Dansând cu lupii

De fapt, mă irită cumplit cum oamenii se îmbată cu apă rece. Dar ce poţi să le faci, dacă le spui adevărul alb pe negru sau negru pe alb, ei intră imediat în clişeele poleite ale eternei şi nesfârşitei iubiri necondiţionate. M-am săturat de clişeul ăsta absolut fals şi absolut prostesc până peste cap. Da, chiar aşa. De parcă aş scrie pe aici pentru toţi proştii care abia aşteaptă să îşi dea ochii peste cap. Mai bine m-ar scoate cu toţii din listă şi aşa nu le foloseşte la absolut  nimic ce tot mestec eu din scris pe aici. Să rămân, uite aşa, singur-singurel, să îmi scriu doar mie şi să îmi dau doar eu un big like mare cât casa. De parcă ar folosi la ceva.

Pfff...ce furios sunt azi, văd negru în faţa ochilor, aş strânge de gât pe cineva. Foarte spiritual, nu-i aşa? Da, chiar aşa simt, îmi vine să-mi bag picioarele în tot fb-ul ăsta unde oamenii se adună şi cred că socializează pe bune, când, de fapt, se amăgesc la nesfârşit citând citate frumoase şi pline de miez. Nu mai pot eu de citatele lor. Multă prostie în peisaj. Iar ipocrizia o tai cu cuţitul că nu se mai vede om cu om prin fumul ăsta.

Da,  de fapt, ştiu că e doar hilizeală şi atât pe aici. Nimic constructiv, doar pierdere de timp. Mie îmi foloseşte să scriu, măcar învăţ să fiu cât de cât coerent. Dar cei ce mă citesc, acolo e buba, că văd că le place, dar nu ştiu dacă şi pricep ce vreau să spun dincolo de cuvinte, dincolo de metafore. Da, sunt multe metafore prin articolele mele, totul abundă de metafore, ce frumuseţe! Dar fără metafore nu pot scrie că dacă le spun adevărul faţă-n faţă se vor uita cruciş, îşi vor face cruce la propriu, vor scuipa în sân şi duşi vor fi pe câmpiile elizee unde iubirea necondiţionată e stăpână şi dictatoare absolută.  

Mă ucide ipocrizia, dar cine dracu să mă înţeleagă, că cei de pe aici din virtual, vor numai dulcegării, mângâieri, sclipici. Dacă le voi spune că sunt proşti şi idolatri, nu mă vor crede, vor scrâşni din dinţi, îmi vor da block, mă vor scoate din listă. Ce bine ar fi, să rămână doar unul măcar şi cu mine, ar fi de ajuns. Numai să fim liberi de toate condiţionările, de toate aburelile, de toate vrăjelile spiritualităţii şi religiei.

Eu cred că oamenii nu vor libertate. Nu au ce face doar cu ei înşişi, s-ar plictisi îngrozitor. Ei vor să adere la sisteme, să fie încadraţi într-o turmă şi acolo să urmeze un păstor. Să îi aducă ofrande şi să-şi verse toată puterea din ei la picioarele acelui păstor. Ei nu vor să fie liberi, ci vor să îşi lipească sufletul de un „iluminat” la care să se uite de jos în sus cu mare veneraţie. Ce porcărie de viaţă! Ce ofensă adusă divinităţii reale din ei înşişi! Dar ce să facă ei cu divinitatea din ei înşişi, ei vor doar un dumnezeu care să bage frica în ei, altfel nu s-ar mai urni din loc. Dumnezeul lor închipuit scrâşneşte din dinţi în imaginaţia lor şi ei adoră lucrul ăsta. Le place la nebunie să sufere, să se chinuie. Cu cât viaţa lor e un mare dezastru, cu atât se vor amăgi că acest dumnezeu îi iubeşte, dar culmea, îi şi pedepseşte la greu. Iar dacă au vreun succes în viaţa lor, imediat îşi dau cu tifla-n cap şi îi atribuie acestui dumnezeu realizarea lor. Câtă prostie, oricum ai da-o, e super clar că nu vor nicidecum să fie de partea lor!

Ştiu că fără libertate, nu e nici un farmec pe aici. La ce bun să trăieşti când îţi tremură fundul că te judecă toţi proştii care nu pot vedea decât condiţionat ce le-a spus unul sau ce au citit pe la altul. Dacă nu vor să gândească cu mintea lor, ce să le mai fac, o să le iasă suferinţa pe nări, pe gură şi pe urechi.  Şi la sfârşit, vor constata că tot degeaba au trăit. Mai bine şi-ar da viaţa tristă pe care o duc, să năpârlească prostia şi idolatria de tot de pe minţile lor şi atunci poate se va înfiripa uşor şi omul nou. Despre el se tot vorbeşte în teorie, dar în practică, teoria sucombă tot în „doamne miluieşte”...

Ce agresiv sunt azi şi ce-mi place! Mai bine m-aş apuca de înjurat în toate felurile, asta ar fi o mare eliberare pentru strigătul lăuntric. Sau mai bine m-aş duce pe vârf de munte să urlu la propriu, să trăiesc şi să dansez cu lupii. Poate acolo m-aş simţi mai bine, chiar în haită. Ştiu că acum sunt într-o trecere, de asta nici nu îmi mai pasă de nimic. Oamenii sunt adormiţi, iar eu dacă mai scriu multe dulcegării pe aici, risc să adorm şi eu. Aş putea scrie la nesfârşit, dar oare la ce bun? Care e rostul, care e sensul? Oamenii nu se deşteaptă prin teorie, ci suflecându-şi mâinile la propriu prin mocirla vieţii. Aşa cum mi le-am suflecat şi eu când am rămas ca prostul împotmolit cu maşina acum câteva zile. Da’ ce să fac dacă nu mă pot abţine să merg pe nisipuri mişcătoare? Dar prefer să mor aşa decât ca un prost la gura sobei.

Agresivitatea e tare bună uneori. Dar majoritatea nu o poate duce, îşi reprimă din start orice. Îşi reprimă şi iubirea şi agresivitatea. Dar numai iubirea oare e spirituală, agresivitatea nu e? Cine ţi-a spus prostiile astea  şi tu le-ai crezut? Dacă vrei să iubeşti liber, iubeşte! Dacă vrei să urli în libertate, urlă cât te ţin plămânii! Altfel, doar vei îngroşa numărul mamelucilor care trăiesc pe aici ca nişte morţi vii. Vei îngroşa numărul celor care se îmbată cu apă rece şi nu pricep cum au ajuns să fie beţi. Da, au ajuns nişte beţivi ordinari, care se îmbată cu frică, prostie, ignoranţă şi idolatrie. Are sens?

Mi-a făcut bine de tot articolul ăsta. Dar dacă tu ai ajuns până aici şi simţi că te-a tulburat, mai bine nu mă mai citi, scoate-mă din listă şi la revedere, drum bun! Nu eşti liber încă, dar dacă tot ai citit până aici, e de bine, eşti pe drumul cel bun. Sunt atâţia prin virtual care scriu dulcegării de îţi vine să te urci pe pereţi de atâtea platitudini seci. Clişeele spirituale şi frivolitatea ipocriziei sunt la ele acasă. Se poartă, e la modă. Mai spui o dulcegărie, mai capeţi un like. Trocuri spirituale, na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie! Mişto!