Cine rămâne acelaşi în toate?

Pe ţărmul nesfârşit al iubirii divine,
acolo am şezut şi am meditat,
când mi-am adus aminte de Sinele meu.
Acolo, în sălciile conştiinţei pure,
am atârnat gândurile şi simţurile mele.
Cum aş putea vorbi despre El?
Cum aş putea o clipă uita de El?
Cum pot spune “Sinele este sau nu este”?
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Supremul, cel pur în esenţă şi neinfluenţabil,
mă ţine alături de El prin conştiinţă,
si astfel, dintr-o Divinitate mare,
s-au născut o infinitate de divinităţi mai mici.
Şi dintr-un Sine atotcuprinzător,
s-a născut sinele meu, cel neschimbat.
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Ce este această  parte ascunsă din mine,
ce este acest soare ce nu apune nicicând?
Acolo, nu mai există zi, nu mai există noapte.
Nu e nici formă, nici nume, nici bine şi nici rău.
Doar mintea e fără de-astâmpăr şi vrea cumva să înţeleagă,
cum poate sinele să rămână continuu neschimbat.
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Cu adevărat Sinele e în această realitate,
rămâne în ea dar nu se ataşează de absolut nimic.
Neschimbător, etern, liber ca vântul…
Nimic nu îl atinge, nimic nu îl divide,
căci este imaterial şi imuabil.
Astfel fiind El Unul, se împarte peste tot, fiind întreg variat.
Cine este acesta în stare de veghe
şi cum rămâne la fel în stare de vis?
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Ego-ul nu îl poate murdări sub nici o formă,
căci Sinele îndată-şi întoarce faţa de la el!
Norii se perindă încoace si încolo,
dar cerul rămâne pur în esenţă.
Asa şi sinele meu rămâne pur în esenţă,
de neseparat de Sinele Suprem.
Iar daca El este prezenţă şi lumină,
în mine nu are loc vreo discontinuitate.
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Sinele rămâne acelaşi, fără plăceri, fără repulsii.
El nu e actorul, ci numai spectatorul.
Căci pentru el, nu există nici corp fizic, nici corp subtil.
Nu e condiţionat şi limitat de nici o dogmă,
căci nu poate fi ataşat de nici un fel de religie,
şi nu poate nici recunoaşte vreun fals dumnezeu idolatru.
Dincolo de orice mască, de orice etichetă,
el transcende fără urmă de tulburare lumescul.
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Doar mintea pălăvrăgeşte fără oprire,
şi îmi captează atenţia cu toate speculaţiile,
şi vrea să mă distragă de la a mai intra în mine însumi,
şi vrea să mă arunce în caruselul gândurilor,
neînţelegând ea ce este cu acest Sine,
de unde vine El şi unde se va duce,
si nici nu va putea ea înţelege vreodată,
căci Sinele e dincolo de orice judecată şi raţionament.
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Sinele Suprem e fără chip şi fără formă,
fără dualitate, fără ataşament, fără dorinţe,
dar energia Sa rămâne veşnic vie ca prezenţă.
Cine e acest Sine Suprem care îmi îndrumă paşii,
care mă inspiră şi îmi ghidează viaţa,
dar care totuşi nu-mi poate lua liberul meu arbitru?
Cine sunt eu în mijlocul Lui şi cine e El în mijlocul meu?
Cine rămâne acelaşi, cântând în inima mea?

Sinele meu ca un copil, 
tânjeşte mereu către cel Suprem
şi fuge cu râvnă doar după Acesta.
Dar nu reuşeşte nicidecum să-l cuprindă...
Şi atunci când oboseala pune stăpânire pe el,
Supremul încetineşte şi se lasă doar puţin atins,
dar asta doar ca o umbră, doar ca o părere,
sau ca si cum i s-ar atinge doar ciucurii de la poale…
Apoi iarăşi mă cheamă, iarăși fuge, iarăşi încetineşte...
Se întâmplă aşa, 
doar pentru ca în acest dornic copilaş,
să se aprindă şi mai multă râvnă.
Apoi iar încetineşte şi iarăşi se lasă puţin atins,
dar nu trece mult... şi iarăşi se face nevăzut!

Sinele e neatins de pasiune, nu cunoaşte decât starea de neprihănire!
E cu adevărat neatins de mândrie, n-a cunoscut-o niciodată!
E cu adevărat neatins de îndoială, nu cunoaşte dualitatea!
E cu adevărat neatins de frică, aceasta i se perindă prin faţă ca un fum!
E cu adevărat neatins de urma destinului, menirea lui e să fie "cel ce este"!
E cu adevărat neatins de vreun ritual, nu are nevoie de vreun plus sau minus!
E cu adevărat neatins de iluzie, pe toate le percepe doar ca un miraj!
E cu adevărat neatins de orgoliu,
Căci El se identifică doar cu iubirea!