luni, 9 ianuarie 2017

Simplitate



Vine un timp când simți că e musai să schimbi ceva. Dar nu e o schimbare de la ceva minor la ceva major. Nu e o schimbare către lucrurile și mai complexe care te țin tot în robie. Nu e o schimbare încrâncenată de la eul inferior la cel superior. Nu e nicio schimbare de genul ăsta care pe mine m-ar mai putea seduce sau m-ar mai putea momi. Nu e nicio schimbare pompieristică, la modul că începând de azi ne suflecăm mânecile, ne încruntăm la viață și ne apucăm de făcut lucruri într-un stil forțat și pompieristic. Sigur, e mereu tendința asta de „trebuie” de la începutul anului. Mereu să schimbi, să faci, să dregi, să experimentezi lucruri noi, că vorba aia, fără adrenalină nu simți că trăiești, nu-i așa?

Dar întoarcerea la simplitatea vieții nu seduce pe nimeni? Întoarcerea la bucuria vieții firești nu atrage pe nimeni? Întoarcerea la naturalețe nu e câștigătoare pentru nimeni? Hmmm. Tare mi-e teamă, metaforic vorbind, că suntem prinși ca într-o cursă prin care complicăm viața fără niciun sens. Ne place asta pentru că la nivel mental suntem puțin masochiști. Adică ne place să suferim fără să ne dăm seama. Ne place să suferim din dragoste prea multă sau prea puțină. Ne place să suferim când ne gândim la partenerul nostru, ce face, cu cine vorbește, pe unde umblă, nu cumva ne înșeală? Ne place să suferim când se întâmplă ceva brusc în viața noastră, asta ne surprinde și iarăși ne dăm de ceasul morții. Să vină bocitoarele și să ne bocească la cap suferința noastră pe care o tot îngrijim ca pe un idol!

Și ne place să complicăm tare mult lucrurile legat de așa-zisa noastră spiritualitate. Ne agățăm de tot felul de idei, de tot felul de cunoașteri care mai de care mai alambicate și mai abstracte, ca să avem doar la ce renunța la un moment dat. Învățăm pentru ca mai apoi să ne dezvățăm. E și ăsta un proces. E mai ușor să înveți decât să te dezveți. Tot înveți, dar unde te duce toată această învățătură? Dacă spiritualitatea ta nu te duce către simplitate, către firesc, către natural, ea e necâștigătoare. E doar vrajă prin care se acumulează o grămadă de informație absolut nefolositoare. Știu, e și foarte greu de recunoscut asta, mai ales de cei ce se consideră spirituali nevoie mare. Dacă le vei vorbi despre renunțare și dezvățare, vor scrâșni din egoul lor monstruos împotriva ta. Și ce dacă? Toată această scrâșnire e tot pierdere de timp și de energie. Cine mai are timp de așa ceva?

Adevărul tău nu stă într-o credință, într-o cale, într-o misiune sau într-un concept. Nu stă nici în maeștri, nici în zei și nici în dumnezei. Nu stă nici într-o religie de care te agăți pentru că fără ea simți că nu mai ești. Nu stă nici într-un sistem spiritual prin care încerci cu sabia între dinți să evoluezi. Să evoluezi către ce? Și la ce raportezi evoluția ta? Față de ce? Adevărul tău stă doar în tine. Acolo e simplitatea ta. Ai ajuns la ea sau încă mai ai nevoie de cursuri, de seminarii, de cărți și documentare?

E foarte interesant că la nivel teoretic, mai ales pe aici prin virtual, mulți spun că la nivel de sine suntem una, că dumnezeu e doar în noi, știți voi, tot tacâmul ăsta ultra-mega-spiritual care menține vraja asupra ta. Ei spun că dumnezeu e în ei, dar se autosabotează singuri cu tot felul de citate din marii mistici prin care îndeamnă tot la idolatria unui dumnezeu ceresc. Oare când vom scăpa de prostia asta cu idolatria, cu venerarea mântuitorilor, sfinților și zeilor? Doar atunci când vom vrea cu adevărat să fim liberi. Până atunci însă, bisericile, agheazma, moaștele, icoanele plângăcioase și popii, vor avea mereu o pâine bună de mâncat de pe urma prostiei noastre.

Dar e loc sub soare pentru oricine pe acest pământ. Și pentru cel prost și pentru cel deștept. Și pentru cel simplu și pentru cel complex. Și pentru cel liber și pentru idolatru. E loc pentru oricine că dacă nu ar fi atâta diversitate am muri de plictiseală și nu am mai avea cu ce ne delecta, privind la spectacolul neîntrerupt al vieții. Fiecare are ritmul său. Fiecare are nivelul său de conștiință pe care se află. Iar acest nivel are și el urcușurile și coborâșurile sale. Dacă ar exista o metodă anume de deșteptare, înseamnă că ea ar avea efect asupra tuturor și iaca ne-am deștepta și ilumina spontan, așa cum mai citim noi prin cărțile marilor iluminați. Da dom'le, iluminare și trezire spontană, se întâmplă. La unii se întâmplă într-o clipă, la alții niciodată. Oricum e ceva ce nu se poate controla. Nu poți să îți dorești iluminarea și să crezi că o poți obține printr-o metodă anume. Nu te amăgi. E tot o cursă. Dar una care nu te înlănțuie din prima, ci care te subjugă în timp, fără să îți dai seama.


Însă simplitatea e cea care te ferește de toate. Când spun simplitate, nu spun prost, ignorant sau sărac cu duhul. Spun simplitate doar. Adică e despre omul ăla care are spor în tot ce face, care nu se plânge, care nu așteaptă confirmări de la nimeni, care nu visează chanelling-uri mai mult sau mai puțin schizofrenice, care nu meditează la cai albaștri pe pereți în timp ce viața lui de zi cu zi e un dezastru, care nu e dispus să își dea cuiva puterea din el însuși, care nu se închină nimănui din afară și care își venerează doar spiritul său, unic, original, intangibil și infailibil. Sigur, pentru unii, asta e culmea impertinenței, a mândriei, a orgoliului, a trufiei. Pentru mine asta înseamnă să fiu doar de partea mea. Restul e poezie, vorba unui mare înțelept!