Seductia speculatiei

Omul...atât de profund în esenţa lui interioară şi totuşi atât de superficial în atracţia sa irezistibilă către speculaţie. Atât de adevărat în trăirile lui şi totuşi atât de speculativ în tot ceea ce nu are legătură cu el însuşi. Atât de autentic în căutarea adevărului şi totuşi atât de duplicitar şi nehotărât în alegerea sa dintre speculaţie şi adevăr.
Când îmi amintesc de mine însumi, o amărăciune se înfiripă ori de câte ori realizez cum am fost sedus de atât de multă speculaţie şi câtă energie am risipit dând credit la tot felul de iluzii care mai de care mai iluzorii. De ce oare suntem atât de atraşi de ceea ce nu are legătură cu noi înşine? De ce oare hrănim aceste iluzii şi avem tendinţa de a le ridica la rang de adevăr? De ce fugim spre neantul iluzoriu din afara noastră şi nu vrem sub nici o formă să descoperim comoara nepreţuită din noi înşine?
Căci da, cu siguranţă deţinem o comoară şi un mărgăritar de mare preţ, iar aceasta nu poate fi o minciună și nu mai poate fi doar o simplă speculaţie.
Oare cine sunt eu? Ce se află în mine? Am găsit eu oare răspunsul la această întrebare sau încă mai bâjbâi şi mă tot întreb în zadar ce s-o fi întâmplat acum două mii de ani? Dar ce importanţă poate avea ce s-a întâmplat atunci, când nu pricep ce se întâmplă de fapt cu mine acum? Despre ce s-a întâmplat acum 2 sau 3 sau 4 mii de ani, s-au scris tone de tomuri care mai de care mai speculative. De aceea în ochii mei ele rămân pure speculaţii, iar în sufletul meu nu pot fi integrate ca adevăruri. Eu nu am fost prezent atunci, ai fost tu oare? A fost cineva dintre noi acolo să ne spună exact ce şi cum a fost?
Dar până la urmă cine sunt eu? Am înţeles de unde vin şi încotro mă îndrept? Sau aceasta încă nu e destul de relevant, mai interesant este poate ce a spus unul sau ce a consemnat altul de-a lungul istoriei despre diferite personalităţi, maeştri sau iniţiaţi. La ce mă ajută de fapt pe mine însumi să ştiu ce s-a întâmplat odinioară, când eu sunt prezent aici şi acum?
Puterea prezentului eclipează atracţia minţii către speculaţie. Gândurile pe care le generez acum depăşesc cu mult un trecut mort şi îngropat. Trăirile pe care le simt acum sunt dincolo de orice consemnare istorică mai mult sau mai puţin speculativă. Viaţa pe care o trăiesc în prezent înseamnă putere, înseamnă conştiinţă, înseamnă realitate, înseamnă adevăr. Restul...pură speculaţie! Pură aroganţă!
Aşadar cine sunt eu şi ce se află în mine nevăzut? Cine îmi vorbeşte pururi ca un glas lăuntric care mă ghidează şi mă îndeamnă spre un ceva anume, dar care totuşi nu mă posedă şi nu mă invadează, ci îmi glăsuieşte într-un mod atât de fin ca şi cum ar fi o adiere sau o mângâiere venind parcă dintr-o altă lume? Şi totuşi nu e din altă lume, ci e chiar de aici.
Glasul conştiinţei nu rabdă speculaţia, pentru că ştie că aceasta e doar o risipă a unei energii care se vrea materializată în ceva creativ, nu în ceva speculativ. Acest glas e maestrul din umbră care te îndeamnă în cel mai delicat mod să îţi dai crezare ţie însuţi, să te apropii şi mai mult de sinele tău, dar nu cu disperare, nu cu surle şi trâmbiţe, ci cu paşi mici şi cu bucurii mărunte. Paşii mărunţi stabilesc în urma lor fundamentul cunoaşterii tale, iar salturile şi nerăbdarea nu pot crea acest fundament. Neavând baza fundamentată, uşor te poţi scufunda în nisipuri mişcătoare.
Uneori mă întreb cum oamenii dau crezare unor personaje mitologice, indiferent de ce gen ar fi ele, dar nu-şi dau crezare lor înşişi de fiecare dată când se privesc în oglindă, faţă-n faţă. Mintea e ca o sirenă seducătoare care te îndeamnă să te agăţi de fantasme colorate care au avut loc cine ştie când, cine ştie unde, cine ştie în ce împrejurări. Acestora le dai crezare, iar ţie însuți nu? Cu ce au fost ei mai mult decât eşti tu? Ce au avut ei înlăuntrul lor, iar tu nu ai? Ce li s-a dat lor în plus, iar ţie nu? Cu ce au fost înzestraţi ei mai mult decât tine?
Ce ar rămâne oare din om, atunci când i s-ar da deoparte măcar pentru o clipă vălul unor credinţe limitative de care se agaţă cu îndârjire fugind iarăşi şi iarăşi de el însuşi? Ce ar mai rămâne din om după înlăturarea acestui văl condiţionat mai mult sau mai puțin de frică? Unde ar mai fi atunci creştinul, unde musulmanul? Unde ereticul, unde credinciosul? Unde bogatul, unde săracul? Unde filozoful, unde ignorantul? Unde ar mai fi speculaţia şi unde ar mai fi adevărul?
Tot ceea ce e speculativ şi mă lasă în dubii, pentru mine e necâştigător. Aşadar nu mă lăsa în dubii şi nu-ţi azvârli incertitudinile asupra mea. Nu-mi expune îndoielile tale cu privire la ce s-a întâmplat cu x sau y acum sute sau mii de ani. Acestea nu îmi folosesc la nimic. Mai bine vino şi spune-mi cum lucrezi tu la tine însuţi, ca să pot lua şi eu aminte la mine însumi. Arată-mi cum îți creezi tu realitatea ta, ca să pot crea și eu ceva în realitatea mea. Spune-mi mai bine despre viaţa ta, ca să învăţ şi eu ceva pentru viaţa mea. Vorbeşte-mi din experienţă şi nu din teorie. Dă-mi sinceritatea ta şi nu încerca să mă vrăjeşti cu tot felul de citate pompoase pe dinafară, dar goale de conţinut pe dinăuntru. Spune-mi chiar şi căderile tale, ele sunt cele mai concludente. Nu încerca să te ascunzi în spatele unui paravan rece, ci mai bine dăruieşte în jurul tău puţină iubire, din iubirea ta care se vrea dăruită. Lasă speculaţiile cu privire la vremuri demult apuse, ele nu au nici o valoare în ele însele, atâta timp cât încă nu şti cine eşti.
Cine ar putea spune simplu și curat „eu sunt”, fără să mai adauge acestei simple afirmații nici un adjectiv în plus? Cine ar putea rămâne în adevărul său dincolo de orice seducție a speculației?
Ai putea fi chiar tu, aș putea fi chiar eu?