Omul vine în viaţă. Odată cu viaţa i se dăruieşte o minte. Mintea sa devine ogorul său. Actul de proprietate îi este înmânat şi pecetluit cu pecete divină. Pe el semnează însuşi Dumnezeu care îl declară pe om titular de drept şi proprietar cu drepturi depline asupra minţii sale. Odată actul oferit, omul astfel devine responsabil pe proprietatea sa.
Numai că acest pământ nou, nu i s-a oferit ca un pământ deja lucrat. Astfel încât omul vine şi începe să lucreze propriul său ogor, adică propria sa minte. Mai întâi îl va ara şi apoi va începe să semene. Ce seminţe va alege doar el singur ştie. Dar fiecare om va semăna cu nădejdea în suflet că la un moment dat, seminţele vor încolţi şi vor da rod.
După un timp, omul tot mai seamănă încă, dar roadele tot nu se văd. Şi e nedumerit, pentru că atunci când priveşte ogoarele celor de lângă el care au rodit, nu înţelege unde şi ce a greşit. Dar continuă şi mai încrâncenat să semene acelaşi fel de seminţe care nu dau roadă. Nu vrea să asculte de nimeni, nu vrea să accepte nici un sfat. Ştie el mai bine ce să facă...
Ceilalţi din jurul său vor veni şi vor încerca să îl facă cumva să înţeleagă că seminţele alese nu pot da rod. Însă lui nu-i pasă de ce aude şi-şi vede în continuare de semănat. Viaţa i se scurge printre degete, se îmbolnăveşte în urma acestui efort zadarnic, după care pleacă din viaţă, dezamăgit şi înfrânt.
În urma lui, îşi lasă ogorul ca moştenire propriului său fiu, pe care însă nu l-a învăţat nimic decât să semene în neştire cu acelaşi fel de semniţe care nu pot rodi. Acesta şi mai încrâncenat decât tatăl său, va depune un efort şi mai mare, dar în acelaşi timp, tot la fel de zadarnic. Seminţele intră, omul le udă şi le îngrijeşte, dar roada tot nu se vede. Din contră, acum se văd doar lacrimile cu care şi-a udat pământul în timp ce semăna. Lacrimile au început să încolţească şi să-i arate astfel că ar fi cazul să schimbe ceva. Dar fiul la fel ca tatăl, nu vrea să priceapă. Astfel încât pentru a nu se face de râs, fiul începe să propovăduiască în jur faptul că este pe deplin încredinţat că seminţele sale sunt cele mai bune şi într-o zi nu prea îndepărtată vor da roade. Şi-i îndeamnă pe toţi să cumpere aceleaşi seminţe ca ale lui, pentru că are el o intuiţie aparte, că seminţele sale vor rodi. Până atunci însă, fiecare doar să aibă răbdare...
Răbdarea însă are şi ea limitele ei. Fiul pleacă din viaţă şi el la fel de înfrânt ca şi tatăl lui. Ţarina încă nu i-a rodit. Acum însă se văd doar multe buruieni şi atât.
Următorul moştenitor, vine şi el şi mai entuziast ca cei de dinaintea lui. Nu contează că se răneşte şi sângerează trecând prin spinii buruienilor. El nu ştie decât una şi bună. Să cumpere aceleaşi seminţe şi să semene în continuare, sperând că el va avea poate mai mult noroc. La fel ca şi cei de dinaintea lui, face apologia seminţelor sale şi foarte convingător fiind, va amăgi astfel multe minţi care îl vor crede că ele sunt cele mai bune. Şi acesta pleacă din viaţă. Dar roadele... tot nu se văd...
Însă acum totul a devenit o adevărată mare afacere, extrem de profitabilă. Din generaţie în generaţie, fiecare mai adună noi adepţi, iar seminţele se vând ca pâinea caldă. Bazele s-au fundamentat adânc iar afacerea nu poate falimenta niciodată. Pentru că ea nu este clădită pe bani, ci pe emoţii...
După zeci, sute sau mii de generaţii care niciodată nu au reuşit să vadă roada propriilor seminţe, se mai naşte încă un om, încă o speranţă. Îl vor înfrânge oare şi pe acesta?
Însă omul nou vine, priveşte în jur, calcă pe propriul ogor plin de buruieni, de spini şi de mărăcini, dar nu merge mai departe. Înţelege într-o clipă că dacă va intra pe acea ţarină, se va sufoca de durerea celor care nu au reuşit decât să verse o infinitate de lacrimi. Atunci se opreşte şi înţelege ceea ce nimeni înaintea lui nu a înţeles. Iar el nu vrea să repete aceeaşi greşeală şi să completeze rândul celor păcăliţi. Deşi afacerea merge ca pe roate, el nu se prinde în jocul emoţiilor, nu se lasă influenţat de mărturiile lăsate de către cei de dinaintea lui.
Şi atunci îşi ia viaţa în propriile mâini şi înţelege că are de făcut o alegere. Deşi alegerea nu va fi tocmai una uşoară, lui nu-i pasă. Pentru că nu poate suporta să rămână pasiv în mijlocul buruienilor. Misiunea lui este să întrerupă lanţul nesfârşit al resemnării şi al pasivităţii celor de dinaintea lui, care nu au vărsat decât multe lacrimi peste un fel de seminţe care niciodată nu vor aduce roadă.
Astfel încât, se înarmează cu securea ascuţită a bucuriei şi a gândurilor luminoase şi va secera fără milă toate buruienile din calea sa, nemailăsând nimic pe propriul său ogor, adică pe propria sa minte. Odată vechile reţele neuronale anihilate, odată vechile programe nocive sucombate, odată pământul nou desţelenit, ştie că un singur lucru mai are de făcut. Să schimbe felul seminţelor pe care va alege să le pună în pământ. Spre deosebire de cei de dinaintea lui, el a înţeles că aplicând mereu şi mereu aceleaşi metode, nu poţi ajunge la un alt fel de rezultat. Iar pe el nu-l mai poate amăgi nimeni cu nişte promisiuni deşarte.
Dacă noile seminţe vor da roadă sau nu, el nu ştie, dar e bucuros de schimbarea făcută, de propria sa alegere neinfluenţată de absolut nimeni.
Iar dacă a depus un efort destul de mare pentru a rupe un lanţ emoţional extrem de solid creat de către cei din trecut, nu-i pare rău pentru efortul depus. Chiar dacă l-a durut resemnarea celor de dinaintea sa care nu doreau decât să îl condiţioneze negativ şi pe el, ştie însă acum că deşi a semănat cu lacrimi, de data aceasta, cu bucurie va secera...
Oare tu, omule drag, pe ce fel de pământ te afli, cu ce fel de semințe ai ales să semeni?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu