Intre femeia ultra-ortodoxa si barbatul mega-spiritual

Un subiect sensibil şi totuşi real, de multe ori prezent în realitatea actuală. Multe cupluri se confruntă cu o defazare, cu un blocaj care se înfiripă la un moment dat ca un hoţ între cei doi parteneri. Când hoţul apare, iubirea dispare. Iar acest fur, care ucide în timp armonia din cuplu, se insinuează pe zi ce trece ca un impostor în viaţa celor doi.
Am ales exemplu din titlu pentru că e poate mai des întâlnit ca alte situaţii care crează decalaje spirituale. De obicei e un subiect tabu, despre care nu prea se vorbeşte decât în şoaptă. Asta până când lucrurile degenerează atât de mult încât se ajunge chiar şi la divorţuri.
Religia și spiritualitatea, părerea mea, e că nu au nimic în comun. Ele nu pot fi prietene, pentru că se cam urăsc de moarte. Religia te condiționează, spiritualitatea te eliberează. Una te amenință, cealaltă te îndeamnă să experimentezi fără frică. Una vrea să te țină doar în stadiul de ”păcătos”, cealaltă îți șoptește că oricând îți poți depăși condiția. Dar și una și alta, sunt drumuri, căi de acces spre cunoașterea de sine. Însă din religie, în speță din ortodoxie, se iese extrem de greu dacă ai crezut cu tot sufletul tău în ea. Dar nici nu e obligatoriu să ieși. Majoritatea din cei care o gustă, își tatuează pe minte și pe suflet convingerea că ea, ortodoxia, e ultima redută și singura cale care-ar duce la mântuire. Dar s-ar putea ca, chiar și atunci când omul e ferm convins de acest lucru, Dumnezeul cel iubitor de oameni și nu cel fals-înfricoșător, să-i facă omului un mare dar, acela de a realiza în cele din urmă cum stau lucrurile în mod real și nu în mod indus. Nu spune ”nu”, înainte de a trece puntea!
În majoritatea cazurilor, atunci când partenerii se unesc, ei se află cam pe aceiaşi linie religioasă sau spirituală. Iar dacă sunt situaţii când unul se află cumva mai „sus” ca celălalt, acesta acceptă din iubire acest mic compromis, în speranţa că va reuşi cu timpul, să îl aducă pe partener în realitatea sa spirituală. Adică va încerca cumva, prin metode directe sau indirecte să îl schimbe, din ”iubire” bineînţeles.
Numai că lucrurile nu stau deloc aşa. La început când fluturaşii fâlfâie din aripioare zi şi noapte în inimile celor doi, compromisul nu prea se simte şi nevoia de a-l schimba pe celălalt e foarte firavă. Când îndrăgosteala îţi bate-n geam şi hormonii dau năvală zi şi noapte, nu se bagă de seamă aproape deloc această diferenţă, acest decalaj spiritual între cei doi.
Şi începutul poate fi foarte frumos. Cei doi se roagă împreună, merg la biserică, au acelaşi duhovnic, se spovedesc regulat, se împărtăşesc, merg în pelerinaje pe la mănăstiri sau pe la tot felul de părinţi îmbunătăţiţi. Pe scurt, merg împreună pe un drum, mai mult sau mai puţin habotnic. Dar după ce se unesc oficial, adică după ce fiecare se vede cu sacii în căruţă, lucrurile se schimbă. Efervescenţa de la început, începe să pălească. Dacă înainte practicarea ortodoxiei era floare la ureche(pentru că exista un interes), nu peste mult timp îşi face simţită prezenţa, cei doi mari duşmani ai omului: lenea şi plictiseala.
Iar dacă nu a existat convingere de la început, unul din cei doi, va cădea. Adică se va instaura indiferenţa în unul, iar în celălalt se va instala şi mai mult nevoia de a îl schimba pe cel rămas în urmă. Numai că mersul la biserică cu forţa, e din start falimentar şi nu poate aduce roade ceva impus şi care nu vine din propria convingere.
Foarte interesant e atunci când unul rămâne ortodox practicant, iar celălalt îşi depăşeşte condiţia religioasă. Să spunem că ar fi mai multe femei care preferă să rămână credincioase clasice de biserică, decât cele care depăşesc nivelul duhovnicesc la un moment dat şi încep să cocheteze cu spiritualitatea. Pentru că ele fiind înclinate mai mult spre partea afectivă, nu le e foarte uşor să renunţe la emoţiile cu care sunt prinse în relaţia lor cu duhovnicul. Multe dintre femei îşi iubesc sau chiar adoră cu patimă duhovnicii. Iar acestora ce-i drept, le place atât de mult să fie adoraţi...
Când situaţia e de aşa natură încât femeia rămâne o ultra-ortodoxă practicantă cu mare evlavie către tot ce înseamnă biserică şi ritual, ea se dedică trup și suflet în acest flux al conștiinței religioase cu care se identifică total. Începând cu fustele lungi, cu broboadele cât mai mari care le acoperă chiar şi faţa uneori, cu orele de rugăciune închinate zi şi noapte, cu mersul la slujbe cât mai des posibil. Se identifică de fapt, cu tot ceea ce ţine de tipicul bisericesc.Şi multe dintre ele, sunt chiar autentice, nu se prefac. Iar duhovnicul când le percepe aşa, normal că le va controla uşor toată viaţa. Astfel încât, le va controla ţinuta, mâncarea, timpul, orele de somn, cărțile citite, chiar şi zilele de făcut dragoste(doar marţea şi joia, în restul zilelor e mare păcat!!). Şi ea se va conforma fără cârtire pentru că îşi iubeşte duhovnicul şi ce spune el, e cuvânt de lege pentru ea.
Iar bărbatul de lângă ea, dacă cumva a ieşit din religios şi s-a îndreptat către spiritual, devine marele ei inamic. Şi invers, la fel. Bărbatul fără discernământ care se îndreaptă cu paşi mari şi repezi spre spiritualitate, începe şi el să fie suspicios vis-a-vis de femeia de lângă el şi mai ales de relaţia ei cu duhovnicul. Imediat, el mega-spiritualul, începe să nu mai vadă cu ochi buni această relaţie, pentru că se convinge tot mai mult că a căzut pe locul doi. Iar pe primul loc a rămas duhovnicul, bărbatul care ia decizii şi dă binecuvântări autorizate „în numele domnului”. Iar orgoliul său e atât de rănit încât începe să caute soluţii ca să o scoată pe femeia sa din acest balamuc mistic.
Fiecare însă, îi vrea „binele” celuilalt. Sau mai bine spus fiecare trăieşte după dictonul tiranic: „cine nu e cu mine, e împotriva mea”! Fiecare consideră că dreptatea e doar la el şi numai la el. Când se ajunge în faza asta, are loc încleştarea titanilor. Adică încleştarea ego-urilor care pornesc războiul supremaţiei. Femeia, ultra-ortodoxă, sfătuindu-se permanent cu duhovnicul în care are încredere oarbă, începe să îşi ponegrească propriul soţ şi să arunce cu invective în el, de genul: „cel rău şi negru i-a luat minţile”, „nu mai are deloc frică de dumnezeu”, „citeşte tot felul de cărţi necurate”...câte şi mai câte...Asta în timp ce duhovnicul o ascultă, oftează alături de ea şi o îndeamnă să se roage şi mai mult pentru acest suflet pierdut de lângă ea. Şi poate prin multa rugăciune, prin nesfârşitele acatiste şi paraclise citite, prin multe pomeni şi bani împrăştiaţi în stânga sau dreapta pe la toate mănăstirile, dumnezeu se va îndura de el şi îl va primi înapoi ca pe fiul risipitor. Altă soluţie...dumnezeu cu mila...
În tot acest timp, bărbatul mega-spiritual, trufaş şi sigur pe el, începe să guste puţin câte puţin din libertatea spirituală pe care nu o cunoscuse în biserică, şi începe să arunce şi el cu otravă spre propria soţie cu invective de genul: „eşti o mare ignorantă”, „o să fac eu tot posibilul să îţi scot biserica din cap”, „stai toată ziua sub sutana popilor”...şi multe altele.
Femeia ultra-orodoxă vrea cu tot dinadinsul să îl readucă pe bărbatul de lângă ea pe calea cea bună, din nou la biserică, unde doar acolo există „mântuire”! Iar dacă ea se consideră o mare „păcătoasă”, nu poate suporta gândul că bărbatul ei a devenit între timp liber cugetător. Trebuie neapărat să îl aducă pe fluxul ei de conştiinţă, acela de „păcătos, rob şi nevrednic”, acolo unde în închipuirea ei e adevărata smerenie, nerealizând de fapt, că ego-ul ei s-a făcut între timp cât casa! Ea doreşte să mântuiască lumea de la întuneric, să salveze sufletele tuturor celor rătăciţi! Oriunde se va afla, nu va pregeta o clipă ca să vorbească ca un adevărat apostol. În stadiul ăsta de înfierbântare mulți și-au dat viața pentru ego-ul lor!
