În căutarea identităţii pierdute

Omul...această făptură divină care îşi tot caută fericirea străbătând pământul de la un capăt la altul, doar-doar o pune mâna pe ea. Străbate mări şi zări, întâlneşte locuri, unele mai frumoase ca altele, cunoaşte oameni care de care mai înţelepţi, mai interesanţi, mai deştepţi. Experimentează, învaţă, lucrează, caută soluţii. Se adaptează la social pe cât poate şi investeşte mult în eticheta cu care se afişează. Pune mare preţ pe imaginea sa cu care se prezintă în ochii lumii. Adună tot felul de lucruri, pentru ca la sfârşit să nu ia absolut nimic din cele trecătoare. Schimbă diplomele şi-i place tare mult să îşi vadă propriul nume întipărit pe ele. Se îndrăgosteşte, suferă, răneşte şi se răneşte. Iubeşte pe faţă sau şi mai mult în ascuns.

Îşi trăieşte propriile frustrări ca un strigăt mut şi refuză să se exprime, căci nu mai are încredere în nimeni. Creşte cu multa cunoaştere din afară, dar parcă scade tot mai mult cu iubirea dinlăuntru. Duce tehnologia virtuală până la limita extremă şi inventează reţele de socializare, acolo unde există portiţe de evadare din mlaştina insuportabilă a singurătăţii. A învăţat să comunice mult cu prietenii săi virtuali din spatele unui ecran, dar nu a învăţat mai deloc să comunice cu partenerul său faţă-n faţă. Uneori agoniseşte, alteori doar supravieţuieşte. Şi aşa viaţa pare că trece şi ceva parcă îi scapă omului printre degete. Finalul, de multe ori pare dezolant şi plin de regrete. Atâtea oportunităţi avute şi ratate! Atâtea porţi ce se vroiau doar puţin împinse pentru a se deschide în faţa unei noi experienţe! Atâtea drumuri care se vroiau parcurse şi călcate doar de un singur pas pentru a-şi dezvălui splendoarea! Atâţia oameni diferiţi care veneau doar ca să îl mai înveţe încă o lecţie, dar pe care din prea multă frică şi prea mult orgoliu, pe toţi i-a repudiat! A spus mai mult „nu” decât „da” şi astfel şi-a umplut de regrete viaţa sa...

Dar omul trece mereu prin noi etape ale vieţii şi simte mereu că ceva îl provoacă şi-i şopteşte permanent să nu se predea şi să nu depună armele. Aceste arme nu sunt însă săbii şi arcuri de invadat teritorii străine. Ci sunt armele care ţi-au fost dăruite pentru a te cuceri pe tine însuţi. Ele nu au tăişuri, nici gloanţe, nici săgeţi. Însă cu toate se află încă în rastelul sufletului tău. Oare l-ai deschis pe acesta vreodată sau ai trecut doar cu dispreţ pe lângă el? Ai aflat ce se află acolo sau nici măcar nu te-a interesat? Multe ţi-au fost dăruite, dar dacă de aceste unelte nu ai avut grijă, ele între timp au ruginit. Dar nu-i nimic, niciodată nu e prea târziu pentru a te descoperi cu adevărat pe tine însuţi. Niciodată nu e prea târziu să începi să spui „da” şi să nu mai fugi de tine, de viaţă, de oameni. Căci amară e resemnarea! Împovărătoare e şi descurajarea! Iar şi mai teribilă pare a fi deznădejdea! Toate acestea însă, devin doar fum în momentul în care păşeşti cu curaj şi încredere pe scena vieţii. Odată aflat pe ea, constaţi cu uimire că nu eşti singur. Şi realizezi că totul e ţesut în jurul tău exact ca o binecuvântare mascată. Dar îţi este atât de greu să accepţi asta atunci când nu eşti pe cale. Şi ce înseamnă oare să fii pe cale?

Nu poţi înainta şi nu poţi fi pe cale, dacă nu ţi-ai deschis încă propriul rastel, acolo unde se află comoara sufletului tău. Ce vei găsi acolo este exact ceea ce ai nevoie pentru a te transforma dintr-un simplu sclav, într-un magnific alchimist. Alchimistul transformă pulberea în mărgăritar şi cenuşa în diamant. Adică iese din subjugarea mentală şi intră în armonia spirituală. Acesta e maestrul tău interior care se respectă şi nu-şi bate joc de uneltele cu care a fost înzestrat. El nu pierde timpul, căci ştie că aici totul durează prea puţin pentru a mai căuta odihna. Va avea el timp şi pentru ea, dar nu acum. El nu îndepărtează pe nimeni din realitatea lui, ci îi vorbeşte fiecăruia pe limba sa. Le acordă tuturor nota maximă chiar de la început, urmând ca fiecare să şi-o menţină sau să îşi ia din ea dacă nu o poate susţine. El ştie că are mult de învăţat aici şi că absolut nimic nu e întâmplător. Ştie că dacă nu îşi va găsi timp pentru eul divin care creează din bucurie, cu siguranţă îşi va găsi timp pentru eul inferior care îi arată doar suferinţa. Ştie că dacă nu-şi va susţine fiinţa în lumină, cu siguranţă aceasta va colapsa în întuneric. Ştie că dacă nu îşi va face timp pentru sănătate, cu siguranţă va avea foarte mult timp şi disponibilitate pentru boală.

Aşa că acest maestru despre care vorbesc, e unul cu totul atipic şi nu face parte din maeştrii lumeşti care vând pe bani grei doar iluzii. El se respectă în primul rând pe el însuşi şi astfel implicit, îi respectă deplin pe ceilalţi. Se iubeşte pe sine şi implicit îi iubeşte pe ceilalţi. Îşi dăruie fiinţa în fiecare zi şi renaşte din propria cenuşă în fiecare noapte. El e conştient de darurile sale şi le cultivă permanent: trupul şi-l îngrijeşte, căci el este vehicolul sufletului, iar sufletul şi-l purifică mereu, căci el este vehicolul spiritului. Spiritul îndeamnă sufletul printr-un gând, iar acesta pune în mişcare trupul. Dar mai sunt o mulţime de unelte cu care acest maestru interior lucrează în chip nevăzut: voinţa, disciplina, imaginaţia, intuiţia, compasiunea, simţirea, sensibilitatea, cunoaşterea, răbdarea, acceptarea şi multe altele. Iar peste toate tronează iubirea, căci fără ea toate aceste calităţi, se transformă în defecte care duc doar către egoism. Aşadar el se află în plan fizic cu trupul, în planul mental cu intelectul şi în planul astral cu sufletul. Conlucrează dintr-un plan în altul cu spiritul şi e prezent mereu la inspiraţia divină care-l îndeamnă mereu să îşi aducă şi mai mult contribuţia pe toate aceste trei planuri.

Maestrul interior, odată trezit şi regăsit, îţi va arăta propria ta identitate pe care poate nu ţi-ai recunoscut-o toată viaţa. El nu ţine cont nici de vârstă, nici de loc, nici de sex, nici de nimic altceva decât de propria ta dorinţă de a te cunoaşte. Căldiceii însă nu-şi pot găsi uşor identitatea. Nici cei aflaţi mereu în conflict cu ei înşişi. Nici cei copleşiţi de frică. Nici cei care se mulţumesc să le dea dreptate celorlalţi fără a încerca să meargă pe drumul lor. Nici cei care nu sunt sinceri cu ei înşişi până la capăt. Drumul lor va fi unul mult mai anevoios şi întortocheat, căci spiritul privind la o aşa mare dualitate, reprimare şi fugă de sine, va încerca permanent să îi îndemne a urma o cale sau alta, doar-doar vor accepta un drum care îi va conduce în cele din urmă la trezirea maestrului interior.

Identitatea pierdută sau mai bine-zis uitată, e cea a eului superior care nu mai e despărţit de Sursă, ci conlucrează permanent odată cu ea. Dar această întâietate nu se poate face automat, într-un „dolce far niente”. Spiritul e atotputernic în astral, dar aici pe pământ el nu poate face nimic fără încuviinţarea ta. Însă deşi uneori munca cu sine nu se prea vede, va veni şi timpul când vei realiza că tot acest efort nu a fost zadarnic, ci el a avut nevoie de timp şi de răbdare pentru a putea înflori. Nimic nu se pierde, căci totul are ecou în eternitate...