Pilda fiicei risipitoare

Un om avea două fiice.
Surori adevărate după trup,dar surori vitrege după suflet.
Convieţuind sub acelaşi acoperiş, erau nevoite cumva să se suporte şi să se tolereze reciproc.
Fiica cea mare, înţelesese de mică că viaţa ei era reflecţia propriei minţi şi a gândurilor pe care le emitea.Astfel încât,nu făcea decât un singur lucru:se contempla permanent privindu-se în oglinda sinelui său.Iar toate celelalte ale vieţii, veneau spre ea, în funcţie de gândurile create de mintea luminoasă.
Se învăţase să fie atentă la fiecare gând,la fiecare cuvînt, la fiecare stare pe care o avea.Cum surprindea un gând tulburător care se infiltra ca un hoţ gata să îi fure identitatea,îl tăia pe loc din rădăcină.Ştia că şi cel mai mic gând întunecat putea avea o asemenea putere încât dacă nu era atentă o putea pune la pământ într-o clipă. Şi astfel,mintea sa se lumina tot mai mult şi viaţa ei devenise doar lumină.
Nu punea preţ deloc pe ce spuneau ceilalţi despre ea, nu se raporta decât la ea însăşi, străduindu-se fără efort să îşi depăşească propriile limite. Mulţumea pentru toate dimineţile care răsăreau, oferindu-şi cu fiecare nouă zi, ocazia de a crea tot ce venea din sine,căci cu fiecare nouă creaţie simţea cum sufletul ei se măreşte.Iar la sfârşitul zilei,când apusul se aşternea, se oprea şi iarăşi se contempla,mulţumindu-şi cu iubire pentru viaţa minunată pe care o trăia.
Fiica cea mică, se îngrijea cu toată râvna doar de trup,de frumuseţea exterioară şi de imaginea pe care şi-o făceau ceilalţi despre ea.Nu o interesa aprope deloc lăuntricul său, mai mergea la biserică când şi când,având totală încredere în cei care o îndrumau cum să îşi trăiască viaţa,ascultând doar de aceştia.Iar pe sora ei, o asculta uneori şi-i dădea dreptate, dar de cele mai multe ori, o lua în râs şi-şi bătea joc de ea. De fiecare dată când i se ivea prilejul, o ocăra pe aceasta, o bârfea, şuşotind pe la colţuri cu prietenele ei.
Dar sora cea mare,nu punea la suflet toate aceste răutăţi şi îşi vedea în continuare de sufletul şi mintea ei.Uneori, când sora cea mică mai venea şi o întreba câte ceva,aceasta o învăţa cu blândeţe şi dragoste toate adevărurile pe care le descoperise despre natura omului în urma experienţelor prin care trecuse.Sora cea mică o asculta, dar pentru că nu încerca cu nici un chip să îşi controleze gândurile,nu sporea întru nimic.O zi se simţea bine,a doua zi cădea în depresie.O zi făcea un pas înainte, a doua zi, doi paşi înapoi. Nereuşind să se ridice la nivelul surorii sale,invidia o măcina cu fiecare zi ce trecea.
Nemaisuportând această situaţie,se duse la tatăl său şi-i spuse:
"Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere."
Cu durere în suflet,tatăl i-a făcut voia,aducându-i cufărul în care fiica îşi adunase tot ceea ce agonisise ea într-o viaţă: frica,răutatea,necredinţa, îndoiala, dispreţul,bârfa,nemulţumirea,
invidia, făţărnicia,duplicitatea, destrabălarea,egoismul,aroganţa...
Şi astfel luându-şi cufărul şi averea, plecă într-o ţară îndepărtată.
La început, o dusese binişor, Dar veni o zi, în care mare foamete se abătuse asupra acelui ţinut. Hrana se scumpise mult,dar ea fiind încrezătoare în averea ei, nu se îngrijoră deloc. Însă în scurt timp,constată cu stupoare, că nimeni nu dorea să îi ofere hrană la schimb pe aşa-zisa ei avere care nu interesa pe nimeni. Dezamăgirea era mare,dar mândria şi orgoliul, cu mult mai mult,căci nu s-ar fi întors sub nici o formă la sora ei pentru a se face de râs.
Dar ca să supravieţuiască cumva,se alipise de un fermier, având grijă de porcii acestuia. Foamea era atât de mare, încât dorea să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii,dar nimeni nu i le dădea pe degeaba.
Şi tot aşa criza sufletească se adâncea din ce în ce mai mult,noaptea neagră a sufletului se mărea şi întrebările curgeau fără oprelişte...
Astfel,revenindu-şi câte puţin în sine, îşi spunea:
"Cât de bine îmi era alături de sora mea şi câte lucruri minunate mă învăţa! Cât de mult mă iubea, iar eu cât de mult am urât-o! Dar acum,aceasta voi face, sculându-mă mă voi duce în faţa ei şi-i voi spune: Iubita mea soră,nu mai sunt vrednică să mă numesc sora ta,am greşit în faţa ta,iartă-mă şi primeşte-mă din nou alături!"
Şi sculându-se, mergea spre casa tatălui său. Şi încă departe fiind,sora cea mare de cum auzise că sora cea risipitoare se întoarce acasă, lăsă totul şi în grabă porni în întâmpinarea surorii sale.O iubea în continuare tot la fel de mult şi uitase toate răutăţile pe care fusese nevoită să le suporte de-a lungul anilor.
Porni alergând în întâmpinarea ei şi de cum o văzuse, o îmbrăţişă cu lumină şi o sărută cu sărutare sfântă. Îi şterse lacrimile ignoranţei dintr-un trecut mort şi îngropat şi o luă de mână,conducând-o la o nuntă împărătească .
Acolo, spre mirarea ei, o întâmpină mirele care o aştepta răbdător de o viaţă:sinele ei!
Acesta nu îşi pierduse nădejdea că va veni şi această zi în care ea îşi va întoarce faţa către el şi-şi va reaminti de vechiul ei prieten. Şi iata că ziua sosise. Şi iata că nunta putea începe.
Atunci mirele i-a pus cununa strălucitoare pe cap,înzestrând-o astfel cu noua minte creatoare de gânduri luminoase.
Atunci tatăl a spus:
"Aduceţi haina smerenei şi îmbrăcaţi-o! 
Puneţi inelul bucuriei în degetul său şi încălţaţi-o cu încălţările prin care va ajunge la poarta fiinţei ei, căci această fiică a mea despărţită de sinele ei însăşi era, dar acum şi l-a regăsit, moartă era şi a înviat, pierdută era şi s-a aflat!"