Elogiul cartilor

Cum aş putea oare să vă mulţumesc vouă, tuturor cărţilor care nu m-aţi trădat niciodată? Cum aş putea să vă aduc o mică ofrandă vouă, prietenilor mei tăcuţi care mi-aţi fost alături mereu şi la bine şi la greu? Cum aş putea să vă fiu recunoscător vouă, credincioşilor mei fideli care ori de câte ori m-aţi aflat căzut, mi-aţi prins cu putere sufletul şi m-aţi ridicat din tot felul de tenebre întunecoase?
Aşadar vă mulţumesc din tot sufletul, dragii mei prieteni. Timpul a trecut nemilos peste voi. Coperţile vi s-au măcinat, foile vi s-au îngălbenit, literele s-au mai şters, dar totuşi comoara aflată în voi înşivă, nimeni nu a putut-o sustrage. Pentru că acest mărgăritar privit de mulţi, dar totuşi dorit atât de puţini, rămâne unul intangibil, care va dăinui în veci şi pururi.
Căci cei care nu v-au apreciat, v-au tratat cu indiferenţă, aruncându-vă care mai de care, în jalnica nepăsare a colţurilor unor biblioteci prăfuite de timp.
Unii ca aceştia au pus mâna pe voi dar nu au înţeles cu adevărat rostul vostru. Aşa că au rămas doar simpli impostori deţinând ceea ce de fapt nu merită. V-au tratat ca pe nişte simple obiecte nerealizând că sunteţi cu mult mai mult decât atât. Voi aţi vrut să le daţi cunoaştere, ei însă v-au azvârlit la gunoi. Voi aţi vrut să le daţi mărturii ale unui timp imemorabil, ei însă v-au sfâşiat aruncându-vă cu ciudă în focul ignoranţei. Voi aţi dorit să le arătaţi calea, adevărul sau viaţa, ei însă şi-au întors faţa de frică să nu se ardă citind adevăruri pe care insuportabila uşurătate a fiinţei lor nu le-ar fi putut suporta.
Oare nu v-aţi topit voi cărţilor, de atâta nepăsare? Hmmm...pesemne că răbdarea voastră e una dincolo de orice limite şi ea întrece cu mult nepăsarea noastră.
Dar poate că odată va veni şi timpul vostru. Condensând timpuri apuse în voi înşivă, vă surprindeţi că oamenii nu-şi mai fac timp pentru voi. Adunând litere şi cuvinte, în voi s-au întrupat poveştile, visurile, abnegaţiile, fanteziile, iubirile spuse sau nespuse, inimile frânte, gândurile şi obsesiile, toate aşternute în scris, acolo unde nimeni nu ar putea intra decât renunţând la orgoliile mărunte, descălţându-se de încălţămintele prăfuite ale închistării și de trufia părerii de sine.
Da, da, da...căci oricine are acces la cunoaștere dar nu oricine vrea să și acceseze această cunoaștere pe care unii au aflat-o și au împărtășit-o tuturor.
Poarta înțelepciunii este mereu deschisă, dar cine oare are destul de mult curaj să ajungă la ea, să o deschidă și să spună fără frică: „Să fie lumină”?
Iar voi cărților, sunteți martorii noștri din umbră care ne îndemnați permanent să nu abdicăm de la drumul nostru. Voi sunteți ghizii noștri care ne călăuziți viața spre nemurire. Căci așa cum între coperțile voastre se află o mică parte din veșnicie, așa și noi oamenii, prin călăuza voastră, ne potolim setea și ne hrănim sufletele cu această veșnicie care se vrea revelată și nu ocultată.
Dacă ați avea gură de grăit și limbă de vorbit, câte nu ne-ați spune nouă celor ce am uitat de voi. Câte nu ați avea să ne povestiți nouă celor ce ne lăsăm atât de seduși de realitatea vieții zilnice și de fuga cotidiană spre tot felul de efemeride, uitând să mai și visăm și să ne mai și imaginăm spiritul nostru zburând în înalturi, acolo unde doar vulturii se avântă. Căci voi, dragilor noastre cărți, sunteți cele care ne îndemnați să mai și visăm atunci când poate totul în jurul nostru devine greoi, iar de atâta greutate sufletul ajunge în timp să nu se mai poate ridica deasupra nimicurilor vieții.
Însă voi, ne ușurați și ne despovărați , luminându-ne calea și deschizându-ne inimile spre frumos. Căci omul frumos nu poate fi frumos doar pe dinafară, atâta timp cât nu este și pe dinăuntru. Nu poate fi frumos în aparență, dacă nu a devenit și în realitate. Nu poate să-și găsească frumusețea divină prin ignoranță și nepăsare, ci doar prin cunoaștere, doar prin lumină.
Așadar, primiți acest mic elogiu și această săracă ofrandă adusă de un suflet însetat, care vă e pe deplin recunoscător pentru hrana nemuritoare și pentru râurile de apă vie din care s-a adăpat de-o viață. Mulțumesc pentru că ați îndemnat sufletul să acumuleze cunoaștere pe care acesta a adunat-o cu râvnă în locașurile spiritului. Căci deși trupul va rămâne aici, spiritul însă va lua cu el această cunoaștere odată cu toate experiențele umane trăite, aducându-și astfel mica lui contribuție întru veșnicie.
Nimic nu se pierde, totul se transcende....
Așa este, așa să fie!