De abia atunci minunea e
pe cale să se producă. Când detaşarea se înfiripă, când
uitarea de aşa zisa problemă se produce, când te hotărăşti în
cele din urmă să laşi resortul liber, oare ce se întâmplă?
Până în acest
moment...au fost doar încrâncenări, chinuri, suferinţe, zbateri,
insomnii, depresii, nervi, ţipete, judecăţi, critici, lacrimi,
căderi, îndoieli, tulburări, gânduri ascunse...Toate aceste stări
te-au făcut să tragi de resort la maximum şi să ţii chiar şi cu
dinţii de el, încordându-l până aproape să plesnească. De
frică să nu te izbească în plin dacă i-ai fi dat drumul deodată,
ai ales să te agăţi cu toată puterea de el, depunând un efort
zadarnic care într-un final te-a epuizat. Şi problema tot nu s-a
rezolvat.
Ai ales în tot acest
timp chiar să îţi scrii paşii necesari pentru a îţi atinge un
anumit obiectiv. Ai încercat chiar să urmezi aceşti paşi, fără
să te abaţi din drum. Ţi-ai afişat poate pe oriunde în casă,
paşii pe care ar fi trebuit să-i urmezi în demersul tău. Te-ai
dedicat acestui scop, trup şi suflet. Şi totuşi...deşi ai urmat
cu osârdie cei 10, 15 sau 20 de paşi spre calea succesului care
i-ai copiat de prin vreo carte de mare „succes” care te asigura
dinainte că nu vei da greş...nu ai reuşit mare lucru. Adică nu ai
reuşit mai nimic concret. Dar dezamăgirea e atât de adâncă încât
nu o poţi recunoaşte cu voce tare. Nu înţelegi de ce nu ai reuşit
în ceea ce un mare autor care face din orice titlu un „best
seller” în arta dezvoltării personale, îţi garanta sucesul încă
de pe coperta cărţii.
Tot citind astfel de cărţi
despre arta succesului sau motivaţionale, spune-le cum vrei, tot
aplicând tehnici care mai de care mai subtile, nu vei face decât să
întinzi resortul şi mai mult. Tot vei aştepta şi mai nerăbdător
un rezultat care întârzie să se producă. Iar dacă aplicând
anumiţi paşi, nu ai rezolvat nimic, nu contează. În raft te
aşteaptă o altă carte şi mai seducătoare ca prima. Dependenţa
s-a produs, iar tu nu vei putea abandona aşa uşor o cale aleasă.
Dar după un lung efort
susţinut şi după aplicarea unor discipline într-un mod crâncen,
apare la interval, saturaţia şi oboseala care-ţi vor tăia cheful
de a mai încerca ceva. Atunci e momentul adevărului şi ai de ales,
între a te opri conştient din alergătura ta şi a încerca să
pricepi ce se întâmplă de fapt, sau a abandona cu silă orice
disciplină, spunându-ţi dinainte că oricum nu va merge. Ce vei
alege oare?
Din cele două opţiuni
doar prima îţi eliberează cu adevărat resortul şi îţi va da
rezolvarea. A doua, doar te va umple de frustrări pe care oricând
vei avea ocazia, le vei împroşca în urechile celor curioşi să
afle dacă acest fel de metode dau rezultate, dar pentru că oricum
nu sunt dispuşi nici măcar la un efort minim, vor să audă din
gura altora dacă merge sau nu. Pentru unii ca aceştia, nu va merge,
cu siguranţă. Eventual vor mai citi câte ceva, vor mai aplica vreo
metodă, vor mai face câte un curs care iarăşi le promite „marea
cu sarea”, dar toate astea doar pentru o foarte scurtă perioadă.
Pentru că ei de fapt caută doar diversificarea şi nu au constanţă
în nimic.
Dar ceilalţi, cei care au
urmat nişte reguli sau discipline, cu sau fără „maeştri”, se
vor privi la un moment dat ochi în ochi, ca într-o oglindă,
întrebându-se dacă într-adevăr sunt sinceri cu ei înşişi.
Pentru că de atâta
„abureală” spirituală sau de dezvoltare personală, sunt sătui.
S-au săturat să tot aplice metode care nici măcar la cei care
le-au creat poate nu au avut efect. Au obosit să se mai încreadă
în x sau în y, pentru că privind la viaţa lor de zi cu zi,
constată cu stupoare că între învăţătura predată şi viaţa
acestora e un mare hău, o mare prăpastie, pe care şi un copil de
grădiniţă o poate constata. Pentru că ei, cei sinceri în
căutarea lor, îşi doresc exemple vii care să trăiască aşa cum
îi tot învaţă pe alţii. Iar dacă acel învăţător sau
maestru, nu trăieşte aşa cum învaţă, înseamnă că nu e mai
nimic de capul lui.
Iar odată cu această
mare „revelaţie” trăită şi experimentată, se vor întoarce
după această tristă constatare, tot la ei înşişi. Dar de data
aceasta, vor lăsa deoparte orice încrâncenare, pentru că după ce
au tot încercat una sau alta, au înţeles un mare „secret”. Iar
acest mare „secret” nu l-au găsit în cărţi, unde doar
tehnicile sofisticate le sunt prezentate. Cu cât vor fi mai greu de
aplicat, cu atât vor fi mai atrăgătoare. Mintea e atrasă de
lucrurile complexe, iar ego-ul la fel. Complexitatea lor, e aur curat
ca hrană pentru ego.
Cei care au trecut prin
această etapă, au rămas cu disciplina în sânge, ceea ce este un
lucru foarte bun. Dar în schimb s-au debarasat de tehnici şi metode
care mai de care mai sofisticate, înţelegând în cele din urmă
„secretul” că viaţa e doar un simplu joc. Dar ca să te joci cu
viaţa, îţi trebuie deschidere. Cu cât deschiderea este mai mare
cu atât resortul revine la forma iniţială şi slăbeşte din
încordare. Cu cât te deschizi la viaţă şi te predai ei, lăsând
să te surprindă viaţa şi nu a încerca să o controlezi tu pe ea,
cu atât joaca şi bucuria vor creşte. Asta nu înseamnă că nu vei
mai citi cărţi sau că nu vei mai aplica o metodă sau alta.
Diferenţa va fi însă de atitudine, care nu va mai fi aceeaşi ca
înainte, când sperai că printr-o anumită tehnică vei ajunge la
nu ştiu ce rezultat.
Aţi privit vreodată în
urma voastră, la experienţele şi la trecutul vostru într-un mod
firesc? Ce aţi constatat la prima vedere când vă amintiţi de o
situaţie sau alta? Când a intrat în viaţa voastră persoana,
obiectivul sau lucrul dorit? Când eraţi în momentele de maximă
agitaţie şi încrâncenare cu resortul minţii întins la maximum
sau când aţi reuşit să eliberati resortul, detaşându-vă de
problema sau obiectivul în sine? Răspundeţi-vă vouă nu mie, fiţi
doar sinceri cu voi înşivă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu