În căutarea vibrației pierdute

Dacă oamenii nu ar simți că le lipsește ceva, s-ar opri din căutarea lor. Mă refer la cei interesați de spiritualitate și tot tacâmul inclus. Adică dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti atâta despre lucrurile înalte, despre suflet, conștiință, energie și vibrație. Toate acestea atrag în continuare, atrag irezistibil. E bine, e rău? Se gasește ceva la urma urmei sau e vorba doar de morcovul spiritualității băgat în fundul celor care tot caută relația perfectă sau sufletul pereche, tot caută sănătatea radiantă, tot caută abundența care să se reverse peste ei și astfel să devină într-un final fericiții planetei?

Dacă mă iau pe mine însumi și mă dau jos de pe soclul cunoașterii, deja încep să mă simt mai bine. Știți, chiar nu vreau să fiu văzut așa într-o alură spirituală, sunt sătul până peste cap de cei care își atribuie identități mesianice de salvare a omenirii. Nu am nicio treabă cu aceste personaje care circulă prin lume cu morcovul spiritualității băgat până la refuz, de nu mai știi cu cine vorbești, o fi om, o fi înger, vreun zeu sau vreun dumnezeu? Și ca să fiu sincer până la capăt, mi-e silă de toate aceste ipocrizii care mențin iluziile vii în mințile prostuțe care încă nu s-au trezit din somnul rațiunii.

După 15 ani de idolatrie ortodoxă de nu se mai vedea om cu om și popă cu popă prin preajmă de atâta falsă smerenie, acum toată această tevatură care se numește extrem de pompos „spiritualitate”, e ca un picnic pentru mine. Nici mie nu prea îmi vine să cred, dar așa simt. Mie religia mi-a dat ceva. Mi-a oferit un dar, presupun că a fost un mic premiu de bună cuviință, de bună purtare și de totală sinceritate. Mi-a oferit în dar discernământul, fără de care nu m-aș încumeta să scriu pe aici. Dar am încredere că ce scriu e de folos. E experiența mea pe care o împărtășesc cu voi. Sigur, nu toți veți rezona cu ea. Dar poate că unii vor rezona. Pentru că nu m-am dezis de ea atâta timp cât am fost acolo dedicat trup și suflet în toată prostia mea. După dizolvarea nevoii mele de idolatrie, am crezut că va veni apocalipsa peste mine și dumnezeul ortodocșilor scrâșnind cu sabia între dinți asupra mea. Dar n-a fost să fie, am scăpat și de asta!

După toată această experiență, ceva s-a cimentat în mine. Știți, nu e chiar ușor să renunți la paradigme sau credințe oarbe, la venerări și adulații, pentru ca în final să rămâi efectiv doar tu cu tine. Nu e chiar ușor să dai la spate dumnezeul pe care îl venerai de o viață. Și dacă o faci, oare ce mai rămâne în tine? Cu ce vei umple acel gol care rămâne după ce schimbi macazul? Scriam ieri despre întâlnirea ta cu tine însuți. E adevărat, la asta ajungem cu toții mai devreme sau mai târziu. La momentul acela de maximă luciditate când îți dai seama că dacă mâine ai da colțul, parcă încă ai mai avea mici mari regrete. Adică simți că nu ai dat totul, că încă mai puteai face o mulțime de lucruri care te-ar fi sporit. Simțiți și voi ceva de genul ăsta?

De fapt, scopul în sine al acestei spiritualități nu e cunoașterea. Oamenii sunt atât de dornici și însetați de cunoaștere încât nu se mai pot opri. Vizualizează documentare cu nemiluita, citesc cărți după cărți, merg la tot felul de seminare sau workshop-uri care promit marea cu sarea, urmează tot felul de căi spirituale și neapărat luminoase de îți iau ochii, fac meditații, centrări și concentrări, inițieri care mai de care mai misterioase. Dar culmea, oamenii ăștia urcă mult în cunoașterea din afară, adică știți voi, acolo unde mândria e la loc de cinste că iaca spiritualitate fără ego exacerbat nu se poate, ei urcă și tot urcă în cele dinafară, dar scad parcă tot mai mult cu discernământul, cu compasiunea, cu iubirea. De aceea, eu nu urmez nimic din toate aceste tehnici. Asta ca răspuns pentru cei care mă tot întrebați în privat ce fac eu de sunt așa „deștept”. Nu fac nimic deosebit, decât trăiesc pur și simplu. Dar știu că pentru mulți dintre voi simplitatea nu e o cale autentică, căci mulți încă sunt seduși de tot felul de căi speculative prin care tânjesc ca viața lor să se schimbe odată și odată. Și încă tot mai căutați în zadar căi complexe de atingere a eului superior. Dacă simți nevoia să treci prin toate astea, fă-o, dar îți spun, e doar o altă etapă prin care înveți doar ca să te dezveți.

Atâta timp cât oamenii nu mai știu efectiv să relaționeze ochi în ochi și față către față, nu mai știu să comunice ca de la inimă la inimă, toată spiritualitatea asta care invadează din toate colțurile, nu e decât vânare de vânt. Efectiv te apucă râsul când vezi oameni care meditează și tot meditează, dar când termină cu meditația și ies pe stradă între oameni, încep să se comporte ciudat și nefiresc, evită cunoscuții, cică tocmai ca să nu își piardă starea lor „bună” interioară. Fraților și surorilor, dar acea stare nu e tocmai una „bună” atâta timp cât fugi de oameni de frică să nu îți fure careva zen-ul interior. Hello! Trăim aici pe pământ între oameni mai pătimași sau mai puțin pătimași, nu între entități diafane și abstracte!

Iar dacă continui să fugi de oameni, fugi, de fapt, tot de tine însuți și de întâlnirea cu tine, despre care vorbeam. Și care e atunci rodul spiritualității tale? Dacă nu te poți apropia de oameni sincer și curat, poți pune spiritualitatea ta pe foc, că nu îți folosește la absolut nimic! Nu ai venit aici pe pământ ca să trăiești într-un turn de fildeș. Mai sunt și excepții ce-i drept, dar ele confirmă iarăși și iarăși această regulă de aur, anume că totul aici se face de la om la om, de la persoană la persoană, de la suflet la suflet și de la inimă la inimă!

Și toată această căutare spirituală, oare unde duce ea? Te amăgești sau te luminezi și mai mult în timp ce cauți și tot cauți? Eu mă văd pe mine aici. Și în religie când eram, dar și acum ancorat ca să spun așa în această spiritualitate, eu am vrut mereu totul. Pentru mine nu existau jumătăți de măsură. Nu exista decât totul sau nimic. Că așa sunt eu mai extremist. Și îmi place, nu pot și nu vreau să fiu altfel. Uneori mă întreb dacă sunt într-o căutare și ce caut de fapt. Dacă sunt pe un drum anume și oare care o fi drumul meu de fapt. Toate aceste întrebări există în mine, dar știu că ele sunt întrebări fără răspuns. Citesc în continuare foarte mult. De exemplu, acum am pus mâna pe cele 5 volume ale unui tip rus Vadim Zeland care tot vorbește el acolo de „transurfingul realității”. Băiat deștept omul ăsta, ce mai, și de o complexitate rară. Tehnici, slide-uri, multă complexitate care încă nu știu dacă funcționează că nu le-am experimentat. Sau cine știe, poate pentru el o funcționa, că, surprise, suntem atât de diferiți, nu-i așa? Dar sincer, mi-au plăcut mai mult cele 3 volume citite anterior „Materiile întunecate”, unde niște copii mai curajoși din fire își fac de cap între două dimensiuni. Dacă nu le-ați citit, vi le recomand.

Dom'le e multă deșteptăciune în peisajul acesta atât de divers al spiritualității. Așa că, ce să zic, îmi place această diversitate că mă ține conectat. Dar nu urmez calea nimănui. Să repet ca papagalul ce au spus alții, asta nu are farmec deloc pentru mine. Îmi caut mereu vibrația mea. Dacă o pierd sau ea scade, mă agăț de mine însumi, adică de ceea ce mă sporește ca suflet. Pentru mine cel mai important e timpul, căci dacă îmi iei timpul, îmi iei sufletul. Iar eu aici nu am venit să slujesc pe plantație la nimeni, ci doar pe plantația sufletului meu, acolo unde cultiv frumosul și lumina pe vibrația mea. Așadar, e simplu, îmi hrănesc sufletul ca albinuța din floare în floare. O mostră e chiar cea de mai sus. V-a plăcut?