miercuri, 30 aprilie 2014

Intre indragosteala de o clipa si iubirea de o viata



Aşa cum oamenii se perindă care încotro, intrând şi dispărând din realitatea noastră, aşa şi stările noastre se schimbă permanent în funcţie de cei pe care îi avem în faţă. Şi pentru că toţi oamenii sunt diferiţi, stările noastre vis-a-vis de ei sunt diferite. Unii frumoşi, alţii mai puţin seducători, unii cu ochi albaştri, alţii cu ochi căprui, unii cârlionţaţi, alţii cu părul lipsă, unii subţiri, alţii mai îndesaţi, unii tăcuţi, alţii guralivi, unii liniştiţi, alţii agitaţi, unii capricioşi, alţii cu sau fără tabieturi, toţi până la unul ne creează stări diferite în fiinţa noastră. Uneori stări de atracţie, alteori de repulsie, uneori admiraţie, alteori respingere, uneori dorinţă, alteori indiferenţă, uneori iubire profundă, alteori doar o simplă îndrăgosteală.
Toate aceste stări sunt adevărate, ni se întâmplă tuturor să simţim câte ceva faţă de unul sau altul, mai devreme sau mai târziu. Unul din motivele pentru care suntem aici, printre semeni, e şi faptul că am venit totuşi ca să experimentăm această simţire într-o multitudine de stări diferite. Totul în jurul nostru are impact emoţional în noi înşine şi fiecare om cu care interferăm ne transmite o emoţie, o trăire, o vibraţie. Pentru că totul vibrează în jurul nostru, e firesc ca şi noi să vibrăm într-un fel sau altul, privind la cei care intră în contact cu noi.
Iubirea e floare rară, dar îndrăgosteala se aseamănă cu păpădiile care tocmai au înflorit pe toate drumurile. Şi păpădiile sunt frumoase, dar doar dacă le contempli în timp ce mergi pe lângă ele fără să le dai prea multă atenţie. În schimb, dacă începi să le culegi, îţi rămâne pe mână un fel de lipici urât mirositor care cu greu îl poţi îndepărta. Dar dacă le laşi acolo în pământ, după un scurt timp, floarea se transformă într-un puf asupra căruia dacă vine şi cea mai mică adiere de vânt, se împrăştie tot într-o clipă.
Aşa e şi cu îndrăgosteala. Te seduce şi te îndeamnă să o culegi, adică să pui mâna pe ea. Iar după ce ai făcut-o, dorinţa se transformă într-un simplu puf, dispărând la prima adiere a raţiunii, care pentru o bucată de timp a fost ca şi adormită. Somnul raţiunii, naşte îndrăgosteala. Şi ea se înfiripă şi creşte ca o fantasmă pe care o tot încălzeşti la sân. Sau ca un şarpe mic care se va mări cu fiecare emoţie declanşată. Atâta timp cât îl hrăneşti, el se va încolăci în jurul inimii tale şi acolo îşi va face locaş. Însă când emoţiile sucombă, el va începe să te muşte, trezindu-te la realitate.
Multe drame a creat efervescenţa îndrăgostelii. În această stare euforică, lucrurile nu se mai percep în mod real, ci într-un mod fals și poleit. Pasiunea preschimbă totul şi nu lasă loc de nici o ezitare: ea pur şi simplu vrea să aibă pe acel cineva şi doar lui să îi aparţină. Dacă ar avea gură, îndrăgosteala nu s-ar mai putea opri din a povesti dramele pe care ea însăşi le-a ţesut de-a lungul timpului.
De fapt omul e atras nu neapărat de persoana de care se îndrăgosteşte, cât de starea euforică care pentru o perioadă de timp, îi dă senzaţia de plutire, ca şi cum ar zbura pe cai înaripaţi, în timp ce fluturaşii hormonali îşi fac de cap pe dinăuntru. Aţi observat cum priveşti o persoană de care te îndrăgosteşti? De sus până jos, cu sau fără haine, totul e absolut perfect. Dar după ce îndrăgosteala se duce de unde a venit, adică în neant, când emoţiile nu mai întreţin iluzia, începi să priveşti persoana la care până mai ieri te uitai ca la un idol, cu indiferenţă sau chiar mai rău decât atât. Însă mulţi îşi prind picioarele în această stare efemeră, ca într-o cursă.
Pentru că îndrăgosteala e ca un păunaş care se înfoaie pentru a impresiona peisajul, poate-poate cineva îşi va da în cele din urmă ochii peste cap. Şi am văzut cum se plimba cu nonşalanţă, aruncându-şi propriile curse emoţionale în stânga sau în dreapta. Şi am văzut cum mulţi care nu doresc decât să trăiască clipa, se prind imediat în aceste curse. După care, ies cu greu din ele cu inimile frânte şi încep să îşi lingă rănile, spunând pe la toţi să nu facă aşa cum au făcut ei. Prea târziu, dar lecţiile dureroase sunt cel mai bine învăţate. Când discernământul a rămas agăţat pe undeva în afară, viaţa te învaţă ceva poate chiar într-un mod brutal, ca să îţi aduci cumva aminte de durerea sufletească care ţi-ai provocat-o ţie sau ai provocat-o altora.
Aceste stări nu se pot controla, ele apar din când în când şi iarăşi pleacă. Însă dacă vrei să le hrăneşti, gândeşte-te încă odată în ce investeşti această hrană şi cui i-o oferi, ca nu cumva acela sau aceea, să se întoarcă împotrivă şi să capete drepturi asupra ta. Ceea ce simţi, vine din inimă şi acolo se află un loc sacru și tainic care nu te minte. Iar dacă simţi tulburare, agitaţie, nerăbdare, patimă, pe toate acestea şi încă multe altele, se clădeşte fundaţia îndrăgostelii. Aceasta e ca o minciună care îţi tot şopteşte să te agăţi de ea. E ca o vrajă care te fascinează. Dar nu tot ceea ce e fascinant este şi ziditor de suflet.
Pe când iubirea, e o stare care te lasă liber şi oferă deplină libertate celuilalt. Ea nu subjugă aşa cum o face îndrăgosteala. Ea nu vrea „să pună mâna” ci îşi aşterne pacea peste sufletul celui iubit. Ea nu posedă şi nu stăpâneşte. Nu e geloasă şi nu are gânduri ascunse. Nu vrea ca iubitul sau iubita să îi aparţină numai şi numai lui. Iubirea nu e pătimaşă şi nu priveşte cu poftă la un trup atrăgător şi ondulat. Aici se opreşte îndrăgostela, doar la forme. Însă iubirea ştie că dincolo de forme, se află ceva mai mult decât atât. De aceea iubirea e puternică, iar îndrăgosteala e slabă şi mai efemeră decât o păpădie. Iubirea nu doreşte nimic, însă îndrăgosteala arde de dorinţă. Una se bucură pentru sentimentul de „a fi”, cealaltă se usucă pe picioare râvnind cu patimă după „a avea”. Una este totul, celaltă doar pare că este ceva. Una doar există, cealaltă vrea doar să cucerească.
Iar cuceririle se vor aduna cu toate ca într-un ierbar plin de păpădii cu care poate te vei lăuda peste ani unuia sau altuia, şi care va părea frumos pe dinafară, dar pe care atunci când îl vei deschide, puful lor se va împrăştia în toate direcţiile după cum bate vântul. Pentru că ceea ce e vânt, ca vântul trece, adică într-o clipă. Ceea ce e trecător e doar o spoială a nimicului care-ţi fură ochii. Însă iubirea nu e trecătoare şi nici nu-ţi fură ochii. Ea nu rabdă şi nici nu se rabdă, pentru că nu aşteaptă ceva anume de la persoana asupra căreia se duce acest sentiment. Ea nu se chinuie aşa cum face îndrăgosteala. Şi nici nu tânjeşte vreodată după ceea ce nu poate avea.
De aceea, iubirea e dincolo de simţuri, dincolo de forme, dincolo de orice împăunare şi de orice fel de spoială, dincolo de trup şi pipăire, dincolo de aşteptare şi de nerăbdare. Îndrăgosteala poate ţine o clipă, o zi sau o noapte. Iubirea însă poate fi pentru toată viaţa, căci ea e autentică şi nu cunoaşte decât starea firească a verbului firesc: „eu sunt”!

vineri, 25 aprilie 2014

Despovarand povara vaicarelii



Oamenilor le place la nebunie să se plângă. O fi ceva pur românesc? Se poate. Dar constat ceea ce surprind în jur. Adică oameni mulţi cărora le place văicăreala. Ca şi cum nu dai bine în peisaj dacă nu te vaiţi, iar dacă o faci, vei mai atrage vreo câţiva care se vor văita în jurul tău. Aşadar lanţul slăbiciunilor se măreşte cu fiecare verigă, adică cu fiecare vaiet prelung sau scurt care se răsfrânge ca un ecou în urechile celor care trec pe lângă ceilalţi şi aud vrând-nevrând ultimile noutăţi în materie de văicăreală.
Oamenii şi-au impropriat un fel de atitudine defensivă în faţa vieţii, ca şi cum nu ar avea nici un cuvânt de spus la ce li se întâmplă. Mulţi vor să audă din gura celorlalţi doar cât de rău o duc, ca să poată afirma şi ei la rândul lor acelaşi lucru. Există oare vreo mângâiere în sufletul unuia, că celălalt o duce la fel de prost ca şi el? Ajută cu ceva această formă masochistă de a plânge unii pe umărul altora?
Am observat chiar şi la cei care pentru o vreme par cu vibraţia sus, cum după un timp în care lucrurile nu mai merg ca odinioară pică în această formă jalnică de a căuta mila în ochii celorlalţi. Deci dacă se întâmplă aşa, noi de fapt nu suntem decât un fel de făpturi care doar se complac în reacţia faţă de situaţiile externe care apar la un moment dat în faţa noastră. Dacă sănătatea scârţâie, tot cartierul trebuie să ştie. Dacă nu mai sunt bani, neapărat toţi cunoscuţii şi necunoscuţii vor afla, cine ştie poate pică ceva. Iar dacă cumva iubitul sau iubita şi-a întors faţa de la noi, bocetele se vor auzi din depărtări. Puţin zgomot pentru cât mai multă suferinţă. Pentru că această versată doamnă va veni la tine, imediat cum o chemi. Şi te va seduce fără prea multe vrăjeli inutile. Ea va veni şi te va dezbrăca de haina demnităţii umane, lăsându-te gol în aşternutul deznădejdii. Tu îi dai demnitatea, ea îţi oferă milă şi emoţii învârtind iarăşi şi iarăşi cuţitul în propria-ţi rană. Odată schimbul făcut, nu mai există nici o rezistenţă. Cuplarea energetică se produce într-o clipă, iar odraslele care se vor zămisli în urma acestei siluiri, vor purta cu obedienţă trenele acestei versate şi venerate doamne, care se numeşte „suferinţa”.
Lăsând metafora la o parte, am rămas oarecum consternat când cineva mi-a spus zilele trecute că ea se bucură de faptul că are mâinile şi picioarele întregi, ceea ce nu oricine are acest magnific privilegiu. Deci dacă nu ne raportăm la cei care o duc mai rău decât noi, pur şi simplu nu ne simţim bine. Avem nevoie de exemple de viaţă cât mai dramatice care să ne pună cât de cât într-o postură mai bună. Doar aşa mai creşte inima în noi, comparându-ne cu cei care suferă mai mult decât noi. Ce jalnică şi falimentară mentalitate...
Dar despre ceilalţi, care nu au poftit să se înfrupte din mrejele veneratei doamne de care aminteam, ce ai putea spune? Dacă ţie îţi merge prost, chiar îţi doreşti ca fiecăruia să-i meargă tot la fel? Chiar îţi doreşti confirmări şi îndemnuri din partea celorlalţi care au eşuat, justificându-te astfel în a nu face nimic?
De ce oare doar reacţionăm la stimulii externi şi de ce oare nu acţionăm să schimbăm ceea ce am putea schimba? Cine s-o facă în locul nostru, cine să ne trăiască viaţa, cine să ne respire aerul?
E adevărat că nu suntem nişte roboţei care să repete papagaliceşte clişee de genul „viaţa e minunată”. Poţi să îţi tot repeţi cât doreşti, nu se va schimba absolut nimic dacă tu singur nu vei face un pas în direcţia bună. Puterea afirmaţiilor are efect doar dacă merge mână-n mână cu experimentarea la propriu, nu doar mental. Afirmaţiile pozitive, oricât ar părea de frumoase, nu au nici o putere dacă nu sunt puse în practică zi de zi.
Dacă m-aş raporta doar la cei care o duc mai rău, înseamnă că eu de fapt aduc o ofensă condiţiei umane. Înseamnă că îmi recunosc doar neputinţa, iar universul e de fapt, tot atât de neputincios ca şi mine. Ce ar mai rămâne de făcut? Să stăm cu toţii într-un colţ şi să plângem, cine ştie, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine...
Dar refuz să cred că viaţa ar fi o povară şi un loc de chin. Însă e foarte uşor să pici în această stare, atunci când lucrurile nu mai sunt chiar ok. Când depui armele, suferinţa te înhaţă. De aceea e nevoie de disciplină şi de constanţă în a fi conştienţi de ceea ce gândim şi de ceea ce simţim, pentru că vibraţia nu se menţine de la sine dacă ea însăşi nu e întreţinută. Uneori chiar şi cel mai mic impact emoţional te pune la pământ, pentru că nu eşti obişnuit să tai din faşă această stare nocivă. Dacă toată viaţa doar ai re-acţionat la stimulii externi care au intrat în conflict cu tine, normal că nu poţi reuşi să te auto-depăşeşti cât ai bate din palme. Dar cu fiecare acţiune conştientă, mai faci un pas, mai urci o treaptă, mai despovărezi puţin câte puţin din povara stărilor nefireşti care poate te-au măcinat de o viaţă.
Totul începe cu un mic pas. Fiecare pas însă, oricât de mic ar părea, are un rol bine definit în drumul spre poarta cunoașterii de sine.
Spor în cunoașterea ta!

joi, 24 aprilie 2014

Toate au fost create pentru tine


Toate au fost create pentru tine şi toate sunt bune foarte. Totul îţi vorbeşte. Uneori prin sunet, alteori prin tăcere. Uneori prin simţuri, alteori printr-o simplă adiere de vânt. Uneori printr-o simplă strângere de mână, alteori printr-o privire adâncă care îţi intră până în suflet. Uneori printr-o vorbă, alteori printr-un ciripit al unei mici păsări care vrea să îţi transmită ceva. Uneori printr-un soare arzător, alteori prin furtună. Prin mici picături de ploaie sau prin nesfârşite raze de soare. Prin roua de dimineaţă sau prin apusul serii...toate îţi şoptesc tainic, toate te aduc în prezent.
Iar toate acestea au fost create pentru armonia ta interioară. Priveşte în jurul tău şi vei observa că toată natura e creatoare de pace, nu e creatoare de patimi. Ea îţi aduce doar linişte, doar detaşare. Ceea ce a crescut din pământ e doar binecuvântare. Acolo nu există nici o dizarmonie, nici un conflict, nici o tulburare. O floare, un pom, o frunză, o apă curgătoare, toate se află în armonie şi pace cu ele însele. Cea mai umilă insectă şi cel mai feroce animal, toate sunt în comuniune, toate îşi ştiu rostul pe acest pământ. Ele nu se gândesc la ziua de mâine şi nici nu au grija anului viitor. Pentru că legătura lor cu Universul nu s-a rupt, nu s-a desfăcut. Iar aceasta le menţine pe toate într-o permanentă stare firească de pace.
Doar omul e singura făptură care parcă şi-a uitat rostul. Şi-a uitat menirea stării fireşti de "eu sunt" şi fuge încorsetat de frică doar după "eu vreau să am". Dintr-o făptură chemată la desăvârşire şi la recunoaşterea divinităţii din el, a devenit un simplu dumnezeu uitat. El nu mai e în comuniune cu creaţia pentru că nu îşi mai recunoaşte aptitudinile creatorului din el. Himerele i-au furat ochii, iar poftele i-au aţâţat simţurile. Astfel încât, unii oameni se învârt într-un non-sens continuu fugind cât mai departe de ei înşişi. Acum pun mâna pe o nouă fantasmă temporară, acum se surprind din nou în starea nefirească, tânjind iarăşi după ceva nou. Mereu pendulează între poftă şi goliciune. În starea asta, nimic nu te poate hrăni cu adevărat. Ceea ce surprinzi în afara ta, a fost creat pentru starea ta dinăuntru. Toate ţi-au fost oferite ca dar.
Cât e de simplu şi cât e de firesc să fi în comuniune permanentă cu Dumnezeu, cu semenii, cu tine însuţi. Dar când te agăţi de gândurile trufaşe care îţi fură pacea, totul devine complicat. Totul devine haotic odată ce mintea devine haotică. Simţurile te domină odată ce mintea te tulbură. Iar atunci nu-ţi mai doreşti decât să te hrăneşti prin răutate. Aici se insinuează ca un şarpe la sân, judecata, goliciunea, depresia.
Dar toate vin şi toate pleacă. Nu te agăţa de ceea ce vine şi de ceea ce pleacă. Cunoaşte-ţi fiinţa ta interioară care nu vine, care niciodată nu pleacă. Acolo e totul. Acolo e nemărginirea Universului care s-a mărginit să-şi facă locaş înlăuntrul tău.
Totul din afară îţi vorbeşte şi te îndeamnă printr-o infinitate de căi să îţi refaci comuniunea şi legătura poate cândva ruptă cu divinitatea.
Toate au fost create pentru tine căci toate sunt bune foarte.

marți, 22 aprilie 2014

Lumina vine din suflet



Bucuria vine din lucrurile mărunte ale vieţii...

Gândurile bune vin dintr-o minte limpede...

Pacea vine din detaşarea faţă de grija vieţii...

Liniştea vine din potolirea simţurilor...

Iubirea vine odată cu dizolvarea egoismului...

Cunoaşterea vine prin experienţă...

Puterea vine prin discernământ...

Frumuseţea vine prin iubirea de sine...

Entuziasmul vine dintr-o inimă creativă...

Lumina vine din suflet...

miercuri, 16 aprilie 2014

Elogiul cartilor



Cum aş putea oare să vă mulţumesc vouă, tuturor cărţilor care nu m-aţi trădat niciodată? Cum aş putea să vă aduc o mică ofrandă vouă, prietenilor mei tăcuţi care mi-aţi fost alături mereu şi la bine şi la greu? Cum aş putea să vă fiu recunoscător vouă, credincioşilor mei fideli care ori de câte ori m-aţi aflat căzut, mi-aţi prins cu putere sufletul şi m-aţi ridicat din tot felul de tenebre întunecoase?
Aşadar vă mulţumesc din tot sufletul, dragii mei prieteni. Timpul a trecut nemilos peste voi. Coperţile vi s-au măcinat, foile vi s-au îngălbenit, literele s-au mai şters, dar totuşi comoara aflată în voi înşivă, nimeni nu a putut-o sustrage. Pentru că acest mărgăritar privit de mulţi, dar totuşi dorit atât de puţini, rămâne unul intangibil, care va dăinui în veci şi pururi.
Căci cei care nu v-au apreciat, v-au tratat cu indiferenţă, aruncându-vă care mai de care, în jalnica nepăsare a colţurilor unor biblioteci prăfuite de timp.
Unii ca aceştia au pus mâna pe voi dar nu au înţeles cu adevărat rostul vostru. Aşa că au rămas doar simpli impostori deţinând ceea ce de fapt nu merită. V-au tratat ca pe nişte simple obiecte nerealizând că sunteţi cu mult mai mult decât atât. Voi aţi vrut să le daţi cunoaştere, ei însă v-au azvârlit la gunoi. Voi aţi vrut să le daţi mărturii ale unui timp imemorabil, ei însă v-au sfâşiat aruncându-vă cu ciudă în focul ignoranţei. Voi aţi dorit să le arătaţi calea, adevărul sau viaţa, ei însă şi-au întors faţa de frică să nu se ardă citind adevăruri pe care insuportabila uşurătate a fiinţei lor nu le-ar fi putut suporta.
Oare nu v-aţi topit voi cărţilor, de atâta nepăsare? Hmmm...pesemne că răbdarea voastră e una dincolo de orice limite şi ea întrece cu mult nepăsarea noastră.
Dar poate că odată va veni şi timpul vostru. Condensând timpuri apuse în voi înşivă, vă surprindeţi că oamenii nu-şi mai fac timp pentru voi. Adunând litere şi cuvinte, în voi s-au întrupat poveştile, visurile, abnegaţiile, fanteziile, iubirile spuse sau nespuse, inimile frânte, gândurile şi obsesiile, toate aşternute în scris, acolo unde nimeni nu ar putea intra decât renunţând la orgoliile mărunte, descălţându-se de încălţămintele prăfuite ale închistării și de trufia părerii de sine.
Da, da, da...căci oricine are acces la cunoaștere dar nu oricine vrea să și acceseze această cunoaștere pe care unii au aflat-o și au împărtășit-o tuturor.
Poarta înțelepciunii este mereu deschisă, dar cine oare are destul de mult curaj să ajungă la ea, să o deschidă și să spună fără frică: „Să fie lumină”?
Iar voi cărților, sunteți martorii noștri din umbră care ne îndemnați permanent să nu abdicăm de la drumul nostru. Voi sunteți ghizii noștri care ne călăuziți viața spre nemurire. Căci așa cum între coperțile voastre se află o mică parte din veșnicie, așa și noi oamenii, prin călăuza voastră, ne potolim setea și ne hrănim sufletele cu această veșnicie care se vrea revelată și nu ocultată.
Dacă ați avea gură de grăit și limbă de vorbit, câte nu ne-ați spune nouă celor ce am uitat de voi. Câte nu ați avea să ne povestiți nouă celor ce ne lăsăm atât de seduși de realitatea vieții zilnice și de fuga cotidiană spre tot felul de efemeride, uitând să mai și visăm și să ne mai și imaginăm spiritul nostru zburând în înalturi, acolo unde doar vulturii se avântă. Căci voi, dragilor noastre cărți, sunteți cele care ne îndemnați să mai și visăm atunci când poate totul în jurul nostru devine greoi, iar de atâta greutate sufletul ajunge în timp să nu se mai poate ridica deasupra nimicurilor vieții.
Însă voi, ne ușurați și ne despovărați , luminându-ne calea și deschizându-ne inimile spre frumos. Căci omul frumos nu poate fi frumos doar pe dinafară, atâta timp cât nu este și pe dinăuntru. Nu poate fi frumos în aparență, dacă nu a devenit și în realitate. Nu poate să-și găsească frumusețea divină prin ignoranță și nepăsare, ci doar prin cunoaștere, doar prin lumină.
Așadar, primiți acest mic elogiu și această săracă ofrandă adusă de un suflet însetat, care vă e pe deplin recunoscător pentru hrana nemuritoare și pentru râurile de apă vie din care s-a adăpat de-o viață. Mulțumesc pentru că ați îndemnat sufletul să acumuleze cunoaștere pe care acesta a adunat-o cu râvnă în locașurile spiritului. Căci deși trupul va rămâne aici, spiritul însă va lua cu el această cunoaștere odată cu toate experiențele umane trăite, aducându-și astfel mica lui contribuție întru veșnicie.
Nimic nu se pierde, totul se transcende....
Așa este, așa să fie!

joi, 10 aprilie 2014

De la initierea in frica la initierea intru bucurie


În periplul său de-a lungul timpului, omul primeşte nenumărate iniţieri. Unele primite în mod conştient, altele cu totul inconştient. În majoritatea cazurilor, cel puţin până la un punct în viaţă, aceste iniţieri sunt aplicate obligatoriu pe principiul fricii. Sunt practic impuse prin frică de cele trei mari sisteme care subjugă minţi şi suflete, acestea fiind: religia, sănătatea şi învăţământul.
Aceştia sunt cei trei mari sabotori care te sfidează direct în faţă şi care nu îţi lasă nici o opţiune de alegere conştientă, ci doar te îndeamnă să te supui necondiţionat. Iar dacă ai cumva altă opinie care contravine unuia din aceste trei sisteme, te exclud din start din sistemul lor, pentru că orice inovaţie sau îmbunătăţire a acestor manipulatori mostruoşi, este zdrobită rapid, pe unicul principiu dominant „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”!
Aşadar de cum intri în viaţă, frica ţi se implementează subtil şi sigur prin cei care sunt membri activi a acestor sisteme. Unii ştiu ce fac, alţii nici nu ştiu cum îi cheamă. Şi unii şi ceilalţi contribuie însă în aceeaşi măsură la hrănirea şi energizarea propriului sistem în care se află, prin generarea fricii.
Religia...Această magnifică afacere care nu poate falimenta în veci şi pururi. Cu cât vremurile sunt mai tulburi, cu atât ea prosperă şi înfloreşte din ce în ce mai mult. Cu cât sărăcia e mai mare, cu atât turma se va aduna cu frică în spatele zidurilor reci, de pe care suferinţa pictată în stil bizantin îţi face permanent cu ochiul ca să îți predai sufletul la picioarele ei. Aici iniţierea se face cu surle şi trâmbiţe încă din pruncie, adică de la botez, când iese din tine puterea darului divin ca să îşi facă locaş frica. Aceasta se va instala ca un vultur, urmărind cu trufie orice stârv asupra căruia s-ar putea apleca în goana după judecarea şi condamnarea celui care nu e de aceiaşi religie cu tine. În numele domnului, adică în numele fricii, ura creşte, masele se războiesc, săbiile se încrucişează, sângele curge în valuri iar mucenicii se fabrică pe bandă rulantă. Odată emoţiile declanşate, frica este la ea acasă, adică în sufletul tău. Botezul îţi dă prima iniţiere în frică. A doua ţi-o dă spovedania prin care se instalează ruşinea şi vinovăţia, starea de rob, păcătos şi nevrednic. Controlul bineînţeles se face cu zâmbetul pe buze ca nu cumva să apară vreu flash în mintea ta şi să ieşi din sistem. A treia vine odată cu taina cununiei, unde iarăşi frica se instalează subtil prin jurământul pe viaţă că vei fi credincios consoartei, nevoie mare. Nimeni nu ia în considerare însă cât suntem de schimbători. Sistemul religios doar te uniformizează, ameninţându-te în fiecare duminică că dacă vei lipsi de trei ori la rând de la biserică îţi pierzi harul. A patra ar fi iniţierea în frică participând la maslu, unde „diavolul” aici este ridicat la rang de idol, iar boala e cea care menţine îndemnul de a merge mereu la această mare slujbă, unde tot mergând ţi se spune că, chiar dacă nu ai nimic în neregulă din punct de vedere fizic, sufletul boleşte în urma „păcatelor”. Aşadar vrei, nu vrei, ai nevoie de această iniţiere indusă. Iar ultima mare iniţiere din religie e cea a înmormântării, unde se boceşte cu vaiete şi urlete, un trup a cărui suflet a hotărât în cele din urmă să iasă măcar pentru un timp din „această vale a plângerii”. Dar oamenii miloşi nu se pot bucura de acest drum al sufletului, ei văd doar trupul care nu mai suflă. Realitatea e prea brutală şi prea atrăgătoare în acelaşi timp...
Sănătatea...Aici de obicei oamenii fac front comun şi se luptă cu îndârjire pentru drepturile lor la medicamente, vaccinuri, siropuri şi alte substanţe. Fără vânzarea lor, sistemul ar fi falimentar şi practic nu ar mai exista. Fără tratamentele inumane de genul chimioterapiei, fluxul de bani s-ar opri şi sistemul s-ar prăbuşi. Omul care nu a înţeles încă că fiecare boală care se înfiripă în organism pleacă de la un conflict emoţional, de la o traumă sau de la un anume tip de gândire toxic-conflictuală, va merge fără să clipească la un doctor care odată ce te primeşte în cabinetul său, de cum ai intrat, eşti deja clasificat ca fiind bolnav. Eticheta ţi se pune fără prea multă discuţie, reţeta ţi se prescrie în câteva minute, iar iniţierea în frică se face imediat. Odată etichetat, intri în sistem, conflictul interior se adânceşte şi începi să te îmbolnăveşti mai rău, pentru că tu crezi în eticheta unui medic sau terapeut a căror interese le cunoaşte toată lumea. Câţi dintre aceşti medici ar putea spune unui om care intră la el în cabinet că s-a îmbolnăvit datorită gândurilor generate şi datorită atitudinii defensive sau agresive în faţa vieţii?
Învăţământul...De la grădiniţă şi până sus, iniţierile în frică se fac periodic. Totul parcă se desfăşoară cu sabia deasupra capului. Teste, examinări, evaluări, toate făcute într-un mod impus fără drept de alegere. Te opui sistemului, adică ieşi din frică, ieşi şi din sistem. Profesorii, odată văzuţi cu sacii în căruţă, adică declaraţi oficial purtători de catalog, vor sta mereu cu frica-n sân ca nu cumva să intre pe teritoriu conflictual cu sistemul care nu acceptă nici cea mai mică inovaţie sau creţie care ar putea schimba puţin mersul lucrurilor. Copii se scoală dimineaţa nu cu bucurie şi entuziasm pentru că urmează o nouă zi de şcoală, ci cu frica că în faţa lor urmează încă o zi de teorii seci, încă o zi de turuit lecţii învăţate pe care nu le vor folosi niciodată în viaţă. Unde să mai fie bucurie, când corvoada temelor care nu se mai termină înghite timpul şi sufocă inocenţa?
Aceste iniţieri în frică se fac la nivel subtil cu fiecare zi care trece, la nivel de subconştient, adică acolo unde frica te lucrează din umbră. Mulţi ar spune că ei nu au nici o frică deşi sunt activi în aceste sisteme. Corect, fiind prezenți acolo, încă nu își pot da seama de ea.
Aceasta a fost partea urâtă dar totuși perfect reală. Partea frumoasă e că inițierea întru bucurie e o alegere asumată și nu indusă de către alții. Dar asta nu o poți face decât tu și numai tu. Când ai obosit și te-ai epuizat de atâta suferință zadarnică, te scuturi de propria prostie sau ignoranță, îți bagi picioarele în toți și în toate, te ridici, deschizi ochii mari și începi dialogul tău interior, adică tai în carne vie, înainte ca aceasta să devină una moartă.
Da, schimbarea e una brutală dar fără cale de întoarcere. Ieșirea din frică nu se poate face cu mângîieri pe propria burtică. Nici cu abureli că vreodată se va schimba ceva de la sine. Vei aștepta până la sfântu' așteaptă și tot degeaba.
Inițierea întru bucurie e un joc fantastic, ca o poveste în care tu devii personajul principal. Tu ești și scenaristul și regizorul propriului tău film. Astfel devii ca o albinuță care merge din floare în floare. Îi asculți pe toți dar nu te supui nimănui. Îi citești pe toți dar nu te identifici cu absolut nimeni. Te împiedici, cazi, te ridici, scoți perle sau debitezi prostii, nu contează. E drumul tău, bucură-te de el, bucură-te de alegerea ta de a fi tu însuți. Nu respinge pe nimeni, dă-le tuturor voie să fie, lasă-i pe toți să își asume calea, chiar de e una mergând cu frica de mână sau plimbându-te cu bucuria la braț.
Așa că dacă te-ai hotărât să mergi pe calea ta, fi autentic și nu mai pleca urechea fără discernământ la ce spun unii sau alții. Nu mă asculta nici pe mine dacă te seacă expunerea mea, dă-mi „delete”, „ignore”, sau scoate-mă efectiv din listă. Promit că nu mă supăr. M-aș bucura mai mult dacă ți-ai fi fidel ție însuți și ai fi de partea ta întru totul. Dar dacă mă accepți încă, reflectează puțin măcar la ce ai citit mai sus. Nu e cazul să îmi dai mie dreptate, află mai bine de care parte stă dreptatea și adevărul în tine. Succes.

duminică, 6 aprilie 2014

Seductia speculatiei



Omul...atât de profund în esenţa lui interioară şi totuşi atât de superficial în atracţia sa irezistibilă către speculaţie. Atât de adevărat în trăirile lui şi totuşi atât de speculativ în tot ceea ce nu are legătură cu el însuşi. Atât de autentic în căutarea adevărului şi totuşi atât de duplicitar şi nehotărât în alegerea sa dintre speculaţie şi adevăr.
Când îmi amintesc de mine însumi, o amărăciune se înfiripă ori de câte ori realizez cum am fost sedus de atât de multă speculaţie şi câtă energie am risipit dând credit la tot felul de iluzii care mai de care mai iluzorii. De ce oare suntem atât de atraşi de ceea ce nu are legătură cu noi înşine? De ce oare hrănim aceste iluzii şi avem tendinţa de a le ridica la rang de adevăr? De ce fugim spre neantul iluzoriu din afara noastră şi nu vrem sub nici o formă să descoperim comoara nepreţuită din noi înşine?
Căci da, cu siguranţă deţinem o comoară şi un mărgăritar de mare preţ, iar aceasta nu poate fi o minciună și nu mai poate fi doar o simplă speculaţie.
Oare cine sunt eu? Ce se află în mine? Am găsit eu oare răspunsul la această întrebare sau încă mai bâjbâi şi mă tot întreb în zadar ce s-o fi întâmplat acum două mii de ani? Dar ce importanţă poate avea ce s-a întâmplat atunci, când nu pricep ce se întâmplă de fapt cu mine acum? Despre ce s-a întâmplat acum 2 sau 3 sau 4 mii de ani, s-au scris tone de tomuri care mai de care mai speculative. De aceea în ochii mei ele rămân pure speculaţii, iar în sufletul meu nu pot fi integrate ca adevăruri. Eu nu am fost prezent atunci, ai fost tu oare? A fost cineva dintre noi acolo să ne spună exact ce şi cum a fost?
Dar până la urmă cine sunt eu? Am înţeles de unde vin şi încotro mă îndrept? Sau aceasta încă nu e destul de relevant, mai interesant este poate ce a spus unul sau ce a consemnat altul de-a lungul istoriei despre diferite personalităţi, maeştri sau iniţiaţi. La ce mă ajută de fapt pe mine însumi să ştiu ce s-a întâmplat odinioară, când eu sunt prezent aici şi acum?
Puterea prezentului eclipează atracţia minţii către speculaţie. Gândurile pe care le generez acum depăşesc cu mult un trecut mort şi îngropat. Trăirile pe care le simt acum sunt dincolo de orice consemnare istorică mai mult sau mai puţin speculativă. Viaţa pe care o trăiesc în prezent înseamnă putere, înseamnă conştiinţă, înseamnă realitate, înseamnă adevăr. Restul...pură speculaţie! Pură aroganţă!
Aşadar cine sunt eu şi ce se află în mine nevăzut? Cine îmi vorbeşte pururi ca un glas lăuntric care mă ghidează şi mă îndeamnă spre un ceva anume, dar care totuşi nu mă posedă şi nu mă invadează, ci îmi glăsuieşte într-un mod atât de fin ca şi cum ar fi o adiere sau o mângâiere venind parcă dintr-o altă lume? Şi totuşi nu e din altă lume, ci e chiar de aici.
Glasul conştiinţei nu rabdă speculaţia, pentru că ştie că aceasta e doar o risipă a unei energii care se vrea materializată în ceva creativ, nu în ceva speculativ. Acest glas e maestrul din umbră care te îndeamnă în cel mai delicat mod să îţi dai crezare ţie însuţi, să te apropii şi mai mult de sinele tău, dar nu cu disperare, nu cu surle şi trâmbiţe, ci cu paşi mici şi cu bucurii mărunte. Paşii mărunţi stabilesc în urma lor fundamentul cunoaşterii tale, iar salturile şi nerăbdarea nu pot crea acest fundament. Neavând baza fundamentată, uşor te poţi scufunda în nisipuri mişcătoare.
Uneori mă întreb cum oamenii dau crezare unor personaje mitologice, indiferent de ce gen ar fi ele, dar nu-şi dau crezare lor înşişi de fiecare dată când se privesc în oglindă, faţă-n faţă. Mintea e ca o sirenă seducătoare care te îndeamnă să te agăţi de fantasme colorate care au avut loc cine ştie când, cine ştie unde, cine ştie în ce împrejurări. Acestora le dai crezare, iar ţie însuți nu? Cu ce au fost ei mai mult decât eşti tu? Ce au avut ei înlăuntrul lor, iar tu nu ai? Ce li s-a dat lor în plus, iar ţie nu? Cu ce au fost înzestraţi ei mai mult decât tine?
Ce ar rămâne oare din om, atunci când i s-ar da deoparte măcar pentru o clipă vălul unor credinţe limitative de care se agaţă cu îndârjire fugind iarăşi şi iarăşi de el însuşi? Ce ar mai rămâne din om după înlăturarea acestui văl condiţionat mai mult sau mai puțin de frică? Unde ar mai fi atunci creştinul, unde musulmanul? Unde ereticul, unde credinciosul? Unde bogatul, unde săracul? Unde filozoful, unde ignorantul? Unde ar mai fi speculaţia şi unde ar mai fi adevărul?
Tot ceea ce e speculativ şi mă lasă în dubii, pentru mine e necâştigător. Aşadar nu mă lăsa în dubii şi nu-ţi azvârli incertitudinile asupra mea. Nu-mi expune îndoielile tale cu privire la ce s-a întâmplat cu x sau y acum sute sau mii de ani. Acestea nu îmi folosesc la nimic. Mai bine vino şi spune-mi cum lucrezi tu la tine însuţi, ca să pot lua şi eu aminte la mine însumi. Arată-mi cum îți creezi tu realitatea ta, ca să pot crea și eu ceva în realitatea mea. Spune-mi mai bine despre viaţa ta, ca să învăţ şi eu ceva pentru viaţa mea. Vorbeşte-mi din experienţă şi nu din teorie. Dă-mi sinceritatea ta şi nu încerca să mă vrăjeşti cu tot felul de citate pompoase pe dinafară, dar goale de conţinut pe dinăuntru. Spune-mi chiar şi căderile tale, ele sunt cele mai concludente. Nu încerca să te ascunzi în spatele unui paravan rece, ci mai bine dăruieşte în jurul tău puţină iubire, din iubirea ta care se vrea dăruită. Lasă speculaţiile cu privire la vremuri demult apuse, ele nu au nici o valoare în ele însele, atâta timp cât încă nu şti cine eşti.
Cine ar putea spune simplu și curat „eu sunt”, fără să mai adauge acestei simple afirmații nici un adjectiv în plus? Cine ar putea rămâne în adevărul său dincolo de orice seducție a speculației?
Ai putea fi chiar tu, aș putea fi chiar eu?

marți, 1 aprilie 2014

De la deznadejde la bucurie



De la întuneric la lumină nu e decât un singur pas. De la deznădejde până la bucurie iarăşi nu e decât un singur pas mare format dintr-o multitudine de paşi mici. Dacă cumva ai ajuns chiar şi până în acest prag care se numeşte „deznădejde”, nu-i nimic ieşit din comun. Dar poate ar fi cazul să te opreşti puţin din traseul tău înspre tenebrele întunecate ale sufletului. Dincolo de deznădejde nu mai e decât abis, iar cei care aleg să plece în acest abis, practic se opun vieţii, respingând-o şi respingându-l şi pe Dumnezeu odată cu planul său.
Dacă tot ai ajuns aici, la limita extremă, opreşte-te şi contemplă-te, oricum nu mai ai nimic de pierdut. Aminteşte-ţi de viaţă, de mamă, de tată, de fraţi şi de surori, de prieteni...Aminteşte-ţi de anii copilăriei când de cum făceai ochi dimineaţa, începeai să radiezi bucurie fără ca nici măcar tu să îţi dai seama de asta. Atunci nu încercai să te focusezi pe bucurie, nu căutai să dobândeşti ceea ce aveai deja şi nu pierdusei încă. Nu te chinuiai în zadar să citeşti tot felul de cărţi care mai de care mai spirituale, să mergi la tot felul de seminare, să pleci urechea la tot felul de învăţături şi la tot felul de învăţători. Nu. Atunci în anii copilăriei, nu uitasei încă de unde vii şi simţeai înăuntrul tău că această viaţă ţi s-a oferit în dar ca pe o floare pe care o poţi purta permanent cu tine, privind-o, mirosind-o şi admirând-o, sau o poţi respinge aruncând-o şi călcând-o în picioare. Mai porţi oare această floare în sufletul tău chiar şi acum sau ai părăsit-o printr-un colţ unde zace ruptă şi ofilită?
În anii copilăriei nu făceai decât un singur lucru: te ridicai şi străluceai. Îţi ridicai ochii şi apărea zâmbetul. Îţi întindeai braţele şi apărea îmbrăţişarea. Îţi apropiai faţa şi sărutul se înfiripa. Spontan, fără control, fără exerciţiu, fără teamă, fără penibil. Atunci viaţa era simplă şi firească. Tu erai simplu şi firesc. Şi te jucai de-a viaţa, te jucai de-a oamenii mari, neştiind atunci că oamenii mari au uitat să se mai joace, au uitat să se bucure de lucrurile mărunte, alegând însă să fugă doar după cele fugitive ale vieţii. Şi tot fugind după iluzii care încotro, oamenii mari au devenit serioşi, cu feţe lungi şi triste, profunzi şi încruntaţi. Ce efort inutil pentru o stare atât de inutilă! Ce preţ mare plătit în zadar pentru marele nimic!
Trecând peste aceşti ani simpli şi fireşti, copilul se transformă într-un produs social, unde competiţia e la mare clasă, pentru că părinţii între timp s-au transformat într-un fel de promotori ai groazei pe care o propovăduiesc non-stop în faţa copilului, dându-i mereu exemple de alţi copii mai buni ca el. Iar copilul nu mai înţelege nici el exact pentru ce a ajuns aici şi pentru ce să mai trăiască. Şi astfel începe să-şi sfâşie puţin câte puţin fiinţa sa interioară, acolo unde floarea bucuriei începe să pălească. Odată ajuns în acest stadiu, societatea începe din toate părţile să bombardeze neîntrerupt cu ameninţări. Iar dacă pentru mulţi viaţa e doar un chin, omul „trebuie” să se pregătească cât mai din timp şi să se obişnuiască cu „necazurile” şi suferinţa. Iar momentele de bucurie vor fi un fel de staţionări extrem de scurte, comparativ cu staţionările lungi și nesfârșite în gările lacrimilor.
Dacă vei pleca urechea la aceste intimidări sociale, religioase sau mai ştiu eu de care, nu te uimi că la un moment dat în viaţa ta, te vei afla în pragul deznădejdii. Priveşte în urma ta fără mânie şi vezi exact în ce ai crezut, cui i-ai dat credit, pe cine ai ascultat, cum ai reacţionat şi cum nu ai acţionat, cum ţi-ai lăsat garda jos în faţa celor pe care îi lăsa-i să te domine doar pentru că uniforma, halatul sau sutana îţi impuneau, cum ţi-ai înghiţit de atâtea ori cuvintele în faţa lor, cum ai adunat astfel frustrări şi reprimări care te-au adus tocmai aici, la limita dintre viaţă şi neant. În aceste situaţii, de fapt nu prea ai fost tu, ci un altul care s-a dedublat între timp şi a devenit propria sa sosie care îşi sufocă permanent strigătul mut al sinelui său.
Când eşti pe marginea prăpastiei, ai de fapt o mare oportunitate pe care foarte puţini ajung să o trăiască. Poţi alege să te arunci şi să cazi cădere jalnică. Nimic spectaculos însă, mulţi au făcut-o, mulţi o vor mai face. Nu e obligatoriu să trăieşti dacă nu vrei, unii chiar sunt morţi la figurat, înainte de a fi la propriu. Doar aminteşte-ţi însă că nu întâmplător ai ajuns aici, chiar vrei să măreşti numărul celor îşi ratează propria misiune tocmai de ei înşişi aleasă?
Dar dacă vrei să o iei de la capăt, sigur vei experimenta ceea ce până acum ai ratat. Ridică-ţi privirea şi priveşte cu nădejde la scara care se află în faţa ta. O vei urca oare sau vei rămâne doar la baza ei?
Aşadar, te afli la limita cea de jos a scării, iar aceasta e deznădejdea. La prima treaptă se află frica, însă e puţin mai bine decât aflat în deznădejde. Dar cum frica nu e chiar cea mai bună prietenă, mai urcă o treaptă. Aici se află depresia, unde viaţa nu prea e viaţă ci doar angoasă şi neputinţă. Dar oricum, e mai bine decât cu frica de gât. Mai urcă o treaptă. Aici e multă furie, multă răzvrătire. Nu-i nimic, măcar simţi ceva, faţă de cum erai în depresie, unde nu mai simţeai nimic. Mai sus e răzbunarea, şti tu, acel sentiment neplăcut care te tot îndeamnă să îţi refaci cumva ego-ul pe care unul sau altul ţi l-au şifonat între timp. Oricum e o stare naşpa, aşa că ce rost are să-ţi baţi capul prea mult cu ea? Mai urcă o treaptă. Aici se află mânia pe care o simţi faţă de x sau y şi care te îndemna la răzbunare. Să îi dai curs? Ce rost ar avea să îţi faci rău singur? Mai sus, ai ajuns la descurajare, unde ai tot încercat câte ceva, nu prea ţi-a ieşit şi acum începi să pleci urechea la prostiile celor care par că te compătimesc, dar de fapt se bucură în ascuns de eşecurile tale. Nu sta lângă această otravă. Mai sus vei găsi starea de blamare, de învinovăţire pe care ţi-ai impropriat-o când cei din preajmă, în loc să te susţină, te blamau. Iartă-i şi pe aceştia, lasă-i să fiarbă în suc propriu dacă asta vor. Tu doar urcă şi nu privi înapoi. Mai sus e un fel de iritare nervoasă care nu îţi dă pace. Aici ba te gândeşti că viaţa a trecut pe lângă tine, ba că ai pierdut ultimul tren...nimicuri! Mai sus, vei regăsi pesimismul. Oricum dacă ai ajuns până aici, merită să îţi faci o reverenţă. Chiar şi pesimist fiind, te simţi mai bine, parcă mai uşurat nu-i aşa?
Scăpând de toate aceste poveri, începi deja să te afli pe un alt fel de flux. Eliberându-te de pesimism, dai mai sus de speranţă. Aici e puţină lumină, dar ascunsă cumva în penumbră. E mai mult o stare de dualitate, ba vrei, ba nu vrei. Dar totuşi speri ceva. Mai urcă o treaptă, aici te va învălui optimismul. Aici e bine şi parcă nu ai mai pleca. Dar dacă tot ai urcat atât, ce rost are să te opreşti? Viaţa e mai mult decât o stare de optimism.Căci mai sus se află gândirea pozitivă dar nici aceasta nu e chiar totul. Parcă lipseşte ceva şi aici. Aşa că urcă încă o treaptă. Aici se află conştientizarea teoretică. Numai că viaţa bate filmul, nu te poţi opri doar la teorie. Mai sus se află experienţa care se vrea experimentată, adică trăită la propriu şi nu din cărţi. Iar după ea, vine şi cunoaşterea. Aceasta e pecetea care sigilează puterea din tine, astfel încât nimeni nu ţi-o mai poate fura. Mai sus de cunoaştere se află creaţia în toată splendoarea ei. Acum eşti foarte sus şi totuşi eşti foarte ferm şi stabil pe tine însuţi. Începi să te cunoşti, să te ghidezi după ce simţi. Şi astfel începi să creezi din fiinţa ta interioară . Aici ai devenit individualitate de sine stătătoare. Nu mai e cazul să te compari cu unul sau altul. Nu te mai simţi inferior cuiva, dar nici superior nimănui. Aici trăieşti şi laşi să trăiască. Îţi dai voie să fi şi le dai celorlalţi voie să fie. Nu mai judeci, nu te mai judeci.
Dar nu e chiar ultima redută. Mai este un pas. Pe acesta l-aş numi bucuria contemplaţiei sau contemplarea bucuriei. Aici nu mai ai stări conflictuale pentru că ţi-ai redescoperit sinceritatea din tine. Nu mai încerci să dai bine în peisaj, nu mai ai motiv. Eşti tu doar cu tine însuţi. Ceilalţi se perindă prin realitatea ta dar aşa cum intră, tot aşa şi ies. Nu te mai agăţi de nimeni pentru că şi-a făcut loc detaşarea. Dar chiar detaşat fiind, îi vei iubi pe oameni şi nu vei mai fugi de ei. Aici te bucuri de viaţă, te bucuri de oameni, te bucuri de situaţiile nou ivite şi în acelaşi timp mulţumeşti şi îţi eşti recunoscător pentru simplu fapt că eşti. Aici nu ai de dovedit celorlalţi ceva, nu te mai compari cu nimeni. O floare nu se raportează la o alta, şi nici nu e invidioasă că cealaltă e mai colorată decât ea.
Odinioară erai copil, mai poţi fi şi acum.Odinioară te bucurai de viaţă, o poţi face şi acum. Odinioară simţeai că nu îţi lipseşte nimic, acum ce ţi-ar lipsi oare?
Totul parcă duce doar spre regăsirea şi recunoaşterea fiinţei noastre interioare a cărei bucurie se vrea revărsată din interior spre exterior permanent, nu doar când şi când. Nu poţi fi doar când şi când bucurie, pentru că starea firească a acestei fiinţe interioare e cea de bucurie. Iar dacă nu o mai simţi, înseamnă că atunci intri într-un nefiresc care dintr-un motiv sau altul a reuşit să te seducă.
Simţământul pe care-l am acum, este că noi oamenii, trăim doar pentru a ne regăsi pe noi înşine căutând prin experienţele noastre, să ne realiniem la sursă, matrice, Dumnezeu, la bucuria inocenţei din noi înşine...