De la deznadejde la bucurie

De la întuneric la lumină nu e decât un singur pas. De la deznădejde până la bucurie iarăşi nu e decât un singur pas mare format dintr-o multitudine de paşi mici. Dacă cumva ai ajuns chiar şi până în acest prag care se numeşte „deznădejde”, nu-i nimic ieşit din comun. Dar poate ar fi cazul să te opreşti puţin din traseul tău înspre tenebrele întunecate ale sufletului. Dincolo de deznădejde nu mai e decât abis, iar cei care aleg să plece în acest abis, practic se opun vieţii, respingând-o şi respingându-l şi pe Dumnezeu odată cu planul său.
Dacă tot ai ajuns aici, la limita extremă, opreşte-te şi contemplă-te, oricum nu mai ai nimic de pierdut. Aminteşte-ţi de viaţă, de mamă, de tată, de fraţi şi de surori, de prieteni...Aminteşte-ţi de anii copilăriei când de cum făceai ochi dimineaţa, începeai să radiezi bucurie fără ca nici măcar tu să îţi dai seama de asta. Atunci nu încercai să te focusezi pe bucurie, nu căutai să dobândeşti ceea ce aveai deja şi nu pierdusei încă. Nu te chinuiai în zadar să citeşti tot felul de cărţi care mai de care mai spirituale, să mergi la tot felul de seminare, să pleci urechea la tot felul de învăţături şi la tot felul de învăţători. Nu. Atunci în anii copilăriei, nu uitasei încă de unde vii şi simţeai înăuntrul tău că această viaţă ţi s-a oferit în dar ca pe o floare pe care o poţi purta permanent cu tine, privind-o, mirosind-o şi admirând-o, sau o poţi respinge aruncând-o şi călcând-o în picioare. Mai porţi oare această floare în sufletul tău chiar şi acum sau ai părăsit-o printr-un colţ unde zace ruptă şi ofilită?
În anii copilăriei nu făceai decât un singur lucru: te ridicai şi străluceai. Îţi ridicai ochii şi apărea zâmbetul. Îţi întindeai braţele şi apărea îmbrăţişarea. Îţi apropiai faţa şi sărutul se înfiripa. Spontan, fără control, fără exerciţiu, fără teamă, fără penibil. Atunci viaţa era simplă şi firească. Tu erai simplu şi firesc. Şi te jucai de-a viaţa, te jucai de-a oamenii mari, neştiind atunci că oamenii mari au uitat să se mai joace, au uitat să se bucure de lucrurile mărunte, alegând însă să fugă doar după cele fugitive ale vieţii. Şi tot fugind după iluzii care încotro, oamenii mari au devenit serioşi, cu feţe lungi şi triste, profunzi şi încruntaţi. Ce efort inutil pentru o stare atât de inutilă! Ce preţ mare plătit în zadar pentru marele nimic!
Trecând peste aceşti ani simpli şi fireşti, copilul se transformă într-un produs social, unde competiţia e la mare clasă, pentru că părinţii între timp s-au transformat într-un fel de promotori ai groazei pe care o propovăduiesc non-stop în faţa copilului, dându-i mereu exemple de alţi copii mai buni ca el. Iar copilul nu mai înţelege nici el exact pentru ce a ajuns aici şi pentru ce să mai trăiască. Şi astfel începe să-şi sfâşie puţin câte puţin fiinţa sa interioară, acolo unde floarea bucuriei începe să pălească. Odată ajuns în acest stadiu, societatea începe din toate părţile să bombardeze neîntrerupt cu ameninţări. Iar dacă pentru mulţi viaţa e doar un chin, omul „trebuie” să se pregătească cât mai din timp şi să se obişnuiască cu „necazurile” şi suferinţa. Iar momentele de bucurie vor fi un fel de staţionări extrem de scurte, comparativ cu staţionările lungi și nesfârșite în gările lacrimilor.
Dacă vei pleca urechea la aceste intimidări sociale, religioase sau mai ştiu eu de care, nu te uimi că la un moment dat în viaţa ta, te vei afla în pragul deznădejdii. Priveşte în urma ta fără mânie şi vezi exact în ce ai crezut, cui i-ai dat credit, pe cine ai ascultat, cum ai reacţionat şi cum nu ai acţionat, cum ţi-ai lăsat garda jos în faţa celor pe care îi lăsa-i să te domine doar pentru că uniforma, halatul sau sutana îţi impuneau, cum ţi-ai înghiţit de atâtea ori cuvintele în faţa lor, cum ai adunat astfel frustrări şi reprimări care te-au adus tocmai aici, la limita dintre viaţă şi neant. În aceste situaţii, de fapt nu prea ai fost tu, ci un altul care s-a dedublat între timp şi a devenit propria sa sosie care îşi sufocă permanent strigătul mut al sinelui său.
Când eşti pe marginea prăpastiei, ai de fapt o mare oportunitate pe care foarte puţini ajung să o trăiască. Poţi alege să te arunci şi să cazi cădere jalnică. Nimic spectaculos însă, mulţi au făcut-o, mulţi o vor mai face. Nu e obligatoriu să trăieşti dacă nu vrei, unii chiar sunt morţi la figurat, înainte de a fi la propriu. Doar aminteşte-ţi însă că nu întâmplător ai ajuns aici, chiar vrei să măreşti numărul celor îşi ratează propria misiune tocmai de ei înşişi aleasă?
Dar dacă vrei să o iei de la capăt, sigur vei experimenta ceea ce până acum ai ratat. Ridică-ţi privirea şi priveşte cu nădejde la scara care se află în faţa ta. O vei urca oare sau vei rămâne doar la baza ei?
Aşadar, te afli la limita cea de jos a scării, iar aceasta e deznădejdea. La prima treaptă se află frica, însă e puţin mai bine decât aflat în deznădejde. Dar cum frica nu e chiar cea mai bună prietenă, mai urcă o treaptă. Aici se află depresia, unde viaţa nu prea e viaţă ci doar angoasă şi neputinţă. Dar oricum, e mai bine decât cu frica de gât. Mai urcă o treaptă. Aici e multă furie, multă răzvrătire. Nu-i nimic, măcar simţi ceva, faţă de cum erai în depresie, unde nu mai simţeai nimic. Mai sus e răzbunarea, şti tu, acel sentiment neplăcut care te tot îndeamnă să îţi refaci cumva ego-ul pe care unul sau altul ţi l-au şifonat între timp. Oricum e o stare naşpa, aşa că ce rost are să-ţi baţi capul prea mult cu ea? Mai urcă o treaptă. Aici se află mânia pe care o simţi faţă de x sau y şi care te îndemna la răzbunare. Să îi dai curs? Ce rost ar avea să îţi faci rău singur? Mai sus, ai ajuns la descurajare, unde ai tot încercat câte ceva, nu prea ţi-a ieşit şi acum începi să pleci urechea la prostiile celor care par că te compătimesc, dar de fapt se bucură în ascuns de eşecurile tale. Nu sta lângă această otravă. Mai sus vei găsi starea de blamare, de învinovăţire pe care ţi-ai impropriat-o când cei din preajmă, în loc să te susţină, te blamau. Iartă-i şi pe aceştia, lasă-i să fiarbă în suc propriu dacă asta vor. Tu doar urcă şi nu privi înapoi. Mai sus e un fel de iritare nervoasă care nu îţi dă pace. Aici ba te gândeşti că viaţa a trecut pe lângă tine, ba că ai pierdut ultimul tren...nimicuri! Mai sus, vei regăsi pesimismul. Oricum dacă ai ajuns până aici, merită să îţi faci o reverenţă. Chiar şi pesimist fiind, te simţi mai bine, parcă mai uşurat nu-i aşa?
Scăpând de toate aceste poveri, începi deja să te afli pe un alt fel de flux. Eliberându-te de pesimism, dai mai sus de speranţă. Aici e puţină lumină, dar ascunsă cumva în penumbră. E mai mult o stare de dualitate, ba vrei, ba nu vrei. Dar totuşi speri ceva. Mai urcă o treaptă, aici te va învălui optimismul. Aici e bine şi parcă nu ai mai pleca. Dar dacă tot ai urcat atât, ce rost are să te opreşti? Viaţa e mai mult decât o stare de optimism.Căci mai sus se află gândirea pozitivă dar nici aceasta nu e chiar totul. Parcă lipseşte ceva şi aici. Aşa că urcă încă o treaptă. Aici se află conştientizarea teoretică. Numai că viaţa bate filmul, nu te poţi opri doar la teorie. Mai sus se află experienţa care se vrea experimentată, adică trăită la propriu şi nu din cărţi. Iar după ea, vine şi cunoaşterea. Aceasta e pecetea care sigilează puterea din tine, astfel încât nimeni nu ţi-o mai poate fura. Mai sus de cunoaştere se află creaţia în toată splendoarea ei. Acum eşti foarte sus şi totuşi eşti foarte ferm şi stabil pe tine însuţi. Începi să te cunoşti, să te ghidezi după ce simţi. Şi astfel începi să creezi din fiinţa ta interioară . Aici ai devenit individualitate de sine stătătoare. Nu mai e cazul să te compari cu unul sau altul. Nu te mai simţi inferior cuiva, dar nici superior nimănui. Aici trăieşti şi laşi să trăiască. Îţi dai voie să fi şi le dai celorlalţi voie să fie. Nu mai judeci, nu te mai judeci.
Dar nu e chiar ultima redută. Mai este un pas. Pe acesta l-aş numi bucuria contemplaţiei sau contemplarea bucuriei. Aici nu mai ai stări conflictuale pentru că ţi-ai redescoperit sinceritatea din tine. Nu mai încerci să dai bine în peisaj, nu mai ai motiv. Eşti tu doar cu tine însuţi. Ceilalţi se perindă prin realitatea ta dar aşa cum intră, tot aşa şi ies. Nu te mai agăţi de nimeni pentru că şi-a făcut loc detaşarea. Dar chiar detaşat fiind, îi vei iubi pe oameni şi nu vei mai fugi de ei. Aici te bucuri de viaţă, te bucuri de oameni, te bucuri de situaţiile nou ivite şi în acelaşi timp mulţumeşti şi îţi eşti recunoscător pentru simplu fapt că eşti. Aici nu ai de dovedit celorlalţi ceva, nu te mai compari cu nimeni. O floare nu se raportează la o alta, şi nici nu e invidioasă că cealaltă e mai colorată decât ea.
Odinioară erai copil, mai poţi fi şi acum.Odinioară te bucurai de viaţă, o poţi face şi acum. Odinioară simţeai că nu îţi lipseşte nimic, acum ce ţi-ar lipsi oare?
Totul parcă duce doar spre regăsirea şi recunoaşterea fiinţei noastre interioare a cărei bucurie se vrea revărsată din interior spre exterior permanent, nu doar când şi când. Nu poţi fi doar când şi când bucurie, pentru că starea firească a acestei fiinţe interioare e cea de bucurie. Iar dacă nu o mai simţi, înseamnă că atunci intri într-un nefiresc care dintr-un motiv sau altul a reuşit să te seducă.
Simţământul pe care-l am acum, este că noi oamenii, trăim doar pentru a ne regăsi pe noi înşine căutând prin experienţele noastre, să ne realiniem la sursă, matrice, Dumnezeu, la bucuria inocenţei din noi înşine...