Despovarand povara vaicarelii

Oamenilor le place la nebunie să se plângă. O fi ceva pur românesc? Se poate. Dar constat ceea ce surprind în jur. Adică oameni mulţi cărora le place văicăreala. Ca şi cum nu dai bine în peisaj dacă nu te vaiţi, iar dacă o faci, vei mai atrage vreo câţiva care se vor văita în jurul tău. Aşadar lanţul slăbiciunilor se măreşte cu fiecare verigă, adică cu fiecare vaiet prelung sau scurt care se răsfrânge ca un ecou în urechile celor care trec pe lângă ceilalţi şi aud vrând-nevrând ultimile noutăţi în materie de văicăreală.
Oamenii şi-au impropriat un fel de atitudine defensivă în faţa vieţii, ca şi cum nu ar avea nici un cuvânt de spus la ce li se întâmplă. Mulţi vor să audă din gura celorlalţi doar cât de rău o duc, ca să poată afirma şi ei la rândul lor acelaşi lucru. Există oare vreo mângâiere în sufletul unuia, că celălalt o duce la fel de prost ca şi el? Ajută cu ceva această formă masochistă de a plânge unii pe umărul altora?
Am observat chiar şi la cei care pentru o vreme par cu vibraţia sus, cum după un timp în care lucrurile nu mai merg ca odinioară pică în această formă jalnică de a căuta mila în ochii celorlalţi. Deci dacă se întâmplă aşa, noi de fapt nu suntem decât un fel de făpturi care doar se complac în reacţia faţă de situaţiile externe care apar la un moment dat în faţa noastră. Dacă sănătatea scârţâie, tot cartierul trebuie să ştie. Dacă nu mai sunt bani, neapărat toţi cunoscuţii şi necunoscuţii vor afla, cine ştie poate pică ceva. Iar dacă cumva iubitul sau iubita şi-a întors faţa de la noi, bocetele se vor auzi din depărtări. Puţin zgomot pentru cât mai multă suferinţă. Pentru că această versată doamnă va veni la tine, imediat cum o chemi. Şi te va seduce fără prea multe vrăjeli inutile. Ea va veni şi te va dezbrăca de haina demnităţii umane, lăsându-te gol în aşternutul deznădejdii. Tu îi dai demnitatea, ea îţi oferă milă şi emoţii învârtind iarăşi şi iarăşi cuţitul în propria-ţi rană. Odată schimbul făcut, nu mai există nici o rezistenţă. Cuplarea energetică se produce într-o clipă, iar odraslele care se vor zămisli în urma acestei siluiri, vor purta cu obedienţă trenele acestei versate şi venerate doamne, care se numeşte „suferinţa”.
Lăsând metafora la o parte, am rămas oarecum consternat când cineva mi-a spus zilele trecute că ea se bucură de faptul că are mâinile şi picioarele întregi, ceea ce nu oricine are acest magnific privilegiu. Deci dacă nu ne raportăm la cei care o duc mai rău decât noi, pur şi simplu nu ne simţim bine. Avem nevoie de exemple de viaţă cât mai dramatice care să ne pună cât de cât într-o postură mai bună. Doar aşa mai creşte inima în noi, comparându-ne cu cei care suferă mai mult decât noi. Ce jalnică şi falimentară mentalitate...
Dar despre ceilalţi, care nu au poftit să se înfrupte din mrejele veneratei doamne de care aminteam, ce ai putea spune? Dacă ţie îţi merge prost, chiar îţi doreşti ca fiecăruia să-i meargă tot la fel? Chiar îţi doreşti confirmări şi îndemnuri din partea celorlalţi care au eşuat, justificându-te astfel în a nu face nimic?
De ce oare doar reacţionăm la stimulii externi şi de ce oare nu acţionăm să schimbăm ceea ce am putea schimba? Cine s-o facă în locul nostru, cine să ne trăiască viaţa, cine să ne respire aerul?
E adevărat că nu suntem nişte roboţei care să repete papagaliceşte clişee de genul „viaţa e minunată”. Poţi să îţi tot repeţi cât doreşti, nu se va schimba absolut nimic dacă tu singur nu vei face un pas în direcţia bună. Puterea afirmaţiilor are efect doar dacă merge mână-n mână cu experimentarea la propriu, nu doar mental. Afirmaţiile pozitive, oricât ar părea de frumoase, nu au nici o putere dacă nu sunt puse în practică zi de zi.
Dacă m-aş raporta doar la cei care o duc mai rău, înseamnă că eu de fapt aduc o ofensă condiţiei umane. Înseamnă că îmi recunosc doar neputinţa, iar universul e de fapt, tot atât de neputincios ca şi mine. Ce ar mai rămâne de făcut? Să stăm cu toţii într-un colţ şi să plângem, cine ştie, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine...
Dar refuz să cred că viaţa ar fi o povară şi un loc de chin. Însă e foarte uşor să pici în această stare, atunci când lucrurile nu mai sunt chiar ok. Când depui armele, suferinţa te înhaţă. De aceea e nevoie de disciplină şi de constanţă în a fi conştienţi de ceea ce gândim şi de ceea ce simţim, pentru că vibraţia nu se menţine de la sine dacă ea însăşi nu e întreţinută. Uneori chiar şi cel mai mic impact emoţional te pune la pământ, pentru că nu eşti obişnuit să tai din faşă această stare nocivă. Dacă toată viaţa doar ai re-acţionat la stimulii externi care au intrat în conflict cu tine, normal că nu poţi reuşi să te auto-depăşeşti cât ai bate din palme. Dar cu fiecare acţiune conştientă, mai faci un pas, mai urci o treaptă, mai despovărezi puţin câte puţin din povara stărilor nefireşti care poate te-au măcinat de o viaţă.
Totul începe cu un mic pas. Fiecare pas însă, oricât de mic ar părea, are un rol bine definit în drumul spre poarta cunoașterii de sine.
Spor în cunoașterea ta!