Unii oameni, par la momentul actual foarte interesaţi de ceea ce înseamnă spiritualitate. Foarte mulţi ştiu, dar foarte puţini chiar fac ceea ce cred că ştiu. Foarte mulţi citesc cărţi sau urmăresc în online tot felul de mesaje trimise prin chanelling. Foarte mulţi merg pe la cursuri sau seminarii şi rămân uimiţi de ceea ce li se spune acolo pentru câteva ore. Foarte mulţi sunt ataşaţi de anumite sisteme sau concepte spirituale, însă foarte puţini reuşesc să şi depăşească nivelul teoretic al acestor filozofii fascinante. Foarte mulţi încearcă să se convingă pe ei înşişi că de la o anumită dată, se vor apuca şi ei să pună în practică ceea ce ştiu. Foarte mulţi îşi trăiesc viaţa mai mult pe facebook decât „pe bune”. Singurătatea şi dezamăgirea celui sau celei de lângă el, îi tot îndeamnă să caute iluzii nesfârşite în virtual. Foarte mulţi se tot autosugestionează că vor renunţa la unele patimi grosiere (gen fumat), dar nu chiar acum, ci lunea viitoare. Sau săptămâna, luna sau anul viitor. Numai nu acum. Numai nu astăzi. Veşnicul mâine e mai confortabil. El nu te obligă la nimic, căci veşnicul mâine, practic nu există.
Da, e o realitate, nu o metaforă ce spun eu aici. Oamenii ştiu multe, dar nu fac mai nimic din ceea ce ştiu. Exact cum îmi spunea cineva zilele trecute participând la un TEDX. Că dacă oamenii şi-ar pune ceasul să sune peste 24 de ore, majoritatea s-ar trezi după acest interval de timp, exact tot în postura de a nu face nimic pentru dorinţa sau scopul lor. Sau poate că le-ar trebui un interval mai mare de 24 de ore, poate 36, 72, 100 sau zeci de mii de ore. Oare în acest timp ar reuşi cu adevărat să îşi îndeplinească scopul şi dorinţa lor? Poate că da, poate că ba. Cert e că majoritatea oamenilor nu trăiesc viaţa la propriu, ci mai mult se lasă trăiţi de către ea.
De fapt, nu e obligatoriu să trăieşti conştient. Dar atunci nu te mai plânge într-una că eşti bolnav, singur şi falit. Ai făcut ceva la modul practic pentru a te simţi mai bine şi pentru a te apropia mai mult de oameni, de viaţă, de menirea ta? Nimic? Atunci nu îţi mai plânge de milă, ci împacă-te mai degrabă cu situaţia şi dezastrul din viaţa ta. Împacă-te cu boala ta, cu sărăcia ta, cu singurătatea şi depresia ta. Dacă tot nu vrei să faci nimic, măcar împacă-te cu situaţia şi recunoaşte că aduci o ofensă vieţii însăşi prin plângăcioşeala ta. Aduci o ofensă divinităţii luminoase din tine însuţi. Aduci o ofensă celor din jurul tău pe care îi ademeneşti prin depresia ta, ca astfel să vină şi să te scoată din ea. De ce vrei să manipulezi vieţile celorlalţi prin nefericirea ta?
Între „a şti” şi „a face” e un abis. Iar ca să treci peste acest abis, nu ai încotro, trebuie să treci puntea. Dar cum să o treci dacă ea este ca şi inexistentă? Cum să calci peste ea dacă nu ţi-ai şi construit-o? Unde oare este această punte nevăzută şi cum oare mi-aş putea-o eu construi? Cum să ajung în partea cealaltă când sub mine e o prăpastie fără fund? Mi-ar putea-o făuri vreo carte, vreun citat de pe facebook, vreun mare maestru pe la vreun mare seminar? Nu, nicidecum. Nimeni nu îţi poate dărui această punte, doar tu singur ţi-o poţi făuri. Nimeni nu te va purta pe braţe de pe un mal pe celălalt, atâta timp cât tu rămâi în frică pe partea celor ce ştiu multe, dar nu sunt dispuşi să mişte un deget din ceea ce ştiu, în viaţa de zi cu zi.
Şi totuşi cum reuşeşti să treci puntea nevăzută, cum o poţi construi? Atunci când pleci undeva, la un drum, nu ai în faţa ta tot drumul, ci el prinde contur cu fiecare pas pe care-l faci. În faţa ta doar un pas poţi face. În spatele tău însă, se adună mulţi paşi pe care ai ales cu curaj să îi faci, deşi poate că i-ai făcut chiar într-o mare ceaţă, neştiind dinainte unde te va duce acest drum. Aşadar, dacă vrei să treci puntea, fă primul pas şi ea se va contura sub acest pas. Căci această punte de acest vorbesc nu este una fizică, ci una energetică care te susţine pe măsura voinţei şi hotărârii tale de a călca şi de a merge înainte fără frică.
Paradoxul este că majoritatea din celor ce se apropie de căile spirituale, rămân doar pe malul căldiceilor ce conştientizează multe, dar nu fac mai nimic. Ei conştientizează acest Matrix care îi domină într-un fel sau altul. Conştientizează că nu se simt bine, că sunt vlăguiţi mereu chiar dacă nu fac mare lucru. Conştientizează că ratează zile şi nopţi, ocupându-se de ceea ce îi tot scurge de energie şi nicidecum nu îi încarcă sufleteşte. Conştientizează că fumatul le face rău, dar continuă să se sinucidă încet şi sigur. Conştientizează că băutura le ia minţile, dar continuă să îşi bată joc cu bună ştiinţă de mintea lor. Conştientizează că schimbatul partenerilor pe bandă rulantă le creează doar goliciune sufletească, dar continuă să se golească de energie, fără să îşi bată prea mult capul cu asta. Conştientizează şi că pot trăi mai liber, mai frumos şi mai sănătos, dar pentru că asta necesită puţin efort şi voinţă, nu sunt dispuşi să îşi reîntregească această voinţă. Ei conştientizează şi vorbesc chiar despre toate acestea, dar la sfârşit se surprind învăluiţi tot de suferinţă, tot de frică, tot de depresie, tot de gelozie.
Se surprind tot pe malul suferinzilor, pentru că încă nu s-au hotărât să treacă puntea şi să şi-o construiască sub paşii lor. Ei stau pe acest mal şi privesc la cei care au trecut dincolo, privindu-i pe aceştia cu respect, cu reverenţă, cu veneraţie. Ei spun despre aceştia că sunt nişte iluminaţi, că au ceva special în ei, că s-au născut cu un anume dar. Dar toţi cei care au avut curajul să îşi săvârşească drumul sub picioarele lor, au pus în practică teoriile cu care au rezonat, s-au testat şi au experimentat, dincolo de teorie, dincolo de abstract.
Aşa că puntea dintre „a şti” şi „a face”, e chiar sub picioarele tale. Aşadar, ai curajul de a face primul pas?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu