Cand salvatorul din tine incepe sa paleasca...

Iubeşti oamenii, nu-i aşa? Îţi place să socializezi şi să fi între oameni. Îţi place să-i asculţi chiar şi atunci când simţi nevoia să-i scuturi la propriu.
Îţi place să comunici cu oamenii pentru că te regăseşti în ei, te regăseşti în nevoile lor, te regăseşti în of-urile lor, te regăseşti în „necazurile” lor, te regăseşti în căderile lor, în victorii, în înfrângeri, în...tot ce înseamnă viaţă.
Îţi place să flirtezi din când în când cu o femeie frumoasă care te bagă în seamă, îţi mai creşte astfel puţin inima de potenţial erou salvator, care deocamdată nu prea a reuşit să salveze pe nimeni. Dar bărbatul din tine încă mai speră, încă mai caută pe cineva care să aibă nevoie de disponibilitatea eroului din el. Iar cine ştie, poate că vei da la un moment dat de vreo femeie îngăduitoare care deşi se va lăsa „salvată” de eroul din tine, ştie exact că bărbaţii sunt nişte copii mari şi că primii lor 40 de ani sunt mai grei.
Îţi place să flirtezi cu vreun bărbat „bine”, ai nevoie şi tu ca femeie de apreciere şi recunoaştere din afară, iar dacă cumva dai de vreun bărbat depresiv şi singur dar totuşi plăcut, n-ai pregeta să îl iei acasă ca să-i m-ai oblojeşti rănile, în speranţa că vei face „om” din el şi că până la urmă îl vei salva cumva şi pe acesta.
Îţi place chiar să dai anunţuri pe reţelele de socializare unde bărbaţii şi femeile se vânează reciproc, iar după ce unul pică și-și prinde picioarele în cursa întinsă de celălalt, începe să strige în gura mare ce rău îl doare. Prea târziu, mai bine striga înainte de a se expune, poate îl auzea careva şi se luau măsuri preventive.
Îţi place facebook-ul pentru că aici agaţamentul e la ordinea zilei, ce mai contează dacă ne afişăm cu poza noastră reală sau sau ne ascundem după una imaginară, contează doar băgarea în seamă şi că totuşi nu eşti chiar singur(ă). Dar înainte de a te lăuda cu aşa-zişii prieteni din lista ta, mai gândeşte-te încă odată dacă ai vreunul printre ei care ar mişca măcar un deget pentru tine în caz de nevoie. Dacă există unul măcar, stai bine.
Îţi plac chiar şi cursurile sau conferinţele mai mult sau mai puţin spirituale, unde eşti învăţat(pe bani grei bineînţeles), că ai nevoie de efort, de disciplină, de tehnici, de multă concentrare...pentru a fi tu însuţi!
Ce paradox! Dar nu mai contează nici măcar asta prea mult, şti că acolo printre colegi şi mari maeştri în arta încasării banilor, te simţi nemaipomenit de bine. Ai nevoie ca să îţi fie flatat şi măgulit ego-ul măcar odată pe săptămână, altfel riscă să se ofilească, iar spiritualitatea fără un ego crescut...nu ştiu ce ar mai putea fi. Iubeşti acel mediu, pentru că doar în acel mediu poţi afirma lucruri măreţe, precum că tu nu ai nici o frică pe lumea asta, ştiind că doar acolo există „riscul” să te şi creadă cineva.
Toate astea şi mai multe decât atât, îţi plac la nebunie. Orice, oricum, oriunde, numai să nu rămâi singur. Când nu te mai suporţi, începi să fugi de tine însuţi, în speranţa că vei găsi ceva sau pe cineva care să te ajute şi mai mult să uiţi de tine. Şti cât eşti de vulnerabil şi totuşi cauţi să te răneşti şi mai mult prin unele alegeri care nu sunt pentru tine. Dar totuşi continui să o faci, masochistul din tine îşi cere drepturile...
Însă vine o clipă, când oboseala te ajunge din urmă şi îţi dai seama că te învârţi în loc. De abia atunci spui „stop”. Ajunge. Începi atunci să îţi dai puţin spaţiu şi să te opreşti din acest joc în care singurul pierzător eşti tu. Dar nu e cazul să disperi, măcar ai avut puterea să alegi, măcar ai experimentat câte ceva şi iată într-un final, ţi-ai învăţat lecţia. Ai cunoscut oameni în tot acest timp care poate şi-au dorit să te salveze sau pe care tare ţi-ar mai fi plăcut să îi salvezi chiar tu. Însă a venit un moment al adevărului în care nu ai mai putut să mergi mai departe pe acelaşi drum şi cu aceiaşi oameni. I-ai iubit, poate îi mai iubeşti încă. Îţi erau dragi, îţi sunt dragi şi acum. Însă în ciuda sentimentelor tale pentru ei, nu ai mai suportat să trăieşti în compromis şi în minciună. Şi atunci iei o hotărâre radicală, deşi extrem de dureroasă. Preţul acestei hotărâri? Singurătatea.
Dar această singurătate nu e una pustiitoare, ci una binefăcătoare.
De fapt, când te aflai în sindromul salvatorului, nu erai împăcat cu tine însuţi şi nu te acceptai aşa cum eşti. Căutai în exterior o confirmare, care de fapt nu îţi putea fi oferită decât din lăuntrul tău. Dar e ok, atunci nu îţi dădeai seama prea bine de asta. Acum însă începi puţin câte puţin să te apropii de tine şi să te regăseşti. Începi să fi de partea ta şi mai puţin de partea altora. Nu mai cauţi să salvezi pe absolut nimeni, nu mai rabzi să te dai bine cu toată lumea doar pentru a fi marele diplomat care-și înghite mereu cuvintele. Înţelegi că majoritatea ţi-ar întoarce spatele în prima secundă dacă nu ai mai împărtăşi crezul lor. Acum pricepi cel mai bine că dictonul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, e atât de dictatorial încât îţi vine să laşi în urma ta chiar şi praful de pe propriile picioare pe care l-ai adunat stând în mijlocul unor astfel de oameni. Dar nu e cazul să priveşti înapoi cu mânie. Trăieşte şi lasă să trăiască! Bucură-te la nivelul tău şi lasă-i şi pe ceilalţi să se bucure la nivelul lor!
Când salvatorul din tine începe să pălească, tocmai atunci nu mai eşti singur. Pentru că fiinţa ta interioară odată regăsită, îţi dai seama că nu mai poţi să te vinzi pe nimic în faţa unor oameni care se vând ei înșiși permanent pe nimic. Îţi dai seama cât de important eşti tu şi că eşti chiar cel mai important din toată lumea asta. Acum eşti detaşat când simţi acest gând cum se înfiripă în inima ta. Înainte însă, când doreai să salvezi lumea de la înec, erai situat pe ultimul loc şi afirmaţia aceasta precum că ai fi atât de important, ţi se părea atât de egoistă încât nu o puteai suporta. Acum însă, întoarcerea în tine însuţi, eclipsează orice nevoie de socializare, pentru că de-abia acum nu te mai simţi singur. Asta nu înseamnă că vei fugi de oameni, ci că pur şi simplu vei fi destul de detaşat de acum înainte de nevoia nebună de a te afla mereu în compania celor care nu te pot aprecia, pentru că chiar ei înşişi se suportă cu mare greu. Iar unde nu e susținere interioară, nu poate fi nici una exterioară.
Pentru un om aflat pe calea cunoaşterii de sine, singurătate nu mai există. El nu mai are nevoie de un mediu prielnic exterior, pentru că şi l-a găsit înăuntrul său. Nu mai are nevoie de măguliri exterioare, pentru că ştie că această nevoie e o mare capcană. Nu mai are nevoie de socializări în care să iasă cumva în faţă, să idolatrizeze pe cineva sau să se lase el la rândul său idolatrizat.
Oamenii vin şi pleacă, apar, dispar, vorbesc sau tac, ne sfătuiesc sau se lasă sfătuiţi, vor să salveze sau să fie salvați, dar nu după mult timp, ei ies efectiv din realitatea noastră. Şi e firesc să fie aşa. Locul tău lăsat liber, va fi preluat de către altul în scurt timp. Iar tu, vei ocupa la rândul tău locul lăsat liber de către un altul. Nimic nu se pierde, totul are continuitate în univers.
Când salvatorul din tine începe să pălească, întreaga ta ființa interioară începe să strălucească...