vineri, 28 februarie 2014

Vino si spune-mi despre viaţa...



Vino acum şi povesteşte-mi despre viaţă. Nu te ascunde în spatele ipocriziei, mai bine dezvăluie-te exact aşa cum eşti. Nu vreau să îţi văd vreo etichetă lipită pe fruntea ta, căci sufletul tău curat nu poate suporta vreo etichetă. Nu-mi pune în faţă religia sau spiritualitatea ta, nu-mi arăta nici dogma, nu-mi arăta nici spiritul. Nu vreau să mă mai pierd în tot felul de canoane şi fasoane, în tot felul de reguli, tehnici, citate sau abstracţiuni. Arată-mi sufletul tău mai bine şi nu uita că până la a deveni un mare învăţător sau maestru, totuşi în ochii mei, nu eşti decât un simplu om. De ce îţi laşi sufletul deoparte şi te agăţi cu disperare doar de spirit, crezând că astfel vei impresiona cumva și că turma în urma ta se va mări şi mai mult? Nu ai obosit să te renegi pe tine însuţi în fiecare zi, în fiecare clipă?
Mai bine vino şi spune-mi despre viaţă. Nu-mi spune cum ar „trebui” să trăiesc, nu vreau să ştiu de căi, metode şi „paşi simpli” spre o viaţă complicată. Nu îmi spune cum să îmi creez realitatea, mai bine lasă-mă să iubesc simplu şi firesc în realitatea mea. Nu mă închide în automatisme şi clişee pe care mi le azvârli cu nonşalanţă-n faţă. Nu-mi prinde mintea în capcana emoţiilor doar ca să te venerez ca pe un idol. Lasă-mă liber şi firesc, aşa cum sunt. Vino şi tu acum, simplu şi firesc, aşa cum eşti. Nu-mi spune câte ai făcut tu în viaţa asta, lasă-mă să te simt şi să te iubesc ca fiinţă umană care „este” şi nu ca una care doar „face”. Nu veni în faţa mea ascuns(ă) în spatele vreunei măşti poleite doar ca să-mi furi ochii. Vezi mai bine ca masca ta să nu îţi fure identitatea şi să nu mai înţelegi nici măcar tu cine eşti.
Vino bărbatule şi spune-mi despre tine.Cum ai vrut tu să cucereşti lumea chiar înainte de a te cuceri pe tine însuţi? Cum ai simţit mereu războinicul din tine care te îndemna să nu abdici, ci să mergi înainte orice-ar fi, orice s-ar întâmpla? Cum ai iubit tu prima oară şi cum ţi-ai pus tu sufletul la picioarele muzei tale? De câte ori ai făcut-o până acum? De câte ori ai tot schimbat iubitele doar pentru că nu erau la fel cu cea pe care o aveai acasă? De câte ori ai rănit pe cea care ţi se dăruia doar pentru că te bazai în sinea ta că niciodată ea nu te va părăsi? Te-ai gândit vreodată în timpul aventurilor tale de noapte sau de zi, cum cea care te aşteaptă mereu acasă îşi frânge inima de dorul tău? Sau spune-mi cât de frustrat sau cât de împăcat erai cu situaţia ta de tătic? Cum îţi venea să fugi în lume când copilaşul plângea, când somnul îţi era mai drag, sau când îţi cerea o jucărie, sau dorea să mergi cu el în parc? Cum încercai să te „fofilezi” cu multe treburi de făcut doar ca să nu prea mai dai pe-acasă pentru că durerea de a fi privit în ochi de către cei apropiaţi era insuportabilă? Cât te-ai bucurat de copilaşul tău, uitând de tot şi uitând de toate? Dumnezeu ţi-a oferit încă un dar prin copilaşul tău dar tu l-ai respins, refuzând să îţi mai retrăieşti încă odată copilăria. Cine oare ţi-ar mai putea oferi un asemenea magnific dar?
Vino şi tu femeie şi spune-mi tot ce poţi despre femeia din tine. Cum ai iubit şi cum te-ai dăruit? Cum ai adus tu la viaţă copilul din tine, cum l-ai crescut, cât de mult te-a durut? Numai tu şti cum ai răzbit şi cum ai învins viaţa de fiecare dată când aceasta vroia să te pună la pământ. Mereu cu cei micuţi după tine, pentru că „iubitul” era mult prea ocupat ca să îţi fie alături. Mereu îngrijorată şi neavând niciodată timp cu adevărat pentru tine însăţi. Iubeşte-te pe tine în primul rând, mai mult decât pe bărbatul tău, mai mult chiar şi decât pe copilaşii tăi. Susţine-te pe tine mai întâi, ca mai apoi să îi poţi susţine și pe ceilalţi, iubindu-i. Spune-mi, cât de mult ai ţinut la bărbatul de lângă tine şi cât de indiferent a fi s-a prefăcut? Ai vrut cu adevărat să îl ai doar pentru tine şi astfel să nu-l împarţi cu nimeni. Însă el, mereu fiind la vânătoare, pe drumuri s-a pierdut...
Vino tu omule şi spune-mi despre viaţă...
Cât de uşor ţi-a fost sau cât de greu ca să răzbaţi singur prin desişul obstacolelor care s-au interpus în calea ta? Cât de fericit ai fost când ai depăşit provocările vieţii, atunci când ai ales să te depăşeşti chiar şi pe tine însuţi? Spune-mi trăirile tale, bucuriile sau durerile de vrei. Deschide-te oamenilor ca şi ei să aibă curajul de a se deschide în faţa ta. Nu încerca să pari ceea ce nu eşti, căci decât zeci de mii de vieţi ascuns după o mască, mai bine una singură cu adevărul fată-n faţă! Nu vreau să ştiu de profesii, cariere, case, maşini sau bani, toate acestea sunt doar fum şi nimic mai mult. Mai bine laudă-te cu verbul „ a simţi”, decât cu „a avea”. Mai bine cu „a fi” decât cu orice altceva!
Aşadar, povesteşte-mi tot ce vrei despre viaţă. Pentru că viaţa este trăire şi nu doar teorie. Viaţa este „pe bune” şi nu doar simplă născocire. Spune-mi ce ai simţit când ţi-a fost teamă, când ai plâns sau când ai răbufnit? Dar când ai reuşit, ai învins şi te-ai autodepăşit? Cum a fost când ai simţit că eşti absolut singur şi că nici un pământean nu îţi mai era alături? Cum a fost când te simţeai singur(ă) şi părăsit(ă)? Câte lacrimi poate ai vărsat pentru rănile provocate de unii sau de alţii cărora nu le-a păsat nici de ei înşişi, dar nici de tine? Cât ai suferit când viaţa te-a „lovit” tocmai atunci când nu te aşteptai? Spune-mi dar şi cât te-ai bucurat când viaţa te-a răsplătit?
Spune-mi acum ceea ce îţi aminteşti despre viaţă. Nu-mi azvârli în faţă „gogoşi” spirituale, doar ca să nu pari cumva că te umileşti pentru că ai simţit şi tu ceva uman cândva. Nu vreau să fiu în tetha, beta, gama, sau alte stări care nu-mi sunt proprii. Nu vreau să etichetez starea de „eu sunt”, căci ea nu poate fi clasată prin nici un cuvânt sau termen meşteşugit. Când m-am îndrăgostit, oare în ce stare de conştiinţă eram? Dar dacă voi ajunge şi la aceste stări atât de râvnite de unii, poate nu e cazul să fac din asta un mare tam-tam, ca un teatru ieftin cu surle şi trâmbiţe. Nu mă atrage chanelling-ul cu nici o entitate, dar dacă se va întâmpla şi asta, o voi ţine doar pentru mine, ca să nu par nebun în ochii celor neavizaţi. Căci mai mult decât orice fel de chanelling şi mai mult decât orice stare înaltă de conştiinţă, iubirea depăşeşte toate acestea la un loc. Nu uita omule, că ai venit aici ca om printre oameni, ca să înveţi iubirea, să ţi-o descoperi şi s-o împărtăşeşti aici şi acum. Iar de vrei să te depăşeşti ca om, nu e nevoie să îţi depăşeşti şi iubirea, fi mai bine simplitatea însăşi, iubind şi mergând printre oameni, nu privind cu aroganţă de sus în jos, zburând trufaş prin văzduh.
Priveşte în tine însuţi şi nu te dezice de trăirile tale. Poate că ai trecut şi tu vreodată prin noaptea neagră a sufletului. Cum a fost atunci, cât de confuz erai, cum ai ieşit totuşi cu bine la liman? Sau spune-mi despre cum era când poate nu aveai un ban în buzunar şi nu aveai ce să le dai copiilor tăi de mâncare. Când te-ai luptat poate cu boli sau alte nevoi şi nu aveai pe nimeni care să îţi spună o vorbă bună, cum ai trecut şi peste toate acestea? Arată-mi eroul uman din tine care se presupune că simte câte ceva. Nu da senzaţia falsă celorlalţi că trăieşti pe un nouraş diafan, neavând nici o grijă şi nici o simţire. Iar dacă îţi place aşa mult să dai senzaţia că ai făcut mari salturi cuantice, vezi ca nu cumva să sari şi peste iubirea din tine, sărind permanent peste sufletele celorlalţi cărora le pasă de tine ca om, şi mai puţin ca mare „maestru(ă)”. Vezi ca nu cumva tot sărind, să nu rămâi suspendat și să cazi cădere jalnică. Decât trăind în salturi, mai bine o viaţă cu paşi mici, înaintând însă neîntrerupt spre cunoaşterea de sine.
Primeşte-te pe tine, acceptă-te şi dă-ţi voie să fi în sufletul tău mai întâi, apoi fă-le loc şi celorlalţi. Înlătură mândria şi dispreţul, ca astfel iubirea să îşi facă locaş acolo unde poate până acum nu avea loc din pricina altor intruşi care mai de care mai ego-centrici.
Dă-ţi voie să fi om, înainte de a fi o simplă etichetă. Dă-ți voie să simți ceva, înainte de a fi privit ca fiind un ”cineva”. Dă-ți voie să te iubești și să iubești, apoi vino şi spune-mi despre viaţă...

luni, 24 februarie 2014

Cand fuga dupa spiritualitate devine povara



E bine să ai un sistem de ghidare emoţională. El e cel mai la îndemnână şi poţi să îl practici oricând şi oriunde. Nu necesită efort, nu necesită un timp anume. Poţi să o faci şi când mănânci, şi când conduci, şi când mergi, şi când vorbeşti. Prin simpla întrebare „cum mă simt acum?”, devii într-o clipă conştient de tine însuţi.
Pentru că ceea ce simţi, nu e o minciună. Iar acest reper emoţional îţi arată imediat unde te afli şi pe ce drum eşti. Dacă te simţi bine, confortabil şi relaxat chiar în timp ce faci una sau alta, acesta e un indiciu foarte puternic că eşti pe drumul bun. Dacă simţi bucurie şi entuziasm, iarăşi înseamnă că eşti pe drumul cel bun. În aceste stări eşti de fapt, cu vibraţia foarte sus şi astfel poţi face lucrurile pe care le ai de făcut, cu mare uşurinţă. Dar aminteşte-ţi cât de greu merg lucrurile atunci când nu mai simţi aşa. Când te simţi îngrijorat, tensionat, abătut, nefericit, atunci practic nu prea îţi vine să faci nimic, aşa este? În aceste stări de vibraţie joasă, singura la îndemână rămâne veşnica depresie şi veşnica aşteptare de a veni careva să te scoată efectiv din stare asta.
În goana noastră nebună după tot felul de himere, am uitat să mai şi respirăm, oameni buni. Respirăm de multe ori atât de sacadat de parcă cineva stă permanent cu pistolul încărcat la tâmpla noastră. Iar în această stare lăuntrică, lucrurile merg extrem de greu şi chinuit iar randamentul nostru e aproape nul. Primul pas în depășirea acestor stări proaste este respirația. Nu te lăsa prins în capcana stărilor de vibrație joasă, în aceste stări se pot întâmpla multe. Inclusiv te poți îmbolnăvi, nu uita că toate bolile provin practic din emoțiile negative resimțite. Și e așa ușor să ieși din ele, respirația profundă te scoate imediat, iar apoi odată ce ți-ai recăpătat luciditatea, vei putea lua hotărâri lucide și nu pripite.
Când nu te simți prea bine emoțional, e timpul să începi să îți pui întrebări. Dacă nu îţi face plăcere să faci un lucru sau altul, până la urmă de ce îl faci? Dacă nu te simţi bine lângă un om sau altul, de ce stai lângă el? Dacă te simţi rău vorbind negativ despre cineva, de ce vorbeşti despre el? Dacă urmezi un job la care te gândeşti cu silă, la ce bun să te mai dai jos din pat dimineaţa, mergând undeva unde nu te simţi ok?
Mai departe, trecând din social în spiritual, întreabă-te în modul cel mai simplu. Dacă drumul tău pe o anumită cale spirituală te face să te simţi inconfortabil, de ce mergi pe el? Doar pentru că ţi-a spus unul sau altul că ar fi bun? Dacă e bun pentru el, asta nu înseamnă că e bun şi pentru tine. Ce simţi când eşti pe drumul cunoaşterii de sine? Bucurie sau disconfort? Iar dacă nu te simţi ok, ăsta poate fi iarăşi un indiciu că ar fi cazul să nu îl mai urmezi. Simţi că sporeşti pe acest drum practicând unele tehnci sau altele? Simţi că te ajută cu adevărat sau doar te autosugestionezi în zadar?Nu cumva te laşi sugestionat de către alţii pe care îi consideri mai „sus” decât tine? Respiră profund de câteva ori, apoi răspunde-ţi sincer doar ţie însuţi.
Dar dacă simţi cea mai mică îndoială în inima ta, opreşte-te, dă-ţi spaţiu, acordă-ţi puţin timp, mai meditează la ceea ce faci şi de ce alegi ceea ce alegi. Pentru că emoțiile uneori îți pot fura discernământul şi atunci nu prea mai ai puncte de reper, nu mai înţelegi nici tu cum stau lucrurile de fapt. Nu te lăsa indus de către unii sau alţii care au anumite interese. Dar nici nu-i combate, căci dacă au ales să îşi câştige pâinea din vânzarea iluziilor, lasă-i să îşi vândă marfa în continuare, nu le lua pâinea de la gură.
Vezi mai degrabă, ce e bine pentru tine, fi atent la ceea ce simţi. Dacă spiritualitatea ta, te epuizează psihic, opreşte-te. Dacă te agită, nu mai practica nimic în starea asta. Dacă nu mai rezonezi cu cei cu care poate rezonai odată, fii de partea ta, nu îţi călca pe suflet, nu îţi face rău singur. Ieşi din mijlocul lor şi alege să fi de partea ta întru totul şi nu pe jumătate.
Dacă aceste rânduri pe care le citeşti chiar acum, îţi crează o stare nu tocmai bună, opreşte-te şi nu mai citi. Nu te forţa inutil. Caută doar ceea ce simţi că te sporeşte, doar ceea ce îţi dă bucurie şi ceea ce simţi că îţi este de folos. Nu îţi pierde timpul pe o frecvenţă care nu e a ta. Exact aşa încearcă să faci în absolut toate aspectele vieţii. Ghidează-te mereu după ceea ce simţi.
Nu e firesc să crezi că eşti pe un drum spiritual, oricare ar fi el, dar în acelaşi timp să fi ba într-o stare bună, ba într-o stare proastă. Nu e normal ca să practici tehnici şi să citeşti tot felul de cărţi spirituale ziua, iar noaptea să boceşti pentru că te-a părăsit iubitul. Te-a părăsit tot pentru binele tău, ca să mai crești puțin. Nu e ok ca să te simţi tulburat în interior pentru că tot felul de concepte care mai de care mai abstracte nu le poţi înţelege şi accepta. Spiritualitatea când devine povară, este de fapt doar pierdere de timp și de energie.
Dacă te simţi confuz, uită de spiritualitate, uită de iluminare, de trezire, uită de energie și de conştiinţă. Nu te crampona în etichete. Nu încerca să controlezi ceea ce nu se poate controla prin efort. Nu încerca să îţi pui bariere singur. Nu încerca să determini rezultate. Mai bine respiră, relaxează-te şi nu uita să zâmbeşti. Viaţa exterioară nu poate fi controlată la modul ăsta, adică prin efort conştient. Singurul lucru de care poţi fi conştient şi pe care-l poţi controla este starea ta care nu te minte niciodată. Pentru aceasta eşti responsabil. Nu pentru că nu poţi atrage un om sau altul în realitatea ta, nu pentru că abundenţa încă nu se revarsă spre tine, nu pentru că nu reuşeşti să muţi munţii din loc. Doar starea ta interioară o poţi muta din loc dacă doreşti cu adevărat asta, restul vor intra în realitatea ta sau nu, doar ca efect al stării tale lăuntrice.
Iar dacă forma ta de spiritualitate pe care o practici, necesită mult efort, concentrare, timp rupt din alte treburi de făcut, te oboseşte, te frustrează, te descurajează, uită şi de această formă de spiritualitate. Uită de tehnici, uită de absolut tot din ceea ce îţi fură pacea, iubirea, bucuria şi armonia interioară.
Caută doar starea care nu te părăseşte niciodată, aceea a sinelui tău care e în comuniune permanentă cu Dumnezeu. Iar acest Dumnezeu, nu e unul capricios şi aflat mereu în stări oscilante. Tot aşa, nici tu omule, nu e ok să te afli mereu în stări de dualitate care nu îţi sunt fireşti. Acea stare de pace nu e una pe care să o dobândești prin tehnici, ele nu fac decât să îți mai înlăture rezistențele mentale, asta dacă sunt practicate cu detașare și fără disperare. Fi în pace mereu, nu doar o oră pe zi, nu doar o zi pe săptămână. Nu căuta să te simți bine doar temporar, caută și reține doar acea stare care nu e temporară, care nu vine și care nu pleacă. Nu încerca să devii ceea ce eşti deja:iubire, bucurie, pace, armonie. Doar recunoaşte-le ca fiind prezente în tine şi e de ajuns.
Mulţi consideră un privilegiu sau un lux starea de bucurie. Şi asta doar pentru că s-au obişnuit atât de mult cu starea depresivă în care sunt cam tot timpul. Aceştia nu pot rămâne mereu într-o singură barcă, ci mereu se mută dintr-una în alta după cum bate vântul. Între depresie și bucurie nu este decât un singur pas sau un simplu declic dacă vrei.
Însă dacă eşti o persoană mai disciplinată şi ai nevoie de tehnici ca să te regăseşti, atunci alege doar acele căi care îţi amplifică dorinţa de viaţă, vitalitatea, interesul. Dacă acele practici alese nu reuşesc asta, nici nu merită să le bagi în seamă. Nu-ţi anihila copilul din tine, căzând în capcana minţii care te îndeamnă spre lucruri „serioase”. Decât o formă de spiritualitate seacă, rigidă și împovărătoare mai bine una simplă, uşoară, ca o joacă.
Spiritualitatea e însăși viața, e însăși iubirea, e însăși bucuria.
Așa este, așa să fie!

duminică, 23 februarie 2014

Cand salvatorul din tine incepe sa paleasca...


Iubeşti oamenii, nu-i aşa? Îţi place să socializezi şi să fi între oameni. Îţi place să-i asculţi chiar şi atunci când simţi nevoia să-i scuturi la propriu.
Îţi place să comunici cu oamenii pentru că te regăseşti în ei, te regăseşti în nevoile lor, te regăseşti în of-urile lor, te regăseşti în „necazurile” lor, te regăseşti în căderile lor, în victorii, în înfrângeri, în...tot ce înseamnă viaţă.
Îţi place să flirtezi din când în când cu o femeie frumoasă care te bagă în seamă, îţi mai creşte astfel puţin inima de potenţial erou salvator, care deocamdată nu prea a reuşit să salveze pe nimeni. Dar bărbatul din tine încă mai speră, încă mai caută pe cineva care să aibă nevoie de disponibilitatea eroului din el. Iar cine ştie, poate că vei da la un moment dat de vreo femeie îngăduitoare care deşi se va lăsa „salvată” de eroul din tine, ştie exact că bărbaţii sunt nişte copii mari şi că primii lor 40 de ani sunt mai grei.
Îţi place să flirtezi cu vreun bărbat „bine”, ai nevoie şi tu ca femeie de apreciere şi recunoaştere din afară, iar dacă cumva dai de vreun bărbat depresiv şi singur dar totuşi plăcut, n-ai pregeta să îl iei acasă ca să-i m-ai oblojeşti rănile, în speranţa că vei face „om” din el şi că până la urmă îl vei salva cumva şi pe acesta.
Îţi place chiar să dai anunţuri pe reţelele de socializare unde bărbaţii şi femeile se vânează reciproc, iar după ce unul pică și-și prinde picioarele în cursa întinsă de celălalt, începe să strige în gura mare ce rău îl doare. Prea târziu, mai bine striga înainte de a se expune, poate îl auzea careva şi se luau măsuri preventive.
Îţi place facebook-ul pentru că aici agaţamentul e la ordinea zilei, ce mai contează dacă ne afişăm cu poza noastră reală sau sau ne ascundem după una imaginară, contează doar băgarea în seamă şi că totuşi nu eşti chiar singur(ă). Dar înainte de a te lăuda cu aşa-zişii prieteni din lista ta, mai gândeşte-te încă odată dacă ai vreunul printre ei care ar mişca măcar un deget pentru tine în caz de nevoie. Dacă există unul măcar, stai bine.
Îţi plac chiar şi cursurile sau conferinţele mai mult sau mai puţin spirituale, unde eşti învăţat(pe bani grei bineînţeles), că ai nevoie de efort, de disciplină, de tehnici, de multă concentrare...pentru a fi tu însuţi!
Ce paradox! Dar nu mai contează nici măcar asta prea mult, şti că acolo printre colegi şi mari maeştri în arta încasării banilor, te simţi nemaipomenit de bine. Ai nevoie ca să îţi fie flatat şi măgulit ego-ul măcar odată pe săptămână, altfel riscă să se ofilească, iar spiritualitatea fără un ego crescut...nu ştiu ce ar mai putea fi. Iubeşti acel mediu, pentru că doar în acel mediu poţi afirma lucruri măreţe, precum că tu nu ai nici o frică pe lumea asta, ştiind că doar acolo există „riscul” să te şi creadă cineva.
Toate astea şi mai multe decât atât, îţi plac la nebunie. Orice, oricum, oriunde, numai să nu rămâi singur. Când nu te mai suporţi, începi să fugi de tine însuţi, în speranţa că vei găsi ceva sau pe cineva care să te ajute şi mai mult să uiţi de tine. Şti cât eşti de vulnerabil şi totuşi cauţi să te răneşti şi mai mult prin unele alegeri care nu sunt pentru tine. Dar totuşi continui să o faci, masochistul din tine îşi cere drepturile...
Însă vine o clipă, când oboseala te ajunge din urmă şi îţi dai seama că te învârţi în loc. De abia atunci spui „stop”. Ajunge. Începi atunci să îţi dai puţin spaţiu şi să te opreşti din acest joc în care singurul pierzător eşti tu. Dar nu e cazul să disperi, măcar ai avut puterea să alegi, măcar ai experimentat câte ceva şi iată într-un final, ţi-ai învăţat lecţia. Ai cunoscut oameni în tot acest timp care poate şi-au dorit să te salveze sau pe care tare ţi-ar mai fi plăcut să îi salvezi chiar tu. Însă a venit un moment al adevărului în care nu ai mai putut să mergi mai departe pe acelaşi drum şi cu aceiaşi oameni. I-ai iubit, poate îi mai iubeşti încă. Îţi erau dragi, îţi sunt dragi şi acum. Însă în ciuda sentimentelor tale pentru ei, nu ai mai suportat să trăieşti în compromis şi în minciună. Şi atunci iei o hotărâre radicală, deşi extrem de dureroasă. Preţul acestei hotărâri? Singurătatea.
Dar această singurătate nu e una pustiitoare, ci una binefăcătoare.
De fapt, când te aflai în sindromul salvatorului, nu erai împăcat cu tine însuţi şi nu te acceptai aşa cum eşti. Căutai în exterior o confirmare, care de fapt nu îţi putea fi oferită decât din lăuntrul tău. Dar e ok, atunci nu îţi dădeai seama prea bine de asta. Acum însă începi puţin câte puţin să te apropii de tine şi să te regăseşti. Începi să fi de partea ta şi mai puţin de partea altora. Nu mai cauţi să salvezi pe absolut nimeni, nu mai rabzi să te dai bine cu toată lumea doar pentru a fi marele diplomat care-și înghite mereu cuvintele. Înţelegi că majoritatea ţi-ar întoarce spatele în prima secundă dacă nu ai mai împărtăşi crezul lor. Acum pricepi cel mai bine că dictonul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, e atât de dictatorial încât îţi vine să laşi în urma ta chiar şi praful de pe propriile picioare pe care l-ai adunat stând în mijlocul unor astfel de oameni. Dar nu e cazul să priveşti înapoi cu mânie. Trăieşte şi lasă să trăiască! Bucură-te la nivelul tău şi lasă-i şi pe ceilalţi să se bucure la nivelul lor!
Când salvatorul din tine începe să pălească, tocmai atunci nu mai eşti singur. Pentru că fiinţa ta interioară odată regăsită, îţi dai seama că nu mai poţi să te vinzi pe nimic în faţa unor oameni care se vând ei înșiși permanent pe nimic. Îţi dai seama cât de important eşti tu şi că eşti chiar cel mai important din toată lumea asta. Acum eşti detaşat când simţi acest gând cum se înfiripă în inima ta. Înainte însă, când doreai să salvezi lumea de la înec, erai situat pe ultimul loc şi afirmaţia aceasta precum că ai fi atât de important, ţi se părea atât de egoistă încât nu o puteai suporta. Acum însă, întoarcerea în tine însuţi, eclipsează orice nevoie de socializare, pentru că de-abia acum nu te mai simţi singur. Asta nu înseamnă că vei fugi de oameni, ci că pur şi simplu vei fi destul de detaşat de acum înainte de nevoia nebună de a te afla mereu în compania celor care nu te pot aprecia, pentru că chiar ei înşişi se suportă cu mare greu. Iar unde nu e susținere interioară, nu poate fi nici una exterioară.
Pentru un om aflat pe calea cunoaşterii de sine, singurătate nu mai există. El nu mai are nevoie de un mediu prielnic exterior, pentru că şi l-a găsit înăuntrul său. Nu mai are nevoie de măguliri exterioare, pentru că ştie că această nevoie e o mare capcană. Nu mai are nevoie de socializări în care să iasă cumva în faţă, să idolatrizeze pe cineva sau să se lase el la rândul său idolatrizat.
Oamenii vin şi pleacă, apar, dispar, vorbesc sau tac, ne sfătuiesc sau se lasă sfătuiţi, vor să salveze sau să fie salvați, dar nu după mult timp, ei ies efectiv din realitatea noastră. Şi e firesc să fie aşa. Locul tău lăsat liber, va fi preluat de către altul în scurt timp. Iar tu, vei ocupa la rândul tău locul lăsat liber de către un altul. Nimic nu se pierde, totul are continuitate în univers.
Când salvatorul din tine începe să pălească, întreaga ta ființa interioară începe să strălucească...

Daruind, vei dobandi...



Dăruindu-te ca spirit, ai venit ca om în această lume.

Venind în această lume, începi să cunoşti viaţa.

Cunoscând viaţa, te apropii uşor de oameni.

Apropiindu-te de oameni, se înfiripă în tine iubirea.

Înfiripându-se ea, începi să nu te mai simţi singur.

Depăşind singurătatea, începi să apreciezi solitudinea.

În solitudine, te regăseşti puţin câte puţin.

Regăsindu-te, te apropii curios de fiinţa ta interioară.

Intrând în tine însuţi, descoperi deodată cine eşti.

Înţelegând cine eşti, nu mai simţi nevoia să te compari cu nimeni.

Nemaisimţind competiţia, rămâi fidel doar ţie însuţi.

Ajungând la tine, pui „mâna” pe originalitatea ta.

Odată originalitatea acceptată, începe aprecierea de sine.

Aprecierea crescând, începi să te valorifici la potenţialul tău.

Valorificându-te cât mai mult, se declanşează creatorul din tine.

Odată creatorul trezit, poarta creativităţii în conștiința ta, se deschide.

Deschizându-se această poartă, se deschide şi sufletul tău în acelaşi timp.

Astfel, îmbrăţişând provocările vieţii, capeţi experienţă.

Căpătând experienţă, acumulezi cunoaştere.

Odată cunoaşterea dobândită, nu mai eşti doar o frunză-n vânt.

Regăsindu-ţi puterea, începi să stai ferm pe picioarele tale.

Dobândindu-ţi demnitatea de om,
ţi-ai câştigat astfel dreptul de a spune fără teamă: „Eu sunt”!

O săptămână binecuvântată tuturor!

joi, 20 februarie 2014

Ramai in prezent si materializeaza bucuria!



Când starea ta interioară este bună, când simţi că prinzi aripi şi entuziasmul îţi învăluie fiinţa interioară, când zâmbetul îţi luminează chipul şi bucuria te menţine într-o stare euforică pe care nu ţi-o poţi explica, atunci e cel mai prielnic moment pentru tine de a fi conştient de puterea prezentului. Menţine starea asta cât poţi de mult şi las-o să fie obişnuinţă. Las-o să devină firescul tău de zi cu zi.
Unii întreabă: „Ce ai mai materializat în ultima vreme?” Iar dacă aş răspunde că am materializat zeci de mii de lucruri, acele lucruri nu ar însemna absolut nimic atâta timp cât nu am reuşit să materializez bucuria.
Pentru că degeaba te apuci de făcut multe, într-un stil pompieristic, dacă nu o faci cu bucurie. Degeaba te scoli dimineaţa fără chef de viaţă, mai bine rămâi în pat până îţi înfloreşte zâmbetul pe chip. Degeaba te duci la job cu silă doar pentru a-ţi primi salariul, dacă munca pe care o ai de făcut, o faci stând permanent cu ochii pe ceas ca să treacă timpul. Degeaba stai cu orele pe facebook doar ca să critici ceea ce nu îţi place. Degeaba te urci în maşină doar ca să te apuci de înjurat la prima intersecţie. Degeaba te apuci de citit ceva cu care nu rezonezi. Degeaba priveşti un film sau asculţi o muzică care nu-ţi captează interesul şi o faci doar ca să mai treacă timpul. Degeaba te uiţi la un meci ovaţionând pe unul şi strigând împotriva celuilalt. Degeaba faci dragoste cu iubita sau iubitul tău în timp ce mintea ta se află la plata facturilor. Degeaba mergi pe la vreun curs spiritual sau motivaţional dacă nu ai de gând să schimbi cu adevărat ceva în viaţa ta. Degeaba vii acasă seara nervos, frustat, nemulţumit, golit pe dinăuntru, mai bine mai zăboveşte puţin pe-afară decât să-i otrăveşti pe cei din casă cu starea ta proastă, nimeni nu e obligat să îţi suporte toanele la nesfârşit. Degeaba te culci sătul de viaţă, nu te păcăli singur, tot cu această stare te vei scula şi dimineaţă!
Recapătă-ţi mai întâi bucuria pierdută cine ştie pe unde şi de-abia atunci apucă-te de făcut şi de materializat una sau alta. Nu te amăgi că poţi face multe chiar şi într-o stare proastă. Ce rost are să te chinui în zadar călcându-ţi pe suflet? Lucrurile făcute chinuit nu au rezonanţă înspre ceilalţi pentru că acolo bucuria a lipsit. Iar unde ea lipseşte, tu însuţi lipseşti, adică eşti prezent cu trupul dar absent cu mintea. Iar lucrurile făcute fără pasiune şi fără chef, merită aruncate la gunoi, ele sunt create din obligaţie şi sunt contaminate de vibraţia negativă a verbului „trebuie”.
În starea de vibraţie joasă, nu merită să te apuci de nimic. Pentru că dacă te apuci, aduci astfel o mare ofensă vieţii, insultând-o! Ofensând viaţa, te ofensezi pe tine însuţi. Insultând-o, te insulţi cu bună ştiinţă pe tine însuţi. Pentru că viaţa nu e un chin, ci e doar şi doar şi doar, numai bucurie. Iar unde e bucurie, acolo nu mai poate fi plânset, jale, suferinţă, lamentări şi păreri de rău. Când te plângi, ofensezi viaţa. Când suferi, sfidezi universul. Când cerşeşti milă, îl trădezi pe Dumnezeu. Când alegi depresia, te sinucizi sufleteşte încet şi sigur. Când zaci în resemnare şi pasivitate, eşti doar un simplu impostor. Toţi cei care suferă, sunt adevăraţii impostori ai vieţii. Căci viaţa doreşte să le aducă în realitatea lor bucuria creaţiei, iar ei aleg să se agaţe de cu totul altceva.
Fii prezent în prezent şi materializează bucuria! Iar după ce simţi cum ea se înfiripă, începe să experimentezi ce vrei. De-abia atunci cele două aripi, iubirea şi recunoştinţa, se vor deschide. De-abia atunci începi să trăieşti uşor, frumos şi bine. De-abia atunci puterea din tine se va manifesta din iubire şi nu din orgoliu. De-abia atunci mintea ta va emite gânduri care vor atrage spre tine ceea ce îţi doreşti. De-abia atunci când ajungi să te susţii din ceea ce eşti, adică din bucurie, vei putea să îi susţii şi pe cei din jur. De-abia când încetezi cu plângăcioşeala şi cu mofturile de a fi băgat în seamă, atunci va începe şi adevărata viaţă pentru tine. De-abia când simţi că vibraţia bucuriei din tine răzbate prin toţi porii tăi, atunci poţi spune cu adevărat „Eu sunt”!
Dar până nu intri în fiinţa ta interioară care nu recunoaşte decât starea de bucurie, nu te apuca de nimic. Dă-ţi puţin răgaz pentru a materializa bucuria. Intră în atelierul minţii şi al imaginaţiei tale, pune-ţi slujitorii la treabă, adică gândurile luminoase care stau degeaba şi doar aşteaptă comanda ta, materializează bucuria în tine şi de-abia apoi creează ceea ce sinele tău te îndeamnă.
Agaţă-te doar de clipa prezentă, doar acolo este bucuria. Ea nu rămâne nici în trecut, nici în viitor. Pentru că trecutul şi viitorul nu au putere. Nu poţi crea nimic, nici în trecut, nici în viitor, ci doar în „acum”. Prezentul e reperul nivelului tău de cunoaştere. Ori de câte ori te simţi bine, eşti în prezent, eşti în bucurie, eşti în creaţie.
Fiţi prezenţi, fiţi bucuroşi, fiţi creatori!

miercuri, 19 februarie 2014

Intre femeia ultra-ortodoxa si barbatul mega-spiritual



Un subiect sensibil şi totuşi real, de multe ori prezent în realitatea actuală. Multe cupluri se confruntă cu o defazare, cu un blocaj care se înfiripă la un moment dat ca un hoţ între cei doi parteneri. Când hoţul apare, iubirea dispare. Iar acest fur, care ucide în timp armonia din cuplu, se insinuează pe zi ce trece ca un impostor în viaţa celor doi.
Am ales exemplu din titlu pentru că e poate mai des întâlnit ca alte situaţii care crează decalaje spirituale. De obicei e un subiect tabu, despre care nu prea se vorbeşte decât în şoaptă. Asta până când lucrurile degenerează atât de mult încât se ajunge chiar şi la divorţuri.
Religia și spiritualitatea, părerea mea, e că nu au nimic în comun. Ele nu pot fi prietene, pentru că se cam urăsc de moarte. Religia te condiționează, spiritualitatea te eliberează. Una te amenință, cealaltă te îndeamnă să experimentezi fără frică. Una vrea să te țină doar în stadiul de ”păcătos”, cealaltă îți șoptește că oricând îți poți depăși condiția. Dar și una și alta, sunt drumuri, căi de acces spre cunoașterea de sine. Însă din religie, în speță din ortodoxie, se iese extrem de greu dacă ai crezut cu tot sufletul tău în ea. Dar nici nu e obligatoriu să ieși. Majoritatea din cei care o gustă, își tatuează pe minte și pe suflet convingerea că ea, ortodoxia, e ultima redută și singura cale care-ar duce la mântuire. Dar s-ar putea ca, chiar și atunci când omul e ferm convins de acest lucru, Dumnezeul cel iubitor de oameni și nu cel fals-înfricoșător, să-i facă omului un mare dar, acela de a realiza în cele din urmă cum stau lucrurile în mod real și nu în mod indus. Nu spune ”nu”, înainte de a trece puntea!
În majoritatea cazurilor, atunci când partenerii se unesc, ei se află cam pe aceiaşi linie religioasă sau spirituală. Iar dacă sunt situaţii când unul se află cumva mai „sus” ca celălalt, acesta acceptă din iubire acest mic compromis, în speranţa că va reuşi cu timpul, să îl aducă pe partener în realitatea sa spirituală. Adică va încerca cumva, prin metode directe sau indirecte să îl schimbe, din ”iubire” bineînţeles.
Numai că lucrurile nu stau deloc aşa. La început când fluturaşii fâlfâie din aripioare zi şi noapte în inimile celor doi, compromisul nu prea se simte şi nevoia de a-l schimba pe celălalt e foarte firavă. Când îndrăgosteala îţi bate-n geam şi hormonii dau năvală zi şi noapte, nu se bagă de seamă aproape deloc această diferenţă, acest decalaj spiritual între cei doi.
Şi începutul poate fi foarte frumos. Cei doi se roagă împreună, merg la biserică, au acelaşi duhovnic, se spovedesc regulat, se împărtăşesc, merg în pelerinaje pe la mănăstiri sau pe la tot felul de părinţi îmbunătăţiţi. Pe scurt, merg împreună pe un drum, mai mult sau mai puţin habotnic. Dar după ce se unesc oficial, adică după ce fiecare se vede cu sacii în căruţă, lucrurile se schimbă. Efervescenţa de la început, începe să pălească. Dacă înainte practicarea ortodoxiei era floare la ureche(pentru că exista un interes), nu peste mult timp îşi face simţită prezenţa, cei doi mari duşmani ai omului: lenea şi plictiseala.
Iar dacă nu a existat convingere de la început, unul din cei doi, va cădea. Adică se va instaura indiferenţa în unul, iar în celălalt se va instala şi mai mult nevoia de a îl schimba pe cel rămas în urmă. Numai că mersul la biserică cu forţa, e din start falimentar şi nu poate aduce roade ceva impus şi care nu vine din propria convingere.
Foarte interesant e atunci când unul rămâne ortodox practicant, iar celălalt îşi depăşeşte condiţia religioasă. Să spunem că ar fi mai multe femei care preferă să rămână credincioase clasice de biserică, decât cele care depăşesc nivelul duhovnicesc la un moment dat şi încep să cocheteze cu spiritualitatea. Pentru că ele fiind înclinate mai mult spre partea afectivă, nu le e foarte uşor să renunţe la emoţiile cu care sunt prinse în relaţia lor cu duhovnicul. Multe dintre femei îşi iubesc sau chiar adoră cu patimă duhovnicii. Iar acestora ce-i drept, le place atât de mult să fie adoraţi...
Când situaţia e de aşa natură încât femeia rămâne o ultra-ortodoxă practicantă cu mare evlavie către tot ce înseamnă biserică şi ritual, ea se dedică trup și suflet în acest flux al conștiinței religioase cu care se identifică total. Începând cu fustele lungi, cu broboadele cât mai mari care le acoperă chiar şi faţa uneori, cu orele de rugăciune închinate zi şi noapte, cu mersul la slujbe cât mai des posibil. Se identifică de fapt, cu tot ceea ce ţine de tipicul bisericesc.Şi multe dintre ele, sunt chiar autentice, nu se prefac. Iar duhovnicul când le percepe aşa, normal că le va controla uşor toată viaţa. Astfel încât, le va controla ţinuta, mâncarea, timpul, orele de somn, cărțile citite, chiar şi zilele de făcut dragoste(doar marţea şi joia, în restul zilelor e mare păcat!!). Şi ea se va conforma fără cârtire pentru că îşi iubeşte duhovnicul şi ce spune el, e cuvânt de lege pentru ea.
Iar bărbatul de lângă ea, dacă cumva a ieşit din religios şi s-a îndreptat către spiritual, devine marele ei inamic. Şi invers, la fel. Bărbatul fără discernământ care se îndreaptă cu paşi mari şi repezi spre spiritualitate, începe şi el să fie suspicios vis-a-vis de femeia de lângă el şi mai ales de relaţia ei cu duhovnicul. Imediat, el mega-spiritualul, începe să nu mai vadă cu ochi buni această relaţie, pentru că se convinge tot mai mult că a căzut pe locul doi. Iar pe primul loc a rămas duhovnicul, bărbatul care ia decizii şi dă binecuvântări autorizate „în numele domnului”. Iar orgoliul său e atât de rănit încât începe să caute soluţii ca să o scoată pe femeia sa din acest balamuc mistic.
Fiecare însă, îi vrea „binele” celuilalt. Sau mai bine spus fiecare trăieşte după dictonul tiranic: „cine nu e cu mine, e împotriva mea”! Fiecare consideră că dreptatea e doar la el şi numai la el. Când se ajunge în faza asta, are loc încleştarea titanilor. Adică încleştarea ego-urilor care pornesc războiul supremaţiei. Femeia, ultra-ortodoxă, sfătuindu-se permanent cu duhovnicul în care are încredere oarbă, începe să îşi ponegrească propriul soţ şi să arunce cu invective în el, de genul: „cel rău şi negru i-a luat minţile”, „nu mai are deloc frică de dumnezeu”, „citeşte tot felul de cărţi necurate”...câte şi mai câte...Asta în timp ce duhovnicul o ascultă, oftează alături de ea şi o îndeamnă să se roage şi mai mult pentru acest suflet pierdut de lângă ea. Şi poate prin multa rugăciune, prin nesfârşitele acatiste şi paraclise citite, prin multe pomeni şi bani împrăştiaţi în stânga sau dreapta pe la toate mănăstirile, dumnezeu se va îndura de el şi îl va primi înapoi ca pe fiul risipitor. Altă soluţie...dumnezeu cu mila...
În tot acest timp, bărbatul mega-spiritual, trufaş şi sigur pe el, începe să guste puţin câte puţin din libertatea spirituală pe care nu o cunoscuse în biserică, şi începe să arunce şi el cu otravă spre propria soţie cu invective de genul: „eşti o mare ignorantă”, „o să fac eu tot posibilul să îţi scot biserica din cap”, „stai toată ziua sub sutana popilor”...şi multe altele.
Femeia ultra-orodoxă vrea cu tot dinadinsul să îl readucă pe bărbatul de lângă ea pe calea cea bună, din nou la biserică, unde doar acolo există „mântuire”! Iar dacă ea se consideră o mare „păcătoasă”, nu poate suporta gândul că bărbatul ei a devenit între timp liber cugetător. Trebuie neapărat să îl aducă pe fluxul ei de conştiinţă, acela de „păcătos, rob şi nevrednic”, acolo unde în închipuirea ei e adevărata smerenie, nerealizând de fapt, că ego-ul ei s-a făcut între timp cât casa! Ea doreşte să mântuiască lumea de la întuneric, să salveze sufletele tuturor celor rătăciţi! Oriunde se va afla, nu va pregeta o clipă ca să vorbească ca un adevărat apostol. În stadiul ăsta de înfierbântare mulți și-au dat viața pentru ego-ul lor!
Bărbatul mega-spiritual în schimb, îşi dă seama că ea e controlată şi manipulată, la fel cum a fost poate şi el cândva. Ştie cum stau lucrurile din interior. Şi el având orgoliul exacerbat, nu poate renunţa aşa uşor. Va căuta şi el soluţii care mai de care mai disperate de a o face pe consoarta sa habotnică să renunţe la ceaslov şi psaltire şi să se apuce de studiat lucruri „grele” şi adevărate, precum ştiinţa cuantică care spune despre om că puterea se află doar în el, spre deosebire de religie care spune că, colacul de salvare e în afara omului. O va prinde el într-un moment mai greu şi atunci îi va da el peste nas cu cunoaşterea lui care depăşeşte toate filocaliile şi Biblia la un loc! Dar acum, nu prea reușește să o convingă, nu prea ştie el sărăcuţul, cum şi ce să facă...
Există de fapt, o mare dramă în interiorul acestor cupluri. Acolo nu mai e susţinere reciprocă, nu mai e comunicare, nu mai e toleranţă, nu mai e detaşare, nu mai e iubire...Doar suspiciune, bănuială, ranchiună, sfidare, dispreţ, aroganţă şi multă frică de a nu fi înfrânt de convingerea celuilalt. Acolo, nu mai e iubire. Dacă ar fi, atunci s-ar putea găsi un numitor comun de înţelegere, de comunicare. Aşa însă răutatea îl îndeamnă pe fiecare să stea permanent cu sabia între dinţi gata-gata de atac.
Deşi vrem binele celui de lângă noi, asta nu se poate face prin impunere şi mai ales prin confiscarea liberului arbitru. Dacă la un moment dat ne regăsim total într-un peisaj religios sau spiritual, asta nu înseamnă că dincolo de această limită, nu se mai află nimic. Nu există un soclu pe care să şezi confortabil şi să te tot convingi că religia ta e singura „mântuitoare” sau că spiritualitatea ta e singura „eliberatoare”. Dacă eşti un ortodox pur-sânge, caută, cercetează şi înţelege ce a vrut să spună Iisus prin cuvintele: „căutaţi adevărul şi el vă va elibera” sau „împărăţia cerurilor se află înlăuntrul vostru”. Iar dacă eşti un mega-spiritual, nu te înfoia prea mult în trufia ta, ponegrind biserica sau preoţii. Dacă o faci, înseamnă că n-ai înţeles mare lucru şi că spiritualitatea ta e una de doi bani care nu te susţine, ci doar te îndeamnă să îi dispreţuieşti pe cei care mai au de căutat în ei înşişi. Renunță la marele salvator care vrei să fi!
Fii liber de orice condiţionare, de orice ataşament şi lasă pe oricine, liber să aleagă! Aceasta este, după mine, cea mai simplă definiţie a spiritualităţii.
Dacă odinioară ne-am ales un partener de viaţă cu care poate atunci împărtăşeam aceleaşi opinii, iar între timp lucrurile în el sau ea s-au mai schimbat, credinţa s-a transformat, viziunea vieţii s-a schimbat şi ea, înseamnă că totuşi s-au făcut nişte paşi spre a se experimenta ceva. Bun, rău, nu e treaba ta omule ca să judeci pe nimeni, nici măcar pe cel sau cea de lângă tine. Confiscând liberul arbitru al cuiva, încalci o lege puternică a universului. Mai gândește-te odată înainte de a lua hotărâri pripite. Din contră, cred că atunci când partenerul de lângă noi e interesat de o anumită cale religioasă sau spirituală, ar fi cazul să îl susţinem şi nu să îl oprim dacă ceva îl atrage acolo. Cei care ard în interior, aceia merg înainte pe drumul lor, orice ar fi. Pentru căldiceii care nu-s nici în căruţă, nici în teleguţă, e un drum şi pentru ei, dar drumul lor va fi unul mult mai lung. Să ne respectăm între noi dreptul de a alege, dreptul de a gândi, de a experimenta. Fiecare om dispune de liberul său arbitru peste care nu trece absolut nimeni, nici soţul, nici soţia, nici Universul, nici Dumnezeu...
Așa este, așa să fie!

luni, 17 februarie 2014

Aminteste-ti de tine insuti...



Aminteşte-ţi de tine însuţi. Fii îngăduitor şi blând cu tine. Nu te brutaliza inutil. Nu te învinovăţi pentru ziua de ieri. Nu-ţi crea singur necazuri închipuite. Nu vărsa lacrimi pentru că poate într-un moment de furie ai jignit pe cineva. Tot tu erai şi atunci, tot tu eşti şi acum. Nu te crampona în păreri de rău. Nu încerca să salvezi pe nimeni. Mai bine învaţă-ţi odată pentru totdeauna lecţia care te tot urmăreşte. Uită umilinţele prin care ai trecut. Uită chiar şi abuzurile fizice sau psihice la care ai fost poate cândva supus(ă). Uită trecutul şi lasă morţii să îşi îngroape pe morţii lor. Uită şi de greutăţile prin care ai trecut, de trădări, de înşelări, de minciuni, de lipsuri, de dezamăgiri, de înfrângeri, de boli, de dureri, uită de toate dacă vrei. Iar dacă nu le poţi uita, ieşi măcar pentru o clipă din emoţional şi aminteşte-ţi iarăşi de tine însuţi. Cât te-ai călit, cât ai acumulat, cât ai înţeles, cât ai câştigat de pe urma acestor experienţe? Era mai confortabil oare să nu fi trecut deloc prin ele? Era mai simplă viaţa fără obstacole sau fără piedici? Poate. Dar cât de utilă ar mai fi fost?
Universul are mare grijă de tine. El îşi aminteşte de tine chiar mai des decât o faci chiar tu. Şi are grijă ca să îţi trimită daruri. Are grijă să îţi trimită provocări zilnice. Aşadar, aceste daruri abundă spre tine şi se măresc odată cu deschiderea ta în faţa vieţii. Ce poate fi mai uşor decât să spui „da” în faţa acestor daruri, în faţa acestor provocări?
Aminteşte-ţi de tine însuţi. De când faci ochi dimineaţa, fii recunoscător pentru că iată, în faţa ta a început o nouă zi. O vei pierde şi pe aceasta în lamentări? Ştiu, eşti mult prea conştient(ă) de tine şi astăzi nu vei mai cădea. Astăzi nu te vei mai plânge fără rost în stânga sau dreapta, aşteptând de la ceilalţi şi mai multă milă. Astăzi nu vei mai avea acea faţă posacă, încruntată, întunecată şi scorţoasă de care s-au săturat toţi cei din jurul tău. Până şi tu te-ai săturat de ea...Aruncă cât mai departe această mască de pe chipul tău! E mai uşor să fii tu însuţi decât să fii un altul.
Iar dacă tot te-ai trezit iarăşi la viaţă, ce-ar fi să nu mai critici şi să nu mai judeci pe nimeni? Ce-ar fi să nu mai dai sfaturi altora decât doar dacă ţi le cere cineva? Cum ar decurge viaţa ta, dacă nu ai mai fi atât de morocănos? Ce-ar fi dacă astăzi ai începe să zâmbeşti cu adevărat? Cum ar fi să începi să îţi oferi ţie un mare zâmbet? Cum ar fi să nu mai arunci cu înjurături în trafic doar pentru că vreunul mai grăbit ţi-a tăiat calea? Cum ar fi să nu te mai apuci de bărfe şi de micile ironii care te epuizează și prin care nu sporești în nimic?
Aminteşte-ţi de tine însuţi. Apropie-te cu iubire de fiinţa ta, nu cu silă. Acceptă-te aşa cum eşti, iar dacă vrei să schimbi ceva la tine, fă-o natural şi fără efort. Totul începe cu un mic pas. El poate fi făcut astăzi sau poate să nu fie făcut niciodată. Dacă vrei să urci pe calea cunoaşterii de sine, atunci nu privi înapoi cu mânie la cel care erai înainte. Mulţumeşte-i omului vechi care erai odinioară, pentru că prin el ai ajuns la omul nou care eşti acum.
Şi nu uita, astăzi, măcar pentru o singură zi, vei fi altfel. În fond ce ai putea pierde? S-ar putea chiar să îți placă să fii altfel decât până acum.
Fii bucuros, pentru că ai ales să te ridici şi să îmbrăţişezi această unică zi din viaţa ta. Fii bucuroasă, pentru că astăzi e ziua respectului tău de sine, a aprecierii tale personale, a recunoaşterii minunăţiei din tine. Nu aştepta o anumită zi specială ca să te simţi frumoasă, pasională, entuziasmată, atrăgătoare şi creativă în acelaşi timp. Iar dacă partenerul tău e prea ocupat ca să îşi mai aducă aminte de tine, fă-o tu singură în locul lui. Cumpără-ţi un bucheţel de ghiocei, priveşte-i şi realizează încă odată cum au avut ei răbdare toată iarna, cum s-au călit sub zăpadă, şi cum au reuşit în cele din urmă să îţi smulgă un zâmbet...
Fă din această nouă zi, o mare sărbătoare. Mulţumeşte-ţi pentru că eşti ceea ce eşti, pentru că simţi aşa cum simţi, pentru că gândeşti aşa cum gândeşti, pentru că alegi ceea ce alegi. Zâmbeşte-le celor care vor intra în realitatea ta şi nu uita nici măcar o clipă că aceşti oameni sunt daruri de mare preţ care prin prezenţa lor te fac să pricepi exact unde mai ai de lucrat cu tine. Nu fugi de ei. Nu fugi de tine.
Fi-ţi recunoscător ţie în primul rând, pentru că ai avut răbdarea de a citi aceste rânduri. Iar dacă simţi că îţi sunt de folos, dă-le un „share” în inima ta. Păstrează-le acolo toată ziua sau pentru totdeauna de vrei şi aminteşte-ţi astfel cât mai des de tine însu(ă)ţi...

vineri, 14 februarie 2014

O declaratie de iubire catre mintea mea



Dacă îmi iubesc trupul şi sufletul, inevitabil ajung să îmi iubesc şi mintea.
Cum aş putea să nu o iubesc, când ea este de fapt, atelierul meu de creaţie unde se desfăşoară permanent munca cu mine însumi? Cum aş putea să nu o iubesc când ştiu că ea e unealta magnifică care mi s-a oferit de la întrupare şi cu ajutorul căreia am acces la două mari opţiuni: ori mă voi răni în tăişul ascuţit al ei, neştiind cum să o folosesc, ori o voi face să lucreze pentru mine ca un fidel slujitor gata oricând să-mi vină în ajutor? Cum aş putea să nu o iubesc când ea singură mă ridică din absolut orice stare de vibraţie joasă în care pic cu bună ştiinţă? Cum aş putea să nu o iubesc când în interiorul ei se află imaginaţia, un extraordinar proiector cu care reuşesc să vizualizez dincolo de orice limită? Ceea ce se află în propria minte, nu pot găsi nicăieri, aşadar cum aş putea să nu o iubesc?
Atelierul tău de creaţie, nu este cel în care intri cu trupul, pe care-l curăţi şi-l ştergi de praful depus zilnic, în care te osteneşti poate cu sudoare ca să îţi câştigi pâinea ta. Căci mai înainte de a ajunge în acest spaţiu fizic în care te afli şi în care lucrezi cu mâinile, ai intrat mai întâi în atelierul propriei tale minţi.
Aşadar, şterge-ţi mai întâi praful din mintea ta, mătură-ţi gândurile negative care îţi stau în cale şi spală-ţi interiorul minţii, ca atunci când atelierul creaţiei tale se deschide de dimineaţa, musafirii care îţi vor călca pragul, adică gândurile cele bune şi creatoare, să se simtă cât mai confortabil în interior şi să nu dea imediat bir cu fugiţii, în caz că se vor speria de haosul şi dezordinea în care au intrat.
Fă-ţi deci curăţenie în mintea ta, fă ca totul în ea să strălucească de prospeţime, după care deschide-ţi mintea, deschide-ţi atelierul tău creativ şi invită-i înăuntru pe toţi cei care doresc să intre.
Iar mai înainte de a porni la treabă, îmbrăţişaţi-vă cu dragoste şi sărutaţi-vă cu sărutare sfântă. Apoi, aşează-te la masă în linişte şi tăcere, împreună cu ei, adică cu gândurile tale. Analizează care îţi sunt angajaţii fideli, pe aceştia motivează-i şi lasă-i să îşi facă treaba în continuare. Iar pe ceilalţi, care trag chiulul, demite-i fără milă, căci nici ei nu au avut milă cu tine însuţi şi nici nu le-a păsat de munca ta. Cu unii ca aceştia, nu merge cu preaviz. Aşa că, desfă-le contractul de muncă pe motive de indisciplină şi lasă-i să plece. Renunţă la ei până nu falimentezi fizic printr-o boală sau psihic printr-o depresie. Decât un angajat-gând care nu e de partea ta, decât încă un gând sabotor în plus, mai bine încă unul în minus. Însă ai grijă, gândurile sabotoare sunt cele care îţi promit marea cu sarea, te asigură că vor lucra în favoarea ta de acum încolo, că vor face tot ce le stă în putinţă ca să dea randament mai bun, doar-doar să le mai păsuiești puțin. Însă mâine vei realiza iarăşi că şi-au făcut de cap şi au lucrat doar în detrimentul tău. Aşa că ce vei face cu angajaţii tăi infideli, îi vei demite mereu doar pentru a-i reangaja a doua zi iarăși? Lasă-i pe unii ca aceştia şi nu-i mai băga în seamă chiar dacă vor vărsa râuri de lacrimi la poarta minţii tale.
Cum aş putea oare să nu-mi iubesc mintea care nu îmi refuză nimic din cele care-mi captează interesul? Căci dacă mă voi gândi la ce vreau sau la ce nu vreau, mintea mea îmi şopteşte mereu: „aşa să fie, precum doreşti!” Pentru ea nu contează decât interesul meu, spre bine sau rău, spre pozitiv sau negativ, nu contează. Ea se hrăneşte din interesul meu şi creşte odată cu mărirea acestui interes. Frica generează energie, bucuria generează energie. Odată energia generată, vibraţia începe şi ea să îşi facă treaba. Iar vibraţia, nu ştie de glumă. Ea îţi oferă pe tavă ceea ce emiţi tu. Generezi frică? Atunci mai multă va veni asupra ta. Generezi bucurie, iubire? Şi mai multă va veni asupra ta. Altfel nu poate fi, căci ar fi imposibil să fie invers. De ce? Pentru că aceasta e o lege a universului.
Iar unde e lege, acolo nu mai e loc de tocmeală. Spune-i legea atracţiei sau eticheteaz-o cum vrei(universul nu lucrează cu şabloane sau etichete).
Iar dacă mintea mea se hrăneşte din energia interesului meu, atunci eu nu am de făcut decât să schimb macazul interesului, asta dacă sunt îndeajuns de conştient că nu e ok să vreau să mă rănesc singur la nesfârşit. Altfel, dacă încă nu am suferit îndeajuns, dacă nu m-am rănit destul, voi merge în continuare pe acelaşi flux falimentar unde suferinţa îmi captează interesul atât de mult încât îmi voi reprima din start orice mică tendinţă de a schimba macazul dinspre frică înspre bucurie.
De-abia când faci alegerea conştientă, aceea de a schimba macazul interesului tău, atelierul minţii tale se deschide şi te cheamă să intri înlăuntrul său. De-abia atunci, când ai făcut acest mic pas(şi totuşi atât de mare), universul îţi face acest magnific dar: MUNCA ŞI LUCRUL CU TINE ÎNSUŢI!
Şi odată intrat acolo, realizezi că tu eşti stăpânul şi nimeni altcineva. Nimeni nu ia hotărâri în numele tău, nimeni nu simte în locul tău, nimeni nu gândeşte în locul tău, nimeni nu respiră în locul tău şi nimeni nu îţi trăieşte propria ta viaţă în locul tău!
Cât de minunat poate fi acest atelier creativ din mintea omului conştient! Pentru că în interiorul minţii noastre, noi nu suntem singuri. Avem o întreagă gaşcă de prieteni care aşteaptă comanda noastră. Dar dacă ea nu vine, ei nu se urnesc din loc. De ce ar face-o? Nu ar avea nici un motiv. Pentru că gândurile nu ascultă decât de un singur stăpân: liberul nostru arbitru! Altfel, totul s-ar desfăşura în viaţa noastră de la sine, nefăcând nici o alegere, iar noi am fi atunci doar simpli spectatori pasivi.
Acolo, în atelierul creației tale, unice și originale, dă-ți acum voie să intri. Chiar meriți să o faci. Câteva minute în 24 de ore, nu e un capăt de țară. Câteva clipe de lucru conștient cu tine însuți nu e un efort, ci e o mare bucurie. Cu timpul vei simți din ce în ce mai des nevoia să intri acolo. Amintește-ți cât timp dintr-o singură zi, mintea ta umblă pe aiurea. Nu ai obosit încă să umbli prin locuri pustii și dezolante? Pentru că acolo unde e mintea ta, te afli de fapt și tu însuți.
Intră în tine și găsește-ți tu singur calea ta proprie, nu o copia pe a altora. Asta pentru că suntem atât de diferiți unii de alții, și cu trupul, și cu sufletul dar și cu mintea.
Intră în acest loc tainic, unde doar tu și numai tu ai acces, dă-ți voie să visezi și să te bucuri. Intră acolo și materializează mai întâi cu mintea, înainte de a materializa cu fapta. Intră acolo ori de câte ori simți că bateriile ți se descarcă. Porțile atelierului tău creativ, nu se închid niciodată.
Proiectează-ți pe ecranul imaginației, viața pe care vrei să o trăiești. Vizualizează-te și pe tine așa cum îți dorești tu însuți să fi. Ajută-te și de prietenii tăi, de gândurile care te susțin în atelierul tău.
Iubește-ți trupul, iubește-ți sufletul, dar nu uita de mintea ta. Cum ai putea să nu o iubești?

marți, 11 februarie 2014

O declaratie de iubire catre sufletul meu



Îmi iubesc sufletul, cu toată puterea, convingerea şi din tot cugetul meu. Sufletul meu este partea nevăzută din mine care rezonează cu frumosul. Toată arta, muzica, pictura, poezia, sculptura, îşi găsesc locaş aici, în suflet. Iar arta, are un rol major pentru că ea e responsabilă în mare parte cu trăirile şi emoţiile mele. Iar acolo unde sunt trăiri, există vibraţii de natură superioară. Iar unde sunt emoţii, există tot vibraţii, dar de natură inferioară.
Trările vin din bucurie, iubire, entuziasm, pasiune, cunoaştere, interes, studiu, munca cu tine însuţi. Emoţiile vin din frică, disperare, dezamăgire, dezinteres, indiferenţă, ignoranţă, depresie, angoasă, anxitate, deznădejde. De partea cui înclinaţi mai mult?
Sufletul adună ca tipare energetice tot ce acumulez din propria experienţă. Toate trările, traumele, fricile, rănile emoţionale, vinovăţiile, amintirile plăcute sau dureroase, toate rămân amprentate în suflet. Iar fuga de ele nu rezolvă nimic, nici aici, nici dincolo.
Aşa că, ce-ar fi să facem puţină curăţenie în sufletele noastre?
Aşadar, elimin toate credinţele false şi limitative care au generat frică, începând din pruncie şi până acum.
Elimin convingerile vechi cu care mă identificam înainte precum :
„nu sunt în stare de nimic”, „nu pot”, „nu am voie”, „nu mă duce capul”, „nu ştiu mare lucru”, „nu mă pot compara cu x sau y”, „sunt un mare păcătos, rob şi nevrednic”, „viaţa e o cruce”, „suferinţa e mântuitoare”, „am o karmă rea de dus”, „doamne ajută” (afirmaţie spusă pe pilot automat), „nu pot ajunge la un nivel superior”, „ nu merit ceva mai bun”, „nimeni nu se uită la mine”, „sunt prea gras(ă), prea incult(ă), prea urât(ă) ca să îmi găsesc jumătatea”, „m-am născut ghinionist”, „orice bărbat e un potenţial abuzator”, „orice femeie e materialistă”, „viaţa e o luptă continuă”, „sunt dator cu o moarte”, „am nevoie de o minune”, „dumnezeu mă pedepseşte”, „am căzut în ispită”, „nu sunt vrednic de...” Lista poate continua.
Înlocuiesc aceste false convingeri cu altele prin care mă susţin precum: „sunt minunat, magnific, genial”, „sunt bucuros şi plin de viaţă”, „iubesc viaţa, iubesc oamenii, mă iubesc pe mine însumi”, „sunt un potenţial dumnezeu care abia aşteaptă să fie trezit din somn”, „sunt mereu recunoscător pentru faptul că am venit să experimentez această viaţă”, „toate oportunităţile de a mă depăşi îmi sunt deschise”, „sunt capabil de lucruri măreţe”, „am voie să experimentez orice, atâta timp cât nu îmi calc pe sufletul meu şi al celorlalţi”, „mă susţin prin ceea ce sunt”(nu prin ceea ce am), „îmi canalizez atenţia doar pe ceea ce îmi ridică vibraţia”, „îmi ascult vocea sinelui care mă îndeamnă să creez şi să împărtăşesc celorlalţi creaţiile mele”, „lumea e un imens loc de joacă”...Lista poate continua.
Elimin acum orice stres provenit din tendinţele de ruşine, învinovăţire, auto-pedepsire, auto-distrugere.
Elimin acum stresul acumulat din conflictele interioare prin care mi-am reprimat nevoia de a fi eu însumi.
Elimin acum stresul acumulat în urma jurămintelor de sărăcie, de castitate, de iubire pe viaţă.(iubirea nu are nevoie de condiţionări şi jurăminte)
Elimin stresul provenit din jignirile adresate mie sau pe care eu le-am adresat altora, osândiri, blesteme, ameninţări.
Elimin acum stresul care mi-a fost indus sau pe care l-am indus în urma momentelor când s-a râs de mine, când am fost umilit, batjocorit, certat, abuzat(ă) fizic sau psihic.
Elimin stresul acumulat în urma plânsetelor, oftărilor şi a lacrimilor, provenit din dezamăgiri, înşelări, iubiri trădate şi inimi frânte.
Elimin acum stresul acumulat din amintirile dureroase, rănile sufleteşti, depresii şi angoase.
Elimin acum stresul indus din imagini sau sunete de frecvenţă joasă care mi-au provocat stări suferinde.
Elimin stresul adunat în urma relaţiilor traumatizante trecute, şterg toate rănile şi traumele adunate în suflet.
Elimin blocajele energetice acumulate în urma convingerilor induse din superstiţii şi astrologie, prin care poate mi s-a indus un tipar emoţional negativ pentru toată viaţa.
Îmi înlocuiesc acum şi pornirile rebele, de răzvrătire şi de judecată împotriva anumitor persoane sau instituţii ca: politicieni, organe de control, poliţie, armată, biserici, colegi, şefi, preoţi, maeştri, profesori,
de pe urma cărora poate am avut de suferit. Mă deschid acum şi în faţa lor, printr-o îmbrăţişare de iubire sinceră. Aşa să fie!
Mă identific acum doar cu starea copilului lăuntric, dornic de viaţă, de bucurie, de experimentare, de curiozitate, de cunoaştere. Las puritatea copilului din mine să se manifeste liber şi necondiţionat. Mă deschid acum în faţa bucuriei jocului. Aşa să fie!
Las originalitatea mea să se exprime în felul său unic, împărtăşind-o tuturor celor receptivi la ea. Mă deschid în faţa inspiraţiei sinelui divin, las creaţiile să se se materializeze simplu, natural, firesc. Aşa să fie!
Îmi dau voie cu adevărat acum, să fiu eu însumi, aşa cum sunt, aşa cum simt, aşa cum gândesc. Las şi pe ceilalţi oameni liberi, fără a încerca să schimb pe cineva, fără a avea vreo pretenţie de la careva, fără a avea vreun interes ascuns. Le respect întru totul liberul arbitru şi propriile lor alegeri. Aşa să fie!
Sufletul este copilaşul ascultător al tatălui său, adică al spiritului.
Toate elementele sufletului meu funcţionează acum la parametrii emoţionali perfecţi.
Acum sufletul meu este curat, pur, liber, luminos!
Acum sufletele voastre sunt curate, pure, libere, luminoase!
Aşa este, aşa să fie!

luni, 10 februarie 2014

O declaratie de iubire catre trupul meu



Îmi iubesc trupul şi îl accept aşa cum este. Totul în trupul meu este aşa cum e cel mai bine să fie, toate sunt la locul lor şi îşi îndeplinesc rolurile bine stabilite. Fiecare organ are funcţia sa de sine stătătoare şi în acelaşi timp le susţine pe celelalte. Totul e armonios şi curat în trupul meu. Fiecare dintre organele mele este pur, curat, sănătos.Totul în trupul meu este sănătate radiantă. Sângele cuprinde compoziţia chimică perfectă. Greutatea corpului îmi este indusă de sinele meu divin şi astfel se elimină orică grijă provenit din stresul rezultat în urma dietelor, regimurilor şi înfometărilor prin care mi-am agresat trupul.
Elimin orice stres rămas în urma naşterii mele, a vaccinurilor, a razelor, a medicamentelor şi a injecţiilor făcute în cursul timpului.
Elimin toate dezechilibrele din organele de percepţie: văz, auz, gust, miros, atingere. Toate sunt perfect echilibrate acum.
Elimin tot stresul provenit din agresiunea grăsimilor, chimicalelor, drogurilor, tutunului, alcoolului şi a altor substanţe nocive.
Elimin orice blocaj emoţional din adn-ul meu.
Elimin orice angoasă, frică, anxietate și condiţionare, primită din conştiinţa socială sau religioasă.
Elimin orice deficienţă, urmă de boală, rezistenţă şi neputinţă din trupul meu.
Toxinele şi rezidurile chimice se şterg acum. Bacteriile, paraziţii şi viruşii ies şi ei din trupul meu. Toate blocajele din corp se deblochează acum. Las energia benefică din univers să îmi cuprindă fiecare celulă din propriul corp. Las cristalele de apă din interior să-şi menţină forma lor perfectă.
Toţi atomii şi toate celulele sunt în perfectă armonie.
Şterg acum orice urmă genetică negativă de la generaţiile trecute şi mă identific acum doar cu tiparul meu genetic original şi unic. Elimin orice condiţionare emoţional-negativă transmisă prin părinţi, fraţi, surori şi alte rude.
Extrag doar vibraţia benefică din alimente şi din toate băuturile care intră în corpul meu. Fie ca vibraţia apei pe care o beau să vindece orice blocaj energetic din corpul meu.
Creierul cu emisfera dreaptă şi stângă se echilibrează acum perfect. Inima, sistemul nervos, articulaţile, celulele, sunt aliniate şi echilibrate acum la vibraţia lor perfectă.
Intru în mine însumi, de jos în sus, şi rămân la prima chakră, cea legată de instinct. Elementul ei, pământul. Aceasta e simbolizată printr-o floare de lotus cu 4 petale de culoare roşie. Las această minunată floare deschisă să-mi ghideze cu iubire instinctele sexualităţii, senzualităţii, dorinţele instinctuale. Elimin acum orice stres asociat cu instinctele de frică, supravieţuire, plăcere, vigoare şi pasiune.Aşa să fie!
Urc apoi la a doua chakră, cea situată la baza coloanei vertebrale. Elementul ei, apa.Simbolul este o floare de lotus cu 6 petale de culoare portocalie.Las această frumoasă floare să îmi elimine orice stres provocat în zona genitală, rinichilor, vezicii urinare şi a splinei. Mă deschid în faţa creativităţii, bucuriei şi entuziasmului. Aşa să fie!
Urc mai sus, la a treia chakră, cea asociată cu metabolismul şi sistemul digestiv. Elementul ei, focul. Simbolul ei este o floare de lotus cu 10 petale de culoare galbenă. Las această magnifică floare să cureţe orice stres acumulat în zona glandelor suprarenale şi a pancreasului. Mă deschid în faţa puterii interioare, a expansivităţii şi a creşterii spirituale. Aşa să fie!
Mai sus, ajung la a patra chakră, Anahata sau chakra inimii. Elementul ei, aerul. Simbolul, o floare de lotus cu 12 petale de culoare verde sau roz. Las această splendidă floare să umple de iubire inima, sistemul imunitar, sistemul circulator, braţele şi umerii. Mă deschid în faţa iubirii de sine, recunoştinţei, respectului şi compasiunii. Aşa să fie!
Ajung şi la a cincea chakră, cea situată la nivelul gâtului. Element, eterul. Simbolizată printr-o floare de lotus cu 16 petale de culoare albastru deschis. Las această floare să elimine orice stres din zona glandei tiroide, gâtului, esofagului, corzilor vocale, limbii şi orificiului bucal. Mă deschid în faţa comunicării, independenţei în gândire şi în faţa originalităţii mele spirituale. Aşa să fie!
Mai sus, ajung la a şasea chakră, cea aflată în centrul frunţii, numită şi „cel de-al treilea ochi”. Elementul său, lumina. Simbolul ei este o floare de lotus cu 2 petale de culoare albastru închis. Aceasta e legată de glanda pineală şi de stările de somn şi veghe. Las această floare să umple de iubire această zonă şi să elimine orice stres cauzat în zona frunţii, nasului, ochilor, urechilor, sinusurilor. Mă deschid în faţa cunoaşterii, inspiraţiei, viziunii şi intuiţiei. Aşa să fie!
La final, ajung la a şaptea chakră, cea a conştiinţei pure, localizată în creştetul capului. Elementul său este divinul. Simbolul ei este o floare de lotus cu o mie de petale, de culoare auriu sau violet. Ea are legătură cu glanda pituitară. Las această floare permanent deschisă să elimine orice formă de stres asociat zonei creierului şi sistemului nervos. Mă deschid în faţa înţelepciunii, armoniei, păcii şi mă unesc prin iubire cu divinitatea. Aşa să fie!
Fiecare celulă, micron și nucleu din organismul meu este încărcat acum cu lumină.
Cu fiecare respiraţie conştientă şi profundă, mă umplu de energie benefică şi îmi ridic vibraţia pe frecvenţa fluxului meu de conştiinţă.
Imi iubesc trupul pentru că el este locaşul sufletului conectat la spirit, conectat la rândul său cu Matricea, cu Dumnezeu.
Fie ca aceste rânduri simple să aducă iubire, lumină, sănătate, energie, pace, armonie şi putere tuturor celor care au avut răbdarea să le citească p

joi, 6 februarie 2014

Indemn

Lucrul conştient cu tine însuţi e cel mai mare dar pe care îl poţi oferi umanităţii. Şi această muncă e cea mai frumoasă şi cea mai binecuvântată dintre toate. Asta înseamnă de fapt, să te pui pe tine pe primul plan, să te iubeşti, să ai grijă de tine, să ai compasiune pentru tine, să te cunoşti cât mai mult posibil. Ai destul curaj să faci asta, să te pui pe tine pe primul loc? Doar aşa vei avea ce dărui celorlalţi din tine însuţi. Dacă nu te apreciezi, cum îi vei aprecia pe ceilalţi? Dacă nu te respecţi, cum vei respecta pe cineva? Dacă nu te susţii singur, cum îi vei putea susţine pe alţii? Dacă nu te iubeşti, de unde vei dărui iubire în jurul tău?
Lucrează în primul rând cu tine şi apoi ocupă-te de restul. Dacă te vei ocupa de celelalte mai înainte de a te apleca asupra ta, pe toate celelalte le vei face fără spor. Redobândeşte-ţi mai întâi entuziasmul pentru tine şi pentru viaţa ta! Înlătură vălul şi elimină drama, nu ai nevoie nici de lacrimi, nici de lamentări.
Cu toţii suntem extensii fizice din Dumnezeu. Cu toţii suntem co-creatori împreună cu El.
Fiți binecuvântați!
Fiţi bucuroşi!
Fiţi bucuria!