Bărbatul mega-spiritual în schimb, îşi dă seama că ea e controlată şi manipulată, la fel cum a fost poate şi el cândva. Ştie cum stau lucrurile din interior. Şi el având orgoliul exacerbat, nu poate renunţa aşa uşor. Va căuta şi el soluţii care mai de care mai disperate de a o face pe consoarta sa habotnică să renunţe la ceaslov şi psaltire şi să se apuce de studiat lucruri „grele” şi adevărate, precum ştiinţa cuantică care spune despre om că puterea se află doar în el, spre deosebire de religie care spune că, colacul de salvare e în afara omului. O va prinde el într-un moment mai greu şi atunci îi va da el peste nas cu cunoaşterea lui care depăşeşte toate filocaliile şi Biblia la un loc! Dar acum, nu prea reușește să o convingă, nu prea ştie el sărăcuţul, cum şi ce să facă...
Există de fapt, o mare dramă în interiorul acestor cupluri. Acolo nu mai e susţinere reciprocă, nu mai e comunicare, nu mai e toleranţă, nu mai e detaşare, nu mai e iubire...Doar suspiciune, bănuială, ranchiună, sfidare, dispreţ, aroganţă şi multă frică de a nu fi înfrânt de convingerea celuilalt. Acolo, nu mai e iubire. Dacă ar fi, atunci s-ar putea găsi un numitor comun de înţelegere, de comunicare. Aşa însă răutatea îl îndeamnă pe fiecare să stea permanent cu sabia între dinţi gata-gata de atac.
Deşi vrem binele celui de lângă noi, asta nu se poate face prin impunere şi mai ales prin confiscarea liberului arbitru. Dacă la un moment dat ne regăsim total într-un peisaj religios sau spiritual, asta nu înseamnă că dincolo de această limită, nu se mai află nimic. Nu există un soclu pe care să şezi confortabil şi să te tot convingi că religia ta e singura „mântuitoare” sau că spiritualitatea ta e singura „eliberatoare”. Dacă eşti un ortodox pur-sânge, caută, cercetează şi înţelege ce a vrut să spună Iisus prin cuvintele: „căutaţi adevărul şi el vă va elibera” sau „împărăţia cerurilor se află înlăuntrul vostru”. Iar dacă eşti un mega-spiritual, nu te înfoia prea mult în trufia ta, ponegrind biserica sau preoţii. Dacă o faci, înseamnă că n-ai înţeles mare lucru şi că spiritualitatea ta e una de doi bani care nu te susţine, ci doar te îndeamnă să îi dispreţuieşti pe cei care mai au de căutat în ei înşişi. Renunță la marele salvator care vrei să fi!
Fii liber de orice condiţionare, de orice ataşament şi lasă pe oricine, liber să aleagă! Aceasta este, după mine, cea mai simplă definiţie a spiritualităţii.
Dacă odinioară ne-am ales un partener de viaţă cu care poate atunci împărtăşeam aceleaşi opinii, iar între timp lucrurile în el sau ea s-au mai schimbat, credinţa s-a transformat, viziunea vieţii s-a schimbat şi ea, înseamnă că totuşi s-au făcut nişte paşi spre a se experimenta ceva. Bun, rău, nu e treaba ta omule ca să judeci pe nimeni, nici măcar pe cel sau cea de lângă tine. Confiscând liberul arbitru al cuiva, încalci o lege puternică a universului. Mai gândește-te odată înainte de a lua hotărâri pripite. Din contră, cred că atunci când partenerul de lângă noi e interesat de o anumită cale religioasă sau spirituală, ar fi cazul să îl susţinem şi nu să îl oprim dacă ceva îl atrage acolo. Cei care ard în interior, aceia merg înainte pe drumul lor, orice ar fi. Pentru căldiceii care nu-s nici în căruţă, nici în teleguţă, e un drum şi pentru ei, dar drumul lor va fi unul mult mai lung. Să ne respectăm între noi dreptul de a alege, dreptul de a gândi, de a experimenta. Fiecare om dispune de liberul său arbitru peste care nu trece absolut nimeni, nici soţul, nici soţia, nici Universul, nici Dumnezeu...
Așa este, așa să fie!