Varatiuni pe o tema data:credintele limitative!

Zilele trecute am primit un comment la una din postari si pentru ca tot imi doream sa scriu ceva despre subiectul cu pricina,mi-am zis ca acum e un bun prilej.Nu de a convinge pe cineva de ce cred eu, ci doar de a-mi confirma mie insumi un adevar si de a-mi consolida si mai mult credinta.
Commentul spune asa: "Nu suntem aici ca sa suferim ci sa invatam ceva. Viata este o scoala nu un centru de reeducare. Dar toti venim cu o karma , nu a fost nimeni in vietile trecute doar sfint (si intre noi fie vorba nu a devenit nimeni sfant (si intre noi fie vorba cei care au devenit sfinti au facut niste sacrificii). Fiecare a facut ceva rau in vietile anterioare si raul asta trebuie platit fata de univers sau fata de semeni. Nu de iertarea lui Dumnezeu avem nevoie , el ne iarta oricum , cu iertarea semenilor e problema. Trecutul nu trebuie sa fie mort si ingropat , din trecut trebuie sa invatam si trebuie sa ne luam referinta. Cum poti sa evoluezi daca nu ai o referinta, si referinta n-o ai in present si viitor ci in trecut. Trebuie sa traim in present avand ca referinta trecutul."
O gandire ancorata in "trebuie sa...",se inchide singura in tipul general valabil tuturor credintelor limitative.Nu mai putin de 5 de "trebuie" amintit in cateva fraze.Asta spune mult.Acest tip de mentalitate nu poate fi convins asa usor ca lucrurile ar sta altfel.Iar eu,nici nu vreau asta,nu e treba mea sa schimb mentalitati,nu sunt la nivelul la care sa o fac pentru ca nivelul meu e unul mic.Dar inca mic fiind,inaintez cate putin pe cale,desi cad foarte des,insa asta nu ma impiedica sa ma ridic iar.
Dar oare cum sa faci sa iti exprimi punctul diferit de vedere fara ca sa ranesti pe cineva?Am stat si am cugetat la aceste afirmatii si pentru ca ma urmareau, m-am detasat cate putin si am lasat orice implicare emotionala sa treaca.Doar asa putem ramane rationali.
Asadar:"Nu suntem aici ca sa suferim ci sa invatam ceva. Viata este o scoala nu un centru de reeducare."
Tocmai ma gandesc daca avem cu adevarat de invatat ceva in viata asta.
La prima vedere am avea multe de invatat,multe lectii si teste pe care sa le trecem caci de asta am si venit in acest peisaj,nu-i asa? Sa trecem examenele. Asta dupa ce ne invatam lectiile.Iar daca picam,o luam de la capat.Iarasi si iarasi. Perfect adevarat.
Numai ca asta necesita indarjire,efort si incrancenare.Asta ar insemna sa imi "duc crucea" fara cartire,asa cum ne indeamna crestinii nostri.Iar alegerea asta,caci e vorba de o alegere aici,ma indeamna la lupta.
Cum spune Iisus: "împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea." Frumos spus dar ce inseamna aceasta straduinta pana la urma,ce ni se cere de fapt,pentru a "pune mana pe ea"?Care e pretul si ce-as putea oferi in schimb?
Unii vin si spun ca multa rugaciune avem de facut,multe metanii de batut, multe lacrimi avem de varsat.Altii mai evoluati merg pe tot felul de tehnici de curatari,optimizari,meditatii,focusuri,afirmatii,cursuri,carti,pelerinaje...
Sunt multi care practica toate astea,dar vine un moment in care se simt prinsi ca intr-o cursa.Cat timp viata merge inainte binisor, te scalzi in "spiritualitate". Dar vine o clipa cand ajungi poate la un moment de cumpana:pierzi o avere,iti moare cineva drag,te imbolnavesti...Atunci realizezi cu adevarat cate parale face "spiritualitatea" ta.Iar punand in balanta realitatea de zi cu zi de o parte si de cealalta tot ce ai facut pe linie spirituala,oare in care parte se inclina mai mult balanta? Sunt multi care colapseaza in situatii limita pentru ca asa zisa lor spiritualitate sau credinta,
nu e ceva profund si permanent ci ceva de timp liber.Iar daca e ceva doar temporar,nu e deloc!
Suntem spirituali doar cand mai facem cate un curs,cand mai citim cate o carte,cand mai vedem cate un documentar?Restul timpului ce suntem?
Dar oare nu pot fi la fel de spiritual si cand muncesc,cand vand sau cumpar ceva,cand ma plimb,cand fac dragoste,cand stau de vorba si cu un maestru dar si cu cersetorul care umbla prin gunoaie?Atunci nu mai sunt cu Dumnezeu,nu mai sunt spiritual?
Aici multi isi prind picioarele crezand ca nu pot evolua fiind in mijlocul realitatii de zi cu zi,dar e doar o capcana si asta.Iar eu cred ca tocmai in acest tumult putem evolua cel mai bine,nu neaparat prin nu stiu ce munti izolati.
Toate rugaciunile si tehnicile spirituale,aduc vreo roada sau nu?
Daca da,cum realizezi asta,ca ti-au folosit sau nu?
Atunci cand iti dai seama ca nu mai ai nevoie de ele.Si asta nu ti-o poate spune nici maestrul x, nici preotul y,caci doar tu singur poti decide asta.
Adica le schimbi,pentru ca nivelul tau nu mai poate fi satisfacut de unele tehnici cu care te jucai inainte.Singura constanta in viata este schimbarea. Iar odata cu schimbarea,crescand putin,ai nevoie de alte jucarii.
Iar daca ramai mereu doar la stadiul de "masinute mecanice",e clar ca nu evoluezi si tehnicile respective sunt moarte in ele insasi.
Dar poate apare un moment cand ti se va pune in fata un "puzzle",vei fi in stare sa il faci sau nu?
Daca esti capabil de asta,adica sa lasi "masinutele" si sa te ocupi de un puzzle,sigur vei renunta la unele tehnici si te vei agata de altele,care sa iti satisfaca noul nivel la care se presupune ca ai ajuns.Asa da,are sens!
Scopul unei rugaciuni nu poate fi rugaciunea insasi.Scopul unei tehnici spirituale nu poate fi tehnica insasi.Caci acestea sunt doar mijloace,nimic mai mult.Iar daca sunt unii care confunda mijloacele cu scopul in sine,treaba lor,dupa roadele lor ii veti cunoaste.
Iar daca dupa o viata de om in care eu m-am cramponat de tot felul de rugaciuni mestesugite sau de tot felul de tehnici care mai de care mai "spirituale",constat cu stupoare ca patimile si rautatea zac in mine ca in cuptorul Babilonului,e clar ca nu am inteles mare lucru.Daca toate astea nu ma duc spre iubire,inseamna ca ma duc doar intr-o fundatura. Iar fundatura poate avea si ea fascinatia ei,poti ajunge si la rezultate,nimic de zis.Insa sunt niste rezultate false care iti fura ochii pe moment.Caci daca nu imi sporeste iubirea,ma amagesc doar ca as fi cineva sau ca fac ceva.
Sa nu confundam rezultatele materiale pe care le obtinem prin tot felul de tehnici,ca si cum ar fi similare cu cresterea spirituala.Nu are nici o legatura.
Si iarasi,cum realizezi asta,cum iti dai seama ca ai macar putina iubire?Sau ai impresia ca il iubesti pe Dumnezeu cu adevarat iar cei mici,cei simpli in cuget si cu viata,nu ar avea cumva niste lectii de predat,poate chiar mai subtile decat multi asa-zis maestri?
Daca cred ca am iubire,e indeajuns de multa iubire in mine astfel incat sa imi eclipseze ego-ul,mandria si astfel sa las de la mine insumi totul chiar si in fata celor care nu au dreptate?Sau imi place atat de mult sa mi se dea dreptate incat sunt in stare sa pornesc oricand o lupta pe viata si pe moarte,a unor ego-uri care se sfasie la nesfarsit unele pe altele?Asta e iubire?
Iar daca esti cumva un mare maestru care leviteaza si zboara prin vazduh, n-ar fi cazul sa te opresti si sa te intrebi la ce iti foloseste? Si Hristos a facut minuni,dar cand le-a facut si de ce? Cand a inmultit painea si pestii,a facut-o din compasiune pentru multimea care suferea de foame pe langa el,nu doar sa arate ca este in stare de ceva ce altii nu pot face.
Iar sunt unii yoghini care practica tot felul de nebunii,lumea se uita gura-casca la ei, iar ego-ul lor e cat casa!
Aici se face diferenta,caci este nevoie mereu de discernamant.Fara el,suntem funze-n vant,iar eu cu atat mai mult!
Asadar putem invata cate ceva in viata doar daca vrem.Dar nu e obligatoriu. Pana la urma viata insasi ne invata multe doar prin simplu fapt ca "suntem". Majoritatea celor care vin aici,se straduie cumva sa le fie mai bine.Nu am vazut pe nici unul care sa caute si sa nu gaseasca,daca e sincer in cautarea sa.
E adevarat, nu venim ca sa suferim.Insa multi cred asta si raman intr-o credinta limitativa pentru a nu-si asuma propriile alegeri.Orice s-ar intampla,ei vor sa sufere.Sunt si ei minunati cum suntem toti,dar unii pur si simplu nu pot accepta acest adevar pt ca li se pare o nebunie.Sa-i lasam pe acestia...

Urmatorul pasaj din commentul respectiv spune:"Dar toti venim cu o karma, nu a fost nimeni in vietile trecute doar sfint (si intre noi fie vorba nu a devenit nimeni sfant (si intre noi fie vorba cei care au devenit sfinti au facut niste sacrificii). Fiecare a facut ceva rau in vietile anterioare si raul asta trebuie platit fata de univers sau fata de semeni."
Pai daca toti venim cu o karma,e clar,suntem condamnati la suferinta...
Ori sunt minunat ori sunt condamnat prin karma? Amandoua n-au loc caci se dezbina una pe alta.Iar daca acum zic ca sunt minunat iar peste 5 minute cred in karma,cine sunt eu de fapt?Sau mi se schimba karma de la un minut la altul?
Prin karma,oare experimentez suferinta sau imi las experientele sa sufere?
Mintea e foarte preocupata sa ma tina in prizonierat.Sau in colivie.Si cred ca aceasta colivie e singura mea realitate.Si aceasta credinta limitativa e dumnezeul meu. Stiti care e secretul coliviei? Portita e deschisa permanent. Dar frica nu te lasa sa te apropii de portita si nici atat sa iti mai iei si zborul.
Dar colivia e iluzorie,asa cum este si karma,o credinta iluzorie dar foarte reala in mintea noastra.
Insa poate exista karma desigur.Dar nu pentru sinele divin din noi.Ci doar pentru ego. Personalitatea noastra e invaluita de karma,pentru ca nu dorim sa fim cu adevarat liberi,ne e frica sa fim liberi si astfel dam credit doar credintelor speculative si limitative.
Dar liberul arbitru are vreo karma?
Credinta in Karma ne arata exact cine alegem noi sa fim.Bucurie sau suferinta?Nadejde sau resemnare?
Mai pot spune oare ca sunt autentic atata timp cat mai cred in karma? Mai pot spune ca sunt liber? O credinta care nu ma elibereaza e o credinta falsa.
Aceasta e similara cu credinta in pacatul originar,care ma face vinovat doar pentru simplu fapt ca traiesc,indiferent cum.Orice as face tot pacatos si vinovat sunt.Nu am iesire de aici.
Pana la urma la ce suntem chemati?Ca sa ne platim "raul" pe care l-am facut in alte vieti? Pentru mine,nu are logica,nu are sens.
La ce ne raportam,la trecut,la viitor sau prezent? Starea de "eu sunt" poate avea vreo karma?
Iarasi,se scria in comentariu ca sfintii au facut niste sacrificii,ca nimeni nu s-a nascut sfant.
Ce e sfintenia,ce inseamna sa fi sfant?
Daca admit ca nu sunt sfant,inseamna ca sunt pacatos,pentru ca sfintenia e opusul pacatului.Si iarasi intru intr-o credinta limitativa,care nu ma ajuta cu nimic.Dar noi de mici am fost invatati cu aceste programe distructive care ne-au facut mult rau,precum sfintii sunt cine sunt,iar noi...pacatosi si nevrednici. Dar pot fi si minunat si pacatos in acelasi timp? Sigur ca nu.
Insa unii cred in acest program si atunci se seteaza pe ani grei de suferinta in care au de tras o karma,pacate vechi,si pentru asta se cere un timp.
Dar de ce am eu nevoie de un timp ca sa inteleg cine sunt?Nu pot intelege acum?Ce ma opreste? Nimic,dar totul in acelasi timp.Depinde ce aleg.
Nu vreau sa cred ca nu sunt despartit de dumnezeu.De aici pleaca totul,tot chinul nostru.
Atata timp cat ma voi considera despartit de Dumnezeu,voi crede si in karma,si in pacat,si intr-o forma de sfintenie la care nu am acces, si voi crede cu adevarat intr-un trecut care ma saboteaza fara mila!

Asa cum spune:" Nu de iertarea lui Dumnezeu avem nevoie , el ne iarta oricum , cu iertarea semenilor e problema. Trecutul nu trebuie sa fie mort si ingropat , din trecut trebuie sa invatam si trebuie sa ne luam referinta. Cum poti sa evoluezi daca nu ai o referinta, si referinta n-o ai in present si viitor ci in trecut. Trebuie sa traim in present avand ca referinta trecutul."
Dar despre iertarea noastra cu noi insine?De abia atunci cand ne iertam cu adevarat suntem impacati si cu semenii dar si cu Dumnezeu.Pana atunci, asteptam din exterior iertari,care se vor lasa asteptate.
Pentru mine,trecutul e mort si ingropat,l-am declarat si il mai declar odata.Si o voi face ori de cate ori va fi nevoie.
"Lasa-ti mortii sa isi ingroape pe mortii lor"!spune Iisus. Dar oare la ce fel de morti se refera?Cum pot mortii sa se ingroape unii pe altii?
Lasa trecutul sa se ingroape in el el insasi! Pare mai plauzibil.
Karma ma duce in trecut si ma leaga cu lanturi grele.
Imi ard acum tot trecutul, orice karma si cenusa o las sa se risipeasca in vazduh.
Facand aceasta declaratie,nu mai am trecut,nu am karma.Sunt doar Sinele si imi este de ajuns.Sau e prea simplu?Trebuie sa mai treaca ani buni ca sa ma eliberez?
Hai sa ne imaginam ca nu mai avem trecut.Cum e sa traiesti doar in prezent fara nici un fel de povara?E prea frumos ca sa fie adevarat,nu-i asa?
Cum pot sa imi iau punct de referinta din trecut,cand sunt intr-o continua schimbare?Iarasi,nu are logica,nu are sens.
Daca ma identific cu starea de "eu sunt",ce e de fapt aceasta stare?Caci nu are nume,nici forma,nici sex,nici trecut,nici karma,nici varsta...
E ceea ce ramane neschimbator in noi.Dar in acelasi timp,din aceasta postura pot observa tot ceea ce este schimbator si trecator.Caci daca sinele meu ar fi si el trecator,eu nu as mai putea observa ceea ce nu e trecator.
Dar asa percep totul ca fiind trecator in afara de sinele meu care e nedespartit de Dumnezeu,care la randul Lui nu e trecator.
E evident cum reusim cu voie sau fara voie sa ne scape esentialul printre degete.Ne agatam de lucruri grele,complicate,pentru ca ne e frica de libertatea care ne sta in fata.Ne agatam de credintele limitative pentru ca acestea necesita efort si indarjire.Si astfel cream temple si biserici in numele credintelor limitative.
Dar ca sa fiu eu insumi,nu am nevoie de nici un efort.Pentru ca ceea ce cautam se afla deja acolo,din locul in care cautam!
Daca stau in fata mea,oare am curajul de a ma privi in ochi si a ma confrunta cu mine insumi fata in fata?Sau ma voi tupila infricosat de ceea ce vad si nu am curajul sa schimb?
Care e starea noastra fireasca?Bucuria sau suferinta?
Cat timp sa ne mai cercetam pe noi insine?Poate pana cand nu va mai ramane "nimeni" de cercetat.
Dar atunci ce mai ramane totusi?
Poate doar starea de "Eu si Tatal una suntem",cum ne reaminteste Iisus!
Iar daca suntem pe moment doar niste dumnezei uitati,de ce sa ne energizam trecutul pentru a-i da putere asupra noastra,cand am putea sa ne energizam pe noi insine pentru a ne regasi puterea din noi?
Pentru o minte luminoasa si deschisa am scris mult prea mult.
Pentru o minte ingusta si intunecata,mult prea putin.
Oricum...multumesc daca ati avut rabdare pana la capat!