Sinceritatea din noi înşine

E atâta suferinţă în noi. Nu am reuşit încă să ieşim din melo-dramă. De cele mai multe ori, de fapt, nici nu vrem să ieşim. Ne place melo-drama, o căutăm cu râvnă, o descoperim cu satisfacţie, o hrănim permanent şi apoi o împărtăşim celorlalţi. Abia aşteptăm să o facem cunoscută tuturor, să ne martirizăm pe altarul suferinţei. Să ne auto-convingem că ne e greu, că nu suntem bine, că avem zeci de mii de probleme, de necazuri, de frustrări. Ne îngrijorăm din orice. Ne simţim vulnerabili şi labili, slabi şi sensibiloşi pe dinăuntru. Suntem uşor de rănit acolo unde s-au adunat de-o viaţă răni, amintiri, regrete, nostalgii. Fugim de oameni, încă ne e frică de atingerea lor. Stăm în expectativă, la pândă, aruncăm priviri pe ascuns, doar să nu fim surprinşi că avem un interes pentru cineva, să nu fim surprinşi că simţim ceva. Orice am face, doar să nu fim surprinşi, să nu fie dată în vileag inima noastră. Asta se întâmplă pe dinăuntru.

Dar pe dinafară, pare că e ceva de capul nostru. Bravăm. Căutăm imaginea omului deştept, frumos şi cu bani. Căutăm să dăm bine şi ţinem la imaginea noastră de numa-numa. Bărbaţi macho, femei intangibile. Dar asta doar aparent. Trupul senzual  ascunde adeseori o inimă extrem de fragilă. Dar ea e învăluită şi legată fedeleş undeva cât mai departe de oameni, nu cumva ca ea să fie atinsă, căci ar putea sângera dacă e atinsă cu mişcări bruşte. Nu vrem să ne doară acolo, în inima noastră. Dar e imposibil. Pentru că trăieşti aici pe pământ, între oameni. Nu trăieşti în abstract, printre entităţi luminoase şi diafane. Te implici emoţional, te doare când eşti dezamăgit. Ai aşteptări, oricât de mult ai vrea să nu ai. Îţi pasă, eşti viu. Treci prin experienţe dureroase în viaţă, nu ai încotro. Dar cu timpul, inima se căleşte. Întâlneşti oameni pe care-i respingi. Întâlneşti oameni pentru care eşti indiferent. Dar întâlneşti şi oameni pentru care simţi că îţi explodează inima în piept. Nu-ţi fie frică, asta înseamnă că eşti viu, că-ţi pasă. Nu te repudia pe tine însuţi în zadar, căci tot ceea ce repudiezi se va reîntoarce la tine iarăşi şi iarăşi până vei pricepe ceva. Asta nu e din cărţi, ci chiar din viaţă. Imaginea la care ţii atât de mult poate fi în totală discrepanţă cu ceea ce simţi interior. În ascuns poate fi o nefericire cumplită, iar la vedere poate fi doar zâmbet de complezenţă. Şi oamenii te vor privi şi te vor admira, căci nu văd decât zâmbetul tău. Nu văd decât imaginea poleită şi cred că chiar tu eşti acela. Asta se întâmplă pe dinafară.

De asta vine depresia şi se instaurează subit. Pentru că nu suntem impecabili cu trăirea noastră. Nu suntem sinceri cu slabiciunile, vulnerabilităţile, atracţiile noastre carnale, psihice sau spirituale. Pe acestea le simţim atât de acut, trăim cu ele, ne plimbăm cu ele, dormim cu ele. Lor ar trebui să le acordăm cea mai mare atenţie, dar se pare că e prea dureros să ne privim pe noi înşine faţă-n faţă. Ne e încă ruşine să spunem ce simţim. Mulţi oameni nu vorbesc niciodată despre ceea ce simt, li se pare o prostie şi o slăbiciune să se dezvăluie. Şi trăiesc un număr de ani, dar nu au trăit cu adevărat ei. Ci doar imaginea lor, la care au ţinut atât de mult cu dinţii. Doar un trup a trăit, nu un suflet. Şi trec  aceşti ani şi te surprinzi ca spirit că nu mai eşti viu cu trupul. Şi nu a ştiut nimeni ce ai simţit cu adevărat pe pământ într-o viaţă de om. Nici nu ai vrut să ştie nimeni, nu ai lăsat pe nimeni să se apropie de tine decât doar tot cu trupul. Venit, văzut, atins, plecat. Trupuri multe, suflete puţine...

Seara, omul, în general, devine contemplativ. Atunci oboseşte şi începe să îşi audă mai mult glasul lăuntric. Acel copil interior care adeseori plânge pe înfundate de prea multă sufocare a marelui nimic. Dimineaţa însă, iarăşi o iei de la capăt. Fugi, fugi, fugi... Doar să nu mai auzi acest glas insuportabil care te cheamă la viaţă. Pentru că alergi spre moarte, nu spre viaţă. Alergi spre neant, nu spre culmi. Alergi spre abstract, nu spre ce e personal şi uman. Alergi spre izolare, nu spre oameni. Dar suntem aici cu toţii. Şi e frumos, atât de viu, atât de emoţional totul! Dar încă ne e tare frică pentru că nu avem încredere în noi, nu avem încredere în oameni, nu avem încredere în viaţă. Ni s-a dat totul dar noi încă refuzăm acest dar. Ofensăm universul, ofensăm viaţa, ofensăm oamenii şi ne ofensăm cel mai mult pe noi înşine prin frica noastră!

Şi asta pentru că încă nu suntem sinceri. Deci tot ceea ce ştim ca şi cunoaştere, pare necâştