferi aşa decât inert, ca un mort la gura sobei. Ai ajuns într-un punct in viaţă unde te-ai împotmolit. Debusolat, pierdut, epuizat, fără energie, singur într-un imens pustiu. Nu sunt oameni în jur, nu mai e susţinere, eşti pe cont propriu. Nu te-ai mai aflat niciodată în postura asta, nu ştii cu ce se mănâncă ea. Îţi dai seama că nu ştii nici cele mai elementare lucruri. Nu-i nimic, le vei învăţa acum, n-ai de ales.

Încerci de unul singur să te eliberezi, dar îţi dai seama că ceva nu merge, cu cât sapi mai adânc, cu atât roata vieţii se cufundă şi mai mult. O forţezi, o ambalezi, dar şi mai rău faci. Dar încerci, nu renunţi. Acum eşti hârşâit de viaţă în toată splendoarea ei. Ai mult grohotiş de adunat, dar n-ai încotro, te bagi, scoţi, sapi, te sufleci, te murdăreşti. Sapi şi tot sapi, până iese toată mizeria sufletească la suprafaţă. O scoţi şi o arunci, să eliberezi cumva roata vieţii împotmolită în mocirlă.

Dar la un moment dat, în ciuda eforturilor, situaţia te depăşeşte, pur şi simplu realizezi că de unul singur nu poţi ieşi. Roata se învârte dar maşina nu se mai mişcă, e blocată pe acest nivel al nisipurilor mişcătoare. Aşa că n-ai încotro, apelezi la oameni, la aproapele, la „iubirea lor necondiţionată”. Va veni unul, va veni al doilea, va veni al treilea şi îşi va da cu părerea. Ar fi trebuit să faci dreapta, sau stânga, ar fi trebuit să apelezi, la un cal, la o căruţă, la o putere mai mare ca a ta, ca să fii scos din mocirla vieţii în care singur şi de bună voie ai intrat.

Însă tu ştii că eşti doar martor la viaţa ta, ai mai trecut prin asta de atâtea ori, începi să te obişnuieşti de acum, chiar începe să îţi placă, cu cât provocările sunt mai provocative, cu atât începi să iubeşti viaţa mai mult. Ştii că cineva te va scoate din mocirlă şi va face ca roata vieţii să se învârtă iarăşi, liber şi necondiţionat. E misiunea lui, nimeni nu i-o poate lua, el, de fapt, chiar o aştepta. Aşa că el vine şi îşi face treaba cu o putere mai mare decât a ta. Te scoate din mocirlă, îţi repune roata vieţii în mişcare, dar toate astea cu ajutorul tău direct, căci fără tine, nimic nu se poate mişca.  Aşa că participi şi tu, mai săpi, mai scoţi grohotiş de sub tine, aici nu mai merge cu mănuşiţele şi spiritualitatea de vacanţă. Eşti muci. Varză. Flenduri. Dar într-un final, ieşi cu bine la liman.

Iar ziua ta se termină apoteotic, în briza răcoroasă a nopţii şi la lumina felinarelor, analizând totul nu cu judecată, ci cu înţelepciune. După fiecare nivel trecut, vei cina în briza nopţii cu sinele tău, el cu tine şi tu cu el, şi vă veţi bucura împreună. Dar nu pentru mult timp, căci aici odihnă nu e, decât numai să îţi tragi puţin răsuflarea, ca iarăşi să o iei de la capăt. Ştii că ai mai urcat o treaptă, te-ai mai învins încă odată. Final nu există, tot aşa va fi şi aici şi dincolo în eternitate, niveluri de trecut, lecţii de învăţat, drumuri de escaladat...