sâmbătă, 21 decembrie 2013

Noile fericiri a celor mai noi fericiti...


-Fericiţi cei care se recunosc pe ei înşişi ca fiind uniţi cu Dumnezeu şi nu separaţi de El, a lor este genialitatea care nu se poate compara cu nimeni şi nimic din afara lor înşişi!

-Fericiţi cei care s-au deschis în faţa vieţii fără frică şi au înţeles că tot ce le aduce viaţa, este oferit doar spre folosul lor spiritual, a lor este puterea de a recunoaşte acest dar magnific!

-Fericiţi cei care au acumulat în „a fi” şi nu în „a avea”, aceştia sunt cei care şi-au clădit temelia cunoaşterii pe piatră şi nu pe nisip, a lor este rădăcina demnităţii care a pătruns adânc în sufletele lor!

-Fericiţi cei care primesc lecţiile vieţii cu braţele deschise, a lor este înţelepciunea de a nu se lăsa înfrânţi în faţa micilor obstacole care vor doar să fie depăşite!

-Fericiţi cei care chiar fiind loviţi de către prieteni sau de către străini, se ridică din propria cenuşă şi nu rămân în starea de victime, a lor este nădejdea în ei înşişi care nu poate muri niciodată!

-Fericiţi cei care sunt recunoscători şi celor care-i iubesc şi celor care nu-i suportă, a lor este tăria de a se arăta aşa cum sunt, fără a face nici cel mai mic compromis!

-Fericiţi cei care cu fiecare zi mai fac un mic pas către ei înşişi, lăsând în urma lor efemerul trecutului, lăsând viitorul în grija lui însuşi, a lor este puterea nemărginită a prezentului!

-Fericiţi cei care merg pe calea lor, neabătându-se în stânga sau în dreapta, uneori cu soarele în faţă, alteori bătuţi de vicisitudinile vieţii, a lor este curajul de a-şi depăşi propriile limite!

-Fericiţi cei care şi-au frânt egoismul şi se dăruiesc pe ei înşişi aşa cum sunt, aceştia au înţeles că dăruind din sufletul lor vor dobândi ceea ce nimeni şi nimic nu le poate oferi în schimb, a lor este iubirea care nu poate fi întemniţată!

-Fericiţi cei ce şi-au învăţat lecţiile care deşi uneori au fost foarte dureroase, totuşi datorită acestor lecţii au devenit exact ceea ce sunt acum, acestea sunt comorile nepreţuite a celor care urcă neîntrerupt din treaptă în treaptă spre ei înşişi!

Aşa este, aşa să fie!

joi, 19 decembrie 2013

Iluzia despartirii de Dumnezeu...





De când se naşte, omul este luat de mânuţă şi înainte de fi învăţat să meargă, îi este predată o lecţie cu bătaie lungă şi care s-ar putea să aibă efect pentru toată viaţa: iluzia despărţirii de Dumnezeu. Numai că această lecţie îi este predată nu ca o iluzie, ci ca un adevăr. Din momentul botezului în cristelniţa lacrimilor, pruncul este luat şi aruncat în staulul separării de Dumnezeu. Acolo i se spune permanent că e singurul loc, unde este protejat cu adevărat. Acolo aude mereu acelaşi lucru repetat la infinit, că dincolo de zidurile acestui staul, confecţionat la nivel subtil din emoţii nevăzute generate de către frică, mari pericole îl aşteaptă dacă ar încerca cumva să treacă graniţa dincolo. Orice încercare de evadare este înlăturată imediat, prin vocile familiei, prietenilor, şi mai marilor prelaţi înzestraţi cu „har”.
Astfel încât, dictatura odată instaurată, omul nu mai are decât un lucru de făcut: să se supună necondiţionat. Orice discuţii, polemici, întrebări, vor fi asfixiate în mod subtil şi paşnic prin citate care mai de care mai înfricoşătoare care îl vor îngheţa pe om din ce în ce mai mult. La orice nelămurire, i se va spune mereu „scris este...”, iar dacă omul se va îndoi măcar puţin în inima sa de ceea ce aude, mecanismele de a frânge „răzvrătirea”, vor fi puse în practică imediat: generatorul fricii se va activa şi va începe să-şi facă treaba. Astfel încât, atmosfera se va schimba pe loc într-o tensiune pe care ai putea-o tăia cu cuţitul, feţele se vor încrunta şi vor lua o o poziţie „serioasă”, bărbile vor începe să fie mângâiate în profunzime, lacrimile îşi vor face apariţia, Biblia va fi scoasă şi ea la interval, suferinţa va fi şi ea una dintre multe alte clişee prin care se va urmări frângerea spiritului, „păcatul originar” va şi el scos de la mezat...toate acestea şi încă mult mai multe, vor fi puse la bătaie doar pentru „binele” omului şi pentru instaurarea dictaturii spiritualo-dogmatice asupra lui. Iar dacă omul nici aşa nu se va linişti, argumentele paşnice, se vor transforma în ameninţări cu „înfricoşătoarea judecată”, „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, „viermele neadormit şi focul care nu se stinge” şi alte pedepse groteşti şi terifiante care-l vor îngheţa şi mai mult pe bietul om.
Toate acestea sunt scrise, e adevărat. Unde? În Biblie, cartea de căpătâi „revelată” divin. Numai că există o mare problemă în toată această dezbatere duhovnicească, dintre teologia apofatică (care îl mărturiseşte pe Dumnezeu prin negaţii) şi cea catafatică (prin afirmaţii). S-au scris tone de tomuri care mai de care mai „înalte” despre ce ar fi sau nu ar fi Dumnezeu. Dar cu siguranţă, ceea ce vine de la Dumnezeu nu poate veni prin condiţionări negative, în care se bagă frica în oameni. Însă prelaţii au avut grijă să rezolve chiar şi această mică breşă, punând în gura unui dumnezeu fals, propriile lor capricii, patimi, neputinţe, orgolii, răutăţi, răzbunări...
Toate acestea au fost însă declarate ca „revelate” divin de către minţile cele mai înalte. Şi acestora li s-a dat un nume: Vechiul Testament. De la un capăt la altul, acesta este susţinut de către nenumărate condiţionări negative care nu pot duce decât la grave blocaje mentale. Totul prezentat într-o formă bineînţeles metaforică şi poleită, ca nu cumva omul să cadă pe gânduri.
Toate aceste scrieri din nefericire nu unesc pe om cu adevăratul Dumnezeu, ci îl despart de El. S-ar putea spune că unele scrieri biblice sunt cifrate, sau codificate, sau scrise pentru diferite niveluri de conştiinţă. Sunt mulţi din sfinţii părinţi care au dat chiar ei interpretări mistagogice (iniţiatice) care nu sunt pentru oricine. Dar asta nu e relevant deloc pentru omul de rând. Pentru că omul simplu va citi (dacă mai sunt care citesc Biblia la momentul ăsta), şi va încerca să înţeleagă ceea ce vede scris negru pe alb. Atât şi nimic mai mult.
Oare ce interpretare mistică să mai dai la jurământul sub coapsă a lui Avram (Facerea 24,2), părintele tuturor neamurilor? Cum să înţelegi gestul său prin care pleacă să îşi sacrifice propriul copil, ca o ofrandă a iubirii sale pentru un dumnezeu care l-a testat să vadă cât de mult îl iubeşte? Cum să pricepi atitudinea lui Lot care de dragul de a nu supăra pe cei doi străini care îi bat la uşă, le oferă din „iubire” pe fetele sale mulţimii însetate de sânge? Cum poţi înţelege altfel decât cum este scris, dimensiunea corăbiei lui Noe descrisă exact, în care de fapt nu ar încăpea mai mult de câteva animale? Cum poţi înţelege drumul lui Moise făcut în zadar timp de 40 de ani prin pustiu? Cum poţi accepta resemnarea lui Iov şi suferinţa dusă la limită prin „pronie” dumnezeiască, ca într-un final să i se răsplătească însutit răbdarea? Cum poţi să accepţi ideea, că lui dumnezeu după ce l-a creat pe om, i-a părut rău că l-a făcut? Cum poţi crede într-un dumnezeu gelos, aşa cum pe sine însuşi se mărturseşte?
Oare poţi înţelege din toate acestea mai mult decât este scris negru pe alb? Iar ce am amintit eu aici, sunt doar câteva episoade (infime şi nevinovate) pe care mi le amintesc din memorie, dar de fapt, Vechiul Testament e plin de otrăvuri mult mai terifiante: îndemnuri ale unui „dumnezeu” extrem de capricios spre jaf, ucideri, răzbunări, jertfe de sânge, înşelăciuni...
Pot fi toate acestea „revelate” divin?
Când ele sunt citite de către un om simplu, oare cum le-ar putea el interpreta decât aşa cum sunt scrise, adică „ad litteram”? Un om simplu când citeşte aşa ceva, nu caută de fapt să dea un înţeles la cele citite, ci le ia ca atare fără să le filtreze. Pentru că o minte blocată şi înceţoşată, nu va încerca deloc să îşi pună cu adevărat întrebări, iar dacă nu va înţelege mare lucru, nu-i nimic, se va lăsa păgubaş de acest studiu prea obositor pentru el, lăsându-i pe cei „autorizaţi” să gândească în locul lui.
De aceea se şi vehiculează mereu ideea extrem de nocivă, că Biblia nu poate fi citită şi înţeleasă de către oricine, tocmai din acest motiv, ca să descurajeze din start orice încercare de a studia pe îndelete aceste scrieri nefiresti. Pentru că ele, dacă nu sunt citite în antiteză, sunt acceptate aşa cum sunt, scrise la literă. Mintea condiţionată spunând că mijloacele prin care lucrează Dumnezeu sunt tainice şi de nepătruns pentru om. Şi cu asta, se trag sforile. Dar dacă aceste versete se citesc printre rânduri, s-ar putea ca dintr-o mare revelaţie divină să iasă cu totul altceva.
Poate mulţi vor spune, că ceea ce se află în Vechiul Testament, nu este relevant, pentru că era scris în legea veche, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Dar dacă mă apropii de Noul Testament, descopăr multe asemănări, dar scrise într-o altă formă. Iisus, fiul lui Dumnezeu, vine ca să împlinească legea nu să o strice, cum spune El. Condiţionările acum se fac în mod direct de la om la om : „cine nu e cu mine, e împotriva mea şi cine nu adună cu mine risipeşte”, „toţi perii capului vostru sunt număraţi”, „fără de mine nu puteţi face nimic”, „am venit doar pentru oile rătăcite ale lui Israel”, „şerpi, năpârci şi pui de vipere, cine vă va scăpa de osânda gheenei?”, „cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine”, “eu nu am nimic din lumea aceasta”„n-am venit să aduc pacea, ci sabia”, „va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide”.
Întrebare, pot veni astfel de condiţionări înfricoşătoare şi ameninţătoare din gura lui Dumnezeu? Se poate înţelege cumva într-un mod mistic, blestemul pe care-l face Iisus smochinului de care se apropie şi pe care îl usucă instantaneu, doar pentru că nu avea în el roade, deşi nu era vremea roadelor? Se poate înţelege altfel decât este scris „nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor”, cuvinte pe care le adresează atât de nonşalant femeii cananeence care striga la el? Desigur, i-a dat acest răspuns doar ca să o testeze şi pe aceasta, la fel cum se întâmpla odinioară în Vechiul Testament. Aceste sentinţe, pe care Iisus le spune, par în aparenţă duhovniceşti, dar privind mai atent la ele, sunt de fapt, instigări la discriminare, dezbinare, cruzime…
Iar dacă tot suntem la capitolul "Biblie", uneori mă întreb oare cine era martor la toate cele ce se întâmplau în această carte magnifică? Cine era martor la ispitirea lui Iisus din pustiul Carantaniei când a flămânzit singur 40 de zile? Cine era martor la discuţia lui cu Pilat sau la alte multe episoade?
Pentru mine, Biblia este una din piesele de bază care despart pe om de Dumnezeu. Dar nu singura.
O altă modalitate este cea care se manifestă prin preoţi şi mai ales prin duhovnici. Omul vine la spovedit cu sufletul îngenuncheat, plin de "păcate", de vinovăţie şi ruşine. Condamnat din start de către superiorul său cu "har", care are puterea de a lega si dezlega în cer şi pe pământ. Spovedania se desfăşoară tainic iar la sfârşit duhovnicul dă verdictul final: eşti vrednic sau nu să te împărtăşeşti. Adică el, duhovnicul, are autoritatea deplină de a te lăsa să te uneşti sau nu cu Dumnezeu. Iar dacă spune "nu", tu nu ai de ales decât să te supui şi atât, fără alte comentarii. Iarăşi prin această metodă subtilă, omului i se transmite iluzia despărţirii de Dumnezeu. Şi iar încep rugăciunile cu ochii către ceruri, doar-doar l-o asculta cineva, doar-doar s-o milostivi careva şi către el. Iar când atitudinea ta e una asemănătoare cu cea descrisă, nu e ca şi cum pecetluieşti această despărţire şi transformi iluzia în adevăr? Nu e ca şi cum te consideri vinovat doar pentru că exişti? Nu e un legământ pe care ţi-l faci singur, autosugestionându-te în starea de rob, păcătos şi nevrednic?
Altă iluzie a despărţirii care iarăşi funcţionează perfect, e cea a resemnării în faţa vieţii, prin afirmaţia "aşa a vrut Dumnezeu, asta e voia Lui",extrem de dăunătoare, care nu face altceva decât întăreşte şi mai mult blocajul mental. Dacă dupa toate străduinţele tale făcute ca la carte, respectând dogma şi ritualul la sânge, nu poţi spune la sfârşit decât că "aşa a vrut Dumnezeu"…pentru ce le mai faci atunci? Pentru ce te mai chinui in zadar? Ce roadă aduc ele în fond şi la urma urmei? Dacă practicând duhovnicia ca la carte, te trezeşti la un moment dat că faci nu ştiu ce nebunie, cum îţi vei expilca această mică "scăpare"? Prin faptul că ai avut o mică ispită? De fapt şi această afirmaţie "am avut o ispită", e doar un clişeu prin care omul fuge de responsabilitatea sa în faţa vieţii. E mai uşor să dai vina pe un "vrăjmaş" închipuit decât pe tine însuţi. Dar când nu te-ai cunoscut niciodată, e lesne de înţeles că vei încerca mereu să te ascunzi după degete, spunând altora că ai fost ispitit şi ai căzut cădere jalnică, doar pentru a mai impresiona pe careva şi a-ţi umfla astfel şi mai mult ego-ul.
De fapt dogma, ţinând omul în staulul fricii, îl îndeamnă pe acesta doar la resemnare şi pasivitate pentru că din starea de "păcat" e imposibil să ieşi.
În dogmă nu există individualităţi ci doar copy-paste-uri fabricate pe bandă rulantă la nesfârşit. Acolo,nu există nimic care să îndemne spre creaţie şi bucurie, ci doar la resemnare şi suferinţă. Iar dacă în jurul omului se vor afla miliarde si miliarde de oameni care trăiesc ca şi el, adică condiţionaţi negativ, omul începe să se amăgească că asta e starea sa firească. Unde mai este însă respectul pentru unicitatea şi originalitatea fiecăruia?
Când unul se trezeşte cumva şi iese din staulul neputinţei, toti cei rămaşi îl vor considera nebun pentru că a avut curajul de a ieşi din mijlocul lor. Dar de acolo, nu ies decât extrem de puţini, pentru că mai nimeni nu riscă să iasă din aşa-zisa protecţie. Unii care ies dintr-un astfel de staul, ies doar pentru a intra în altul, adică ies dintr-o dogmă doar pentru a intra în alta, trec de la o religie la alta sau la altă formă spirituală tot la fel de dogmatică şi restrictivă, în nici un caz pentru a rămâne doar cu ei înşişi. Iar pentru a rămâne doar cu tine şi doar la tine, ai nevoie în primul rând să te conştientizezi pe tine însuti, să te recunoşti exact aşa cum esti şi să-ţi recunoşti astfel potenţialul creativ din tine care te uneşte cu Dumnezeu.
Prin creaţie te uneşti cu Dumnezeu. Prin bucurie te uneşti cu Dumnezeu. Prin conştientizarea prezentului te uneşti cu Dumnezeu. Prin iubire te uneşti cu Dumnezeu.
Mulţumesc. Aşa este, aşa să fie!

vineri, 13 decembrie 2013

Sinceritatea si falsitatea fata-n fata



Personal mă împac foarte greu cu „spiritualitatea” plătită pe bani grei. Am înţeles că munca depusă se plăteşte, e firesc. Dar plata vine în urma unei prestaţii de pe urma căreia beneficiază unul sau mai mulţi semeni. Adică când munca respectivă a oferit ceva util şi folositor cuiva. Simpla prezenţă a unui salahor într-un loc unde i se cere să pună osul la treabă, nu valorează nimic atâta timp cât nu-şi face treaba. El nu poate fi plătit decât ca randament rezultat al muncii sale. Logic nu?
Această mare „revelaţie” am avut-o ieri când am asistat la o conferinţă ţinută de către 2 maeştri foarte în „vogă” la momentul acesta Ovidiu Argesanu şi Vlad Popescu. Ambii mari somităţi în domeniul Reiki. Nu am practicat aşa ceva şi nici nu prea ştiu cu ce se mănâncă. Sincer, m-am dus în urma unei invitaţii şi pentru că sunt deschis la tot ceea ce îmi oferă viaţa, am spus "da". Am mers fără aşteptări pentru a nu avea nici un fel de dezamăgiri. Şi nu am avut dezamăgiri, dar imediat după ce am ieşit din sală, m-a acaparat o stare de goliciune şi de amărăciune, în acelaşi timp.
Ceva nu se leagă fraţilor. Sau mai exact, ceva e putred aici.
Cum se desfăşoară tot tacâmul acesta spiritual e foarte interesant. Conferinţa se anunţă de dinainte, cam cu o lună. Preţul ei se află cu puţin timp înainte. Oamenii încep să vorbească, zvonul că vine x sau y, începe să circule. Emoţiile se declanşează şi atmosfera se dezlănţuie din ce în ce mai mult. Preţul deşi exorbitant, nu mai contează pentru că relaţia emoţională cu maestrul, te face să scoţi din buzunar oricât ţi-ar cere. Iar cu cât e mai mare preţul, cu atât ceva te captează şi mai mult pentru a fi prezent acolo.
Sincer, la ce prestaţie am văzut la cei doi, timp de aproape 4 ore, nu ar fi meritat nici un ban. Şi nici măcar un minut perdut. Nici măcar o secundă.
Şi nu o spun cu răutate. Acum de fapt, doar vreau să mă exorcizez pe mine însumi de ceva foarte „naşpa” din ceea ce simt vis-a-vis de experienţa asta. Asta e terapia mea şi chiar funcţionează pentru mine.
Probabil că nivelul spiritual de la noi e cam ăsta. Adică omul vine, începe să vorbească, oamenii ascultă pasivi, se mai pun 2-3 întrebări, după care se încheie totul, maestrul îşi ia banii, iar tu îţi iei în continuare nelămuririle cu tine. Şi constaţi cu stupoare că nu ţi-a folosit la nimic. Dar ai plătit pentru asta şi poate chiar ai vrut să înţelegi ceva fiind prezent acolo. Şi sistemul ăsta merge la noi pentru că unii între timp s-au mai trezit, au început să facă ochi, şi încep să caute adevărurile altora, hrănindu-se cu ele.
Însă senzaţia copleşitoare la astfel de întruniri, este că ele de fapt nu au putere în ele însele. Cei care vorbesc au ei interesele lor. Şi vor să dea bine în peisaj, nu cumva să spună ceva care-ar crea o mică tulburare în cei care ascultă. De aceea în majoritatea timpului dintr-o astfel de conferinţă, se bate multă monedă pe conştiinţa religioasă cu tot ce înseamnă ea: biserică, preoţi, taine, ritualuri, sfinţi, Biblie...
Pe toţi îi auzi vorbind mai ales în jurul creştinismului, în jurul lui Iisus, repetându-ţi iarăşi şi iarăşi că orice ai face tot la El te vei întoarce. Unii folosesc clişeul ăsta ca să se pună bine cumva cu toată lumea, deşi nu au studiat Biblia cu adevărat niciodată. Pe ei îi simţi falşi din start când vezi că dau nişte citate total aiurea. Alţii înţeleg că e doar un clişeu, dar se folosesc de el pentru a prinde ceea ce au de spus, la cât mai multă lume.
Câtă sinceritate este până la urmă în toată această turuială cu citate din Biblie şi din sfinţii părinţi? Care e interesul de fapt? Acum îmi vorbeşti de energie şi conştiinţă, acum aminteşti de sfântul Antonie şi de ce mai făcea el prin pustia Egiptului. Acum vorbeşti de păcat, acum afirmi că Dumnezeu e în om şi omul în Dumnezeu. Şi atunci cum poate Dumnezeu convieţui cu păcatul în acelaşi timp?
Deci ceva nu se leagă în tot amalgamul şi amestecătura asta „spirituală”. Dar s-ar lega poate cu adevărat, când omul ar veni cu sinceritate în faţa unui auditoriu şi ar spune fără frică experienţa lui trăită cu propria sa viaţă. Şi ar spune asta pentru a fi de folos ceva tuturor, că iată ce concluzie şi ce învăţături a realizat el în urma anumitor experienţe. Acelea ar fi cu adevărat convingătoare, acelea ar avea cu adevărat putere. Căci pentru asta am venit în faţa ta. Ca tu să îmi prezinţi ceva şi să mă convingi de adevărul tău trăit şi experimentat, pentru care poate că tu chiar ai suferit. Cu atât mai mult vor avea putere vorbele tale, căci ele vor veni din suflet, nu din minte. Aşadar dacă îmi arăţi „ceva”, convinge-mă tu maestrule, că acel „ceva” merită să îmi capteze atenţia. Nu mă adormi cu citate, nu mă lăsa în clişee. Convinge-mă de adevărul tău. Pentru aceasta am venit la tine, nu să aud lucruri pe care oricum şi oricând le găseam prin cărţi. Iar tot ce s-a spus acum 2000 de ani poate avea sau nu relevanţă. Dar de cele mai multe ori aceste lucruri cândva spuse, sunt aruncate tot ca nişte simple clişee.
Însă aţi sesizat ce putere are un om care îşi pune sufletul în faţa celorlaţi şi îşi spune experienţa sa, chiar şi într-o formă extrem de simplă?
Acela are multă putere de convingere, pentru că de obicei unul ca el nu are nici un interes ascuns.
Iar ceea ce am mai observat e că tot ceea ce vine din raportarea la unele afirmaţii demult apuse, te slăbeşte şi nu te sporeşte spiritual. În nici un caz nu poţi convinge pe cineva de ceva, prin această metodă. Pentru mine, un astfel de discurs e ca şi mort în el însuşi.
Iar un adevăr expus sincer nu are nevoie de multă filozofie, nu are nevoie de 4 ore doar ca să umpli timpul şi să-ţi justifici cumva banii. Adevărul poate fi expus curat şi simplu, fără înflorituri inutile.
E adevărat că avem nevoie de modele. Dar autentice, a căror viaţă vorbeşte de la sine şi nu prin cuvinte. Pe aceia îi simţi după ce ai plecat de lângă ei, dacă ţi-au folosit sau nu. Cu ce ai rămas după ce ai plecat, cu bucurie sau cu amărăciune?
Asta am simţit eu ieri, dar...nu vă luaţi după mine. Poate au fost şi oameni cărora le-a folosit, fiecare are trăirea lui. Problema de fapt nu e la cei care vin şi bolborosesc vrute şi nevrute, ei oricum trăiesc bine din asta, treaba lor, e şi ăsta un mod de existenţă. Problema e cred tot la cel care vine şi aşteaptă ceva de la cineva mai crescut spiritual ca el. Vrea şi el să se lămurească cumva prin viu grai.
Dar din nefericire, oamenii de obicei vin şi pleacă tot la fel de „spirituali” aşa cum au venit. Iar dacă ar fi rămas doar cu ei înşişi, faţă-n faţă cu sinceritatea lor, poate le-ar fi folosit mult mai mult...
Spor în cunoaşterea voastră, oameni buni!

luni, 9 decembrie 2013

Cand resortul mintii slabeste...



De abia atunci minunea e pe cale să se producă. Când detaşarea se înfiripă, când uitarea de aşa zisa problemă se produce, când te hotărăşti în cele din urmă să laşi resortul liber, oare ce se întâmplă?
Până în acest moment...au fost doar încrâncenări, chinuri, suferinţe, zbateri, insomnii, depresii, nervi, ţipete, judecăţi, critici, lacrimi, căderi, îndoieli, tulburări, gânduri ascunse...Toate aceste stări te-au făcut să tragi de resort la maximum şi să ţii chiar şi cu dinţii de el, încordându-l până aproape să plesnească. De frică să nu te izbească în plin dacă i-ai fi dat drumul deodată, ai ales să te agăţi cu toată puterea de el, depunând un efort zadarnic care într-un final te-a epuizat. Şi problema tot nu s-a rezolvat.
Ai ales în tot acest timp chiar să îţi scrii paşii necesari pentru a îţi atinge un anumit obiectiv. Ai încercat chiar să urmezi aceşti paşi, fără să te abaţi din drum. Ţi-ai afişat poate pe oriunde în casă, paşii pe care ar fi trebuit să-i urmezi în demersul tău. Te-ai dedicat acestui scop, trup şi suflet. Şi totuşi...deşi ai urmat cu osârdie cei 10, 15 sau 20 de paşi spre calea succesului care i-ai copiat de prin vreo carte de mare „succes” care te asigura dinainte că nu vei da greş...nu ai reuşit mare lucru. Adică nu ai reuşit mai nimic concret. Dar dezamăgirea e atât de adâncă încât nu o poţi recunoaşte cu voce tare. Nu înţelegi de ce nu ai reuşit în ceea ce un mare autor care face din orice titlu un „best seller” în arta dezvoltării personale, îţi garanta sucesul încă de pe coperta cărţii.
Tot citind astfel de cărţi despre arta succesului sau motivaţionale, spune-le cum vrei, tot aplicând tehnici care mai de care mai subtile, nu vei face decât să întinzi resortul şi mai mult. Tot vei aştepta şi mai nerăbdător un rezultat care întârzie să se producă. Iar dacă aplicând anumiţi paşi, nu ai rezolvat nimic, nu contează. În raft te aşteaptă o altă carte şi mai seducătoare ca prima. Dependenţa s-a produs, iar tu nu vei putea abandona aşa uşor o cale aleasă.
Dar după un lung efort susţinut şi după aplicarea unor discipline într-un mod crâncen, apare la interval, saturaţia şi oboseala care-ţi vor tăia cheful de a mai încerca ceva. Atunci e momentul adevărului şi ai de ales, între a te opri conştient din alergătura ta şi a încerca să pricepi ce se întâmplă de fapt, sau a abandona cu silă orice disciplină, spunându-ţi dinainte că oricum nu va merge. Ce vei alege oare?
Din cele două opţiuni doar prima îţi eliberează cu adevărat resortul şi îţi va da rezolvarea. A doua, doar te va umple de frustrări pe care oricând vei avea ocazia, le vei împroşca în urechile celor curioşi să afle dacă acest fel de metode dau rezultate, dar pentru că oricum nu sunt dispuşi nici măcar la un efort minim, vor să audă din gura altora dacă merge sau nu. Pentru unii ca aceştia, nu va merge, cu siguranţă. Eventual vor mai citi câte ceva, vor mai aplica vreo metodă, vor mai face câte un curs care iarăşi le promite „marea cu sarea”, dar toate astea doar pentru o foarte scurtă perioadă. Pentru că ei de fapt caută doar diversificarea şi nu au constanţă în nimic.
Dar ceilalţi, cei care au urmat nişte reguli sau discipline, cu sau fără „maeştri”, se vor privi la un moment dat ochi în ochi, ca într-o oglindă, întrebându-se dacă într-adevăr sunt sinceri cu ei înşişi.
Pentru că de atâta „abureală” spirituală sau de dezvoltare personală, sunt sătui. S-au săturat să tot aplice metode care nici măcar la cei care le-au creat poate nu au avut efect. Au obosit să se mai încreadă în x sau în y, pentru că privind la viaţa lor de zi cu zi, constată cu stupoare că între învăţătura predată şi viaţa acestora e un mare hău, o mare prăpastie, pe care şi un copil de grădiniţă o poate constata. Pentru că ei, cei sinceri în căutarea lor, îşi doresc exemple vii care să trăiască aşa cum îi tot învaţă pe alţii. Iar dacă acel învăţător sau maestru, nu trăieşte aşa cum învaţă, înseamnă că nu e mai nimic de capul lui.
Iar odată cu această mare „revelaţie” trăită şi experimentată, se vor întoarce după această tristă constatare, tot la ei înşişi. Dar de data aceasta, vor lăsa deoparte orice încrâncenare, pentru că după ce au tot încercat una sau alta, au înţeles un mare „secret”. Iar acest mare „secret” nu l-au găsit în cărţi, unde doar tehnicile sofisticate le sunt prezentate. Cu cât vor fi mai greu de aplicat, cu atât vor fi mai atrăgătoare. Mintea e atrasă de lucrurile complexe, iar ego-ul la fel. Complexitatea lor, e aur curat ca hrană pentru ego.
Cei care au trecut prin această etapă, au rămas cu disciplina în sânge, ceea ce este un lucru foarte bun. Dar în schimb s-au debarasat de tehnici şi metode care mai de care mai sofisticate, înţelegând în cele din urmă „secretul” că viaţa e doar un simplu joc. Dar ca să te joci cu viaţa, îţi trebuie deschidere. Cu cât deschiderea este mai mare cu atât resortul revine la forma iniţială şi slăbeşte din încordare. Cu cât te deschizi la viaţă şi te predai ei, lăsând să te surprindă viaţa şi nu a încerca să o controlezi tu pe ea, cu atât joaca şi bucuria vor creşte. Asta nu înseamnă că nu vei mai citi cărţi sau că nu vei mai aplica o metodă sau alta. Diferenţa va fi însă de atitudine, care nu va mai fi aceeaşi ca înainte, când sperai că printr-o anumită tehnică vei ajunge la nu ştiu ce rezultat.
Aţi privit vreodată în urma voastră, la experienţele şi la trecutul vostru într-un mod firesc? Ce aţi constatat la prima vedere când vă amintiţi de o situaţie sau alta? Când a intrat în viaţa voastră persoana, obiectivul sau lucrul dorit? Când eraţi în momentele de maximă agitaţie şi încrâncenare cu resortul minţii întins la maximum sau când aţi reuşit să eliberati resortul, detaşându-vă de problema sau obiectivul în sine? Răspundeţi-vă vouă nu mie, fiţi doar sinceri cu voi înşivă...

duminică, 8 decembrie 2013

Un gand magnific pentru o zi magnifica







Omul vine în viaţă. Odată cu viaţa i se dăruieşte o minte. Mintea sa devine ogorul său. Actul de proprietate îi este înmânat şi pecetluit cu pecete divină. Pe el semnează însuşi Dumnezeu care îl declară pe om titular de drept şi proprietar cu drepturi depline asupra minţii sale. Odată actul oferit, omul astfel devine responsabil pe proprietatea sa.
Numai că acest pământ nou, nu i s-a oferit ca un pământ deja lucrat. Astfel încât omul vine şi începe să lucreze propriul său ogor, adică propria sa minte. Mai întâi îl va ara şi apoi va începe să semene. Ce seminţe va alege doar el singur ştie. Dar fiecare om va semăna cu nădejdea în suflet că la un moment dat, seminţele vor încolţi şi vor da rod.
După un timp, omul tot mai seamănă încă, dar roadele tot nu se văd. Şi e nedumerit, pentru că atunci când priveşte ogoarele celor de lângă el care au rodit, nu înţelege unde şi ce a greşit. Dar continuă şi mai încrâncenat să semene acelaşi fel de seminţe care nu dau roadă. Nu vrea să asculte de nimeni, nu vrea să accepte nici un sfat. Ştie el mai bine ce să facă...
Ceilalţi din jurul său vor veni şi vor încerca să îl facă cumva să înţeleagă că seminţele alese nu pot da rod. Însă lui nu-i pasă de ce aude şi-şi vede în continuare de semănat. Viaţa i se scurge printre degete, se îmbolnăveşte în urma acestui efort zadarnic, după care pleacă din viaţă, dezamăgit şi înfrânt.
În urma lui, îşi lasă ogorul ca moştenire propriului său fiu, pe care însă nu l-a învăţat nimic decât să semene în neştire cu acelaşi fel de semniţe care nu pot rodi. Acesta şi mai încrâncenat decât tatăl său, va depune un efort şi mai mare, dar în acelaşi timp, tot la fel de zadarnic. Seminţele intră, omul le udă şi le îngrijeşte, dar roada tot nu se vede. Din contră, acum se văd doar lacrimile cu care şi-a udat pământul în timp ce semăna. Lacrimile au început să încolţească şi să-i arate astfel că ar fi cazul să schimbe ceva. Dar fiul la fel ca tatăl, nu vrea să priceapă. Astfel încât pentru a nu se face de râs, fiul începe să propovăduiască în jur faptul că este pe deplin încredinţat că seminţele sale sunt cele mai bune şi într-o zi nu prea îndepărtată vor da roade. Şi-i îndeamnă pe toţi să cumpere aceleaşi seminţe ca ale lui, pentru că are el o intuiţie aparte, că seminţele sale vor rodi. Până atunci însă, fiecare doar să aibă răbdare...
Răbdarea însă are şi ea limitele ei. Fiul pleacă din viaţă şi el la fel de înfrânt ca şi tatăl lui. Ţarina încă nu i-a rodit. Acum însă se văd doar multe buruieni şi atât.
Următorul moştenitor, vine şi el şi mai entuziast ca cei de dinaintea lui. Nu contează că se răneşte şi sângerează trecând prin spinii buruienilor. El nu ştie decât una şi bună. Să cumpere aceleaşi seminţe şi să semene în continuare, sperând că el va avea poate mai mult noroc. La fel ca şi cei de dinaintea lui, face apologia seminţelor sale şi foarte convingător fiind, va amăgi astfel multe minţi care îl vor crede că ele sunt cele mai bune. Şi acesta pleacă din viaţă. Dar roadele... tot nu se văd...
Însă acum totul a devenit o adevărată mare afacere, extrem de profitabilă. Din generaţie în generaţie, fiecare mai adună noi adepţi, iar seminţele se vând ca pâinea caldă. Bazele s-au fundamentat adânc iar afacerea nu poate falimenta niciodată. Pentru că ea nu este clădită pe bani, ci pe emoţii...
După zeci, sute sau mii de generaţii care niciodată nu au reuşit să vadă roada propriilor seminţe, se mai naşte încă un om, încă o speranţă. Îl vor înfrânge oare şi pe acesta?
Însă omul nou vine, priveşte în jur, calcă pe propriul ogor plin de buruieni, de spini şi de mărăcini, dar nu merge mai departe. Înţelege într-o clipă că dacă va intra pe acea ţarină, se va sufoca de durerea celor care nu au reuşit decât să verse o infinitate de lacrimi. Atunci se opreşte şi înţelege ceea ce nimeni înaintea lui nu a înţeles. Iar el nu vrea să repete aceeaşi greşeală şi să completeze rândul celor păcăliţi. Deşi afacerea merge ca pe roate, el nu se prinde în jocul emoţiilor, nu se lasă influenţat de mărturiile lăsate de către cei de dinaintea lui.
Şi atunci îşi ia viaţa în propriile mâini şi înţelege că are de făcut o alegere. Deşi alegerea nu va fi tocmai una uşoară, lui nu-i pasă. Pentru că nu poate suporta să rămână pasiv în mijlocul buruienilor. Misiunea lui este să întrerupă lanţul nesfârşit al resemnării şi al pasivităţii celor de dinaintea lui, care nu au vărsat decât multe lacrimi peste un fel de seminţe care niciodată nu vor aduce roadă.
Astfel încât, se înarmează cu securea ascuţită a bucuriei şi a gândurilor luminoase şi va secera fără milă toate buruienile din calea sa, nemailăsând nimic pe propriul său ogor, adică pe propria sa minte. Odată vechile reţele neuronale anihilate, odată vechile programe nocive sucombate, odată pământul nou desţelenit, ştie că un singur lucru mai are de făcut. Să schimbe felul seminţelor pe care va alege să le pună în pământ. Spre deosebire de cei de dinaintea lui, el a înţeles că aplicând mereu şi mereu aceleaşi metode, nu poţi ajunge la un alt fel de rezultat. Iar pe el nu-l mai poate amăgi nimeni cu nişte promisiuni deşarte.
Dacă noile seminţe vor da roadă sau nu, el nu ştie, dar e bucuros de schimbarea făcută, de propria sa alegere neinfluenţată de absolut nimeni.
Iar dacă a depus un efort destul de mare pentru a rupe un lanţ emoţional extrem de solid creat de către cei din trecut, nu-i pare rău pentru efortul depus. Chiar dacă l-a durut resemnarea celor de dinaintea sa care nu doreau decât să îl condiţioneze negativ şi pe el, ştie însă acum că deşi a semănat cu lacrimi, de data aceasta, cu bucurie va secera...
Oare tu, omule drag, pe ce fel de pământ te afli, cu ce fel de semințe ai ales să semeni?

vineri, 6 decembrie 2013

O altfel de spovedanie...


Mi-am predat puterea din mine pe bani sau pe degeaba, în nădejdea că acela care o va prelua, va şti mai bine ca mine ce să facă cu ea. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

M-am considerat un mare rob, păcătos şi nevrednic, preluând această condiţionare negativă aşa cum mi s-a predat, uitând că de fapt Dumnezeu m-a creat minunat, magnific şi potențial creator în acelaşi timp. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am alergat cu mare râvnă după cei aşa zişi „duhovniceşti”, am stat ca un milog îngenunchind în faţa lor, umilindu-mă şi aşteptând de la ei sfaturi despre cum să-mi trăiesc propria mea viaţă, aşteptând iertări şi dezlegări pentru păcate închipuite. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Mi-am consacrat timpul şi energia spre cele din afara mea, agăţându-mă cu disperare spre tot felul de surogate, închinându-mă în neştire la tot felul de idoli poleiţi şi auriţi care mi-au furat identitatea, spre tot felul de obiecte, prin care credeam că astfel sunt apărat de cel „rău”. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am stat pe la cozi interminabile aşteptând să mă ating de „moaştele” unor trupuri neînsufleţite, crezând că prin această atingere „magică”, viaţa, greutăţile, problemele, mi se vor rezolva fără a mai necesita nici un alt efort din partea mea. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am citit tone de cărţi şi scrieri, aşa zis „duhovniceşti” sau „înalte”, am acceptat ca pe un firesc îndemnurile lor spre resemnare şi pasivitate, spre suferinţă, plâns şi lacrimi, acceptând fără discernământ otrava strecurată picătură cu picătură în minte şi în suflet. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

M-am rugat prin tot felul de rugăciuni meşteşugite scrise de către alţii cu sute de ani în urmă, aşteptând astfel un ajutor din afară, aşteptând să i se facă cuiva milă, să înduioşez cumva vreun sfânt care să-şi plece puţin ochii şi spre mine, făcându-mă astfel doar aramă sunătoare şi chimval răsunător de mari sunete deşarte. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am mers pe la tot felul de morminte văruite şi care mai de care mai „sfinte”, crezând că dacă voi ajunge acolo, poate va avea loc vreo mare schimbare sau minune în viaţa mea, făcând astfel abstracţie iarăşi şi iarăşi de toate darurile magnifice care se află doar în interiorul meu şi nu în exterior. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am spus mereu că „aceasta e voia Domnului”, considerându-mă astfel un fel de dobitoc sau doar o simplă marionetă în mâinile unui dumnezeu fals care avea deosebita plăcere să mă manipuleze cum vrea, şi am ales să fac asta doar pentru a nu fi responsabil şi pentru a nu-mi asuma propria viaţă, propriile alegeri. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

M-am raportat mereu la cei care au trăit acum sute sau mii de ani înaintea mea, crezând că sunt mai credibili în ce spun ei şi în nici un caz în ce aş putea afirma eu, că doar aceia deţin adevărul care merită ascultat, oameni, entităţi sau zei, când de fapt nu am împărţit unii cu alţii nici aerul, nici realitatea, nici viaţa pe care o trăiesc. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

M-am lăsat condus şi manipulat de cei cu aşa-zis har, mergând la ei simplu şi curat, punându-le sufletul la picioare necondiţionat, aşteptând de la aceştia „marea vindecare” care până la urmă s-a dovedit a fi doar „marele nimic”, întreţinut la nesfârşit doar prin frică, vinovăţie, ruşine, înrobire, spălare pe creier, toate făcute pentru a crea şi mai puternice rezistenţe şi blocaje mentale, toate declarate bineînţeles în „numele Domnului”. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Am considerat pe tot omul „păcătos” din naştere, preluând fără discernământ doar un clişeu şi un simplu automatism perpetuat de 2000 de ani încoace, prin care „păcatul originar” a fost ridicat la rang de idol şi a devenit astfel cel mai puternic blocaj mental posibil. Pentru toată această nebunie, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!

Mi-am lăsat sinele divin uitat, torturat şi aruncat în temniţa ignoranţei,
a nepăsării şi a îndobitocirii, mi-am lăsat mintea să mi se înceţoşeze prin tot felul de gânduri întunecate, mi-am lăsat imaginaţia să zburde pe câmpiile întunecoase în care mulţi şerpi veninoşi mi-au muşcat fără milă călcâile...

Toate acestea au fost vii odinioară. Acum sunt moarte şi îngropate...
Pentru toate aceste nebunii şi încă mult mai multe, totuşi îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg de lanţurile trecutului!
Aşa este, aşa să fie!

marți, 3 decembrie 2013

Femeile și blocajele mentale generate





Femeile prin structura lor afectivă foarte puternică, creează, după părerea mea, cele mai puternice blocaje mentale. Şi în mintea copilului dar şi în mintea bărbatului.
Copilul după naştere rămâne în cea mai mare parte a timpului doar alături de mamă. Mama formează practic caracterul copilului încă din pruncie. Tatăl vine, constată ce se mai întâmplă şi iarăşi pleacă la vânătoare. Iar practica asta e zilnică. Nu degeaba primul cuvânt pe care un copil îl rosteşte e „mama”, chiar nu ştiu dacă sunt cazuri ca un copil să rostească prima oară cuvântul „tata”. Poate sunt şi excepţii, dar ele de obicei întăresc regula.
Aşadar copilul se află cam tot timpul în braţele mamei şi la propriu şi la figurat. Mama, se apropie de copil cu tot bagajul ei informaţional, preluat şi ea de la propria ei mamă, care la rândul său l-a preluat de la bunică, şi tot aşa. Informaţia se perpetuă din generaţie în generaţie. Şi credinţele  false şi limitative, la fel. Şi blocajele mentale provenite din tot felul de rezistenţe,de asemenea.
Însă dacă o mamă între timp se trezeşte şi devine conştientă de ea însăşi, atunci rupe instantaneu tot acest fir preluat de la cei de dinainte. Nu vorbesc aici de „prostioare” gen karmă sau alte forme de condiţionări care doar închistează mintea. Ci vorbesc de ceva firesc care face parte din viaţa simplă cea de toate zilele, nu de vreo înaltă filozofie.
Când un om ajunge şi-şi schimbă conştiinţa, ceilalţi din jur care observă schimbarea lui, vor începe şi ei să ia aminte la ei înşişi. De aici şi până la propria lor schimbare nu mai e decât un singur pas, cel al alegerii constiente. Omul are nevoie să se raporteze tot la oameni, la exemple vii, nu moarte sau demult apuse. Ce a spus x sau y acum nu ştiu câte sute de ani, e irelevant. El nu a trăit în vremurile mele, eu nu am trăit în vremurile lui. În faţa unui om viu şi autentic, nu poate sta în picioare nici o filozofie de viaţă predată în vremuri imemoriale.
Când mama se trezeşte din „somnul” conştiinţei, în jurul ei parcă toţi se trezesc, toţi prind viaţă, totul se împrospătează. Ea are puterea de a răspândi în jur iubirea ei şi atunci cei care se află în zonă, sunt afectaţi în bine.
Marea diferenţă, aici se produce într-o familie. Dacă doar bărbatul se trezeşte de exemplu şi devine conştient, efectul nu mai e acelaşi, comparativ cu cel produs de către femeie. Când el îşi schimbă viaţa, înţelegând la un moment dat ce e cu el pe lumea asta, are de dus multă muncă de lămurire cu femeia sa şi cu toată familia. Şi nu prea reuşeşte, căci nimeni nu prea e dispus să îl asculte. Eventual îl vor privi ca o ciudăţenie şi cam atât. Pentru că raţiunea singură, nu reuşeşte să răzbată prea departe. Doar s-ar putea să impresioneze cumva şi ceilalţi să cadă pe gânduri, dar cam atât.
Însă femeia odată ce se schimbă, ea nu are de dus multă muncă de lămurire cu nimeni, pentru că viaţa va vorbi în locul ei, iar atitudinea  din momentul schimbării, va fi mai grăitoare chiar decât zeci de mii de cuvinte. Fericită va fi acest fel de femeie şi fericiţi vor fi toţi cei din familia ei.
Dar acest fel de  femei sunt extrem de puţine la număr. Majoritatea se complac doar în preluarea bagajului informaţional venit pe firul genealogic. Şi merg doar pe linia asta, extrem de restrictivă şi de nocivă pentru copii, dar şi pentru bărbaţii lor. Cele care sunt aşa, practic sugrumă copilul de la naştere. Nu fizic, ci spiritual. Ele practic fură puterea copilului, crezând astfel că ei vor fi în maximă siguranţă mereu cât ele vor sta  cu ochii pe ei, mereu când vor ţipa la aceştia pline de nervi, mereu când le vor interzice să pună mâna acolo sau dincolo, mereu când îi vor cocoloşi şi-i vor alinta cu tot felul de dulcegării făcându-i astfel cât mai slabi cu putinţă, mereu când le vor lua apărarea în mod gratuit, mereu când le vor povesti câte ceva prin care vor băga frica în ei de mici, mereu când îi vor trage după ele forţat pe la biserică deşi ei nu-şi doresc asta, toate însă  făcute doar pentru „binele” copilaşului!
Dar binele nu poate fi bine cu adevărat decât dacă se face bine. Nu doar pentru că s-a mers pe un clişeu vechi, adică un aşa-zis bine preluat de pe la străbunica. 
Iubirea dintr-o femeie, puterea ei sufletească, poate face minuni, dar în acelaşi timp poate face ravagii. Şi s-ar putea ca aceste ravagii să fie cu bătaie lungă, cam pe toată viaţa. Dar la început, o mamă nu realizează lucrul acesta, pentru că discernământul său este sufocat efectiv de către afectivitatea sa. Şi atunci când luciditatea se pierde, rămân în schimb multe emoţii care nu fac decât să fure copilaşului puterea din el. Şi apoi odată cu intrarea lui în adevărata viaţa, atunci când nu se va mai afla în braţele mamei, s-ar putea să constate că afectivitatea mamei nu i-a folosit la nimic. Şi astfel în loc ca un copil să ajungă OM, ajunge un mic sabotor, care-şi va sabota continuu propria mamă cu trecerea timpului, pentru a-l cocoloşi în continuare, dar de data aceasta nu ţinându-l în braţe, ci eventual întreţinându-l cu mulţi bani vărsaţi în buzunarul lui. Totul are un preţ, nu-i așa?
În acelaşi timp, majoritatea femeilor care-şi cocoloşesc copii, cam la fel procedează şi cu bărbaţii de lângă ele. De fapt, prin afectivitatea lor plină de emoţii şi de rezistenţe, manipulează şi le fură puterile din ei, atât copiilor cât şi bărbaţilor. Sigur, nu toţi copii se lasă „furaţi”, nu toţi bărbaţii se lasă manipulaţi. Acestea din urmă sunt cazuri fericite, dar din nefericire în mare inferioritate numerică.
De fapt, multor bărbaţi le place la nebunie să se comporte ca nişte copilaşi mari. O dată când mamele i-au făcut slabi  pentru viaţă, iar a doua oară, cand soţiile lor au preluat de la ei ultima fărâmă de putere rămasă.
Dacă unii bărbaţi se vor simţi lezaţi de aceste afirmaţii, îi rog să privească mai atent în jurul lor, înainte de a mă combate. De fapt, nu se vor simţi lezaţi decât cei care se simt cu „musca pe căciulă”, însă pentru ceilalţi, care nu şi-au predat puterea în faţa mamelor sau soţiilor, ce spun nu va avea deloc un efect prin care şi-ar simţi cumva ameninţat propriul orgoliu. Degeaba ne dăm „cocoşi”, când mai avem multă mămăligă de mâncat...
Mamele care îi slăbănogesc psihic şi mental  pe copii lor, şi-i condiţionează negativ, nu prea se mai pot numi mame, ci eventual vampiri energetici care se hrănesc cu energia furată de la proprii copii şi de la proprii bărbaţi.
Pentru ele, e vital să ştie că, copilul lor se află fizic în siguranţă în preajma lor, iar bărbatul va ajunge acasă  imediat ce se termină job-ul, nu cumva să întârzie un minut. Cine pe cine manipulează aici, cine pe cine domină oare?
Mama uneori chiar fără să realizeze, creează blocaje mentale cu nemiluita în copilul ei. Adică, de fapt aruncă niște semințe care cu timpul, tot repetându-le afirmații care mai de care mai limitative, vor încolți, vor crește și vor prinde rădăcini adânci în sufletul copilului. Dacă o mamă nu își susține cu toată ființa ei copilul, îi va genera acestuia multă nefericire și multă frustrare, făcând din el propriul ei inamic.
Iar dacă femeia nu-și va susține bărbatul în demersul său și nu-i va fi alături trup și suflet,  va crea și în el nemulțumiri, frustrări, dezamăgiri. Blocajele mentale transmise de către unele femei sunt cele de genul ”nu ești  bun de nimc” sau ”nu ai făcut absolut totul”. Iar la altele, se manifestă permanent printr-o gelozie crâncenă care nu-i permite bărbatului nici măcar să privească în stânga sau în dreapta. Dar pentru asta există oare căsniciile, ca să ne legăm cu cătușe unii de altii?
Mulți dintre  bărbații actuali se simt complet epuizați pentru că practic ei nu au această susținere de care au mare nevoie. Iar apoi nu e de mirare că apare înstrăinarea între cei doi, iar copilul se va afla când într-o parte când în cealaltă, ca între ciocan și nicovală.
Ar fi prea simplu şi primitiv să dăm vina pe societate, pe nivelul decăzut moral în care ne aflăm, pe veşnica sărăcie care aduce doar tensiuni în familii, pe guvernul care nu face nimic pentru noi, pe politicieni, putem da vina pe oricine dacă vrem. Pentru că nu interesează de fapt pe nimeni să ne fie mai bine, toţi aceştia nu fac decât să întreţină veşnica plângăcioşeală în care ne scăldăm. Iar dacă facem asta, ultimii pe care vom da vina, vom fi noi înşine.
Nu suntem aici să schimbăm lumea, care de fapt nu vrea să fie schimbată. Nu suntem aici nici pentru a trezi conştiinţele care vor să doarmă în continuare. Suntem aici, doar să schimbăm propria realitate în care trăim, prin schimbarea noastră şi a atitudinii pe care o manifestăm în faţa vieţii.
Dacă femeia ar rămâne femeie în sensul bun al cuvântului şi nu ar dori cu orice preţ să înlocuiască rolul bărbatului, dacă bărbatul şi-ar asuma rolul protector şi factorul de decizie, devenind astfel cu adevărat responsabil, tot ce am scris mai sus nu ar avea susţinere şi s-ar prăbuşi într-o clipă. Aşa însă, tare mă tem că susţinerea vine chiar de la viaţă, care se pare că vrea cu orice preţ să îmi dea dreptate, deşi aş dori tare mult să mă înşel.
Dar chiar având în mare măsură dreptate, asta nu înseamnă că nu sunt şi cazuri, care nu se regăsesc în ce am descris eu aici. Pentru că sunt într-adevăr şi femei care-şi cunosc foarte bine rostul de mame sau de soţii, care doar prin mentalitatea şi atitudinea lor te lasă mut prin felul în care ştiu să-şi dozeze afectivitatea din ele fără a se folosi de ea într-un  scop egoist.
La fel sunt şi bărbaţi minunaţi care nu şi-au predat puterea şi nu s-au transformat nici în  nişte tirani despotici. Acestora li se cuvine să le fac o reverenţă, pentru că totuşi sunt flori rare, dar nu pe cale de dispariţie. Pe unul ca acesta îl simţi de la distanţă cum vine, nu pe un cal alb cu pletele-n vânt, ci pe propriile picioare şi cu propria demnitate de om. Un gentleman se va purta ca un domn doar cu o doamnă, iar o adevărată doamnă se va purta ca o doamnă, doar cu un adevărat ”boier” care va şti să o preţuiască și să o pună în valoare, nu doar să o domine sau să se folosească de ea.
Şi iarăşi, să nu-i uităm pe cei micuţi, pe adevăraţii maeştri din casele noastre, să nu le creăm și lor blocaje mentale cu care am fost și noi poate blocați la rândul nostru, să nu le furăm identitatea și puterea din ei, crezând că așa le va fi mai bine. Ei, micuții creatori magnifici, care vin fără să se cenzureze şi fără gânduri ascunse în întâmpinarea noastră, care ne iubesc aşa cum suntem şi care ne frâng egoismul doar prin felul lor de a fi, doar prin îmbrăţişarea lor îngerească care nu minte niciodată...

Dacă aţi avut răbdare până la capăt... vă mulţumesc şi vă îmbrăţişez!

luni, 2 decembrie 2013

Talantul si rabdarea merg mana-n mana



Fiecărui om i s-a încredinţat mai multe sau mai puţine daruri, harisme sau talanţi, dacă vreţi. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel mai ignorant până cel mai învăţat, de la cel mai fricos până la cel mai curajos, de la cel mai sărac până la cel mai avut, de la cel mai jos până la cel mai de sus, fiecare om este înzestrat cu ceva care îl face unic.
Când ţi-ai descoperit talantul, te-ai unit cu Dumnezeu, astfel încât nimeni şi nimic nu te mai poate despărţi de El. Lucrează-ţi talantul tău, înmulţeşte-l şi nu-l îngropa. Arată-l tuturor pe Dumnezeu şi mărturiseşte-L prin cultivarea acestor daruri, căci nu poate exista o mai măreţă mărturisire a Lui decât arătându-ţi adevăratul potenţial prin creaţie în faţa tuturor.
Dar în acelaşi timp, nu uita un singur lucru. Aşa cum ţi s-a dăruit talantul prin care vei spori ca spirit dacă îl vei cultiva, în acelaşi timp ţi s-a mai dăruit ceva.
Dacă veţi privi în jurul vostru, la cunoscuţii voştri, şi apoi veţi privi la voi înşivă, veţi constata ceva foarte interesant.
În viaţa fiecăruia există o situaţie, sau un om, sau poate o deficienţă, sau poate o boală, există ceva care iarăşi i s-a dăruit, de data aceasta pentru a-şi cultiva răbdarea. Omul respectiv, are nevoie pur şi simplu de acea situaţie, prin care el se căleşte ca spirit. Pentru că răbdarea e o mare virtute şi fără ea, ce ar mai fi omul?
De acea situaţie, oarecum grea sau dureroasă, nu poţi scăpa, dar în acelaşi timp o poţi privi cu bucurie totuşi din alt unghi. Atunci când înţelegi că acea situaţie îţi este dăruită tocmai pentru sporirea ta ca om, nu vei mai fugi de ea, ci din contră vei veni tu spre ea, pentru că astfel vei găsi mereu noi soluţii de a-ţi cultiva şi mai mult răbdarea. Acea situaţie s-ar putea ca la un moment dat să dispară din viaţa, dar atâta timp cît este încă prezentă, nu o trata superficial, căci ea te va învăţa poate ceea ce nimeni nu te poate învăţa.
Unii i-au spus "cruce", şi că omul trebuie să-şi ducă "crucea",resemnat şi pasiv, vrând-nevrând. Dar mie nu-mi place deloc sentinţa aceasta, de parcă ni s-a dat o povară grea de dus şi suntem condamnaţi din start, la îndârjire, la încrâncenare, la mult efort.
Nu poate fi aşa. Nu suntem animale de povară gârboviţi de către vreo pedeapsă divină. Însă totul e spre folosul nostru, spre creşterea şi descoperirea noastră.
Talantul şi răbdarea merg mână în mână. Acestea sunt de fapt, aripile tale.
Nu ţi le frânge, e îndeajuns doar să ţi le deschizi şi atunci îţi vei lua zborul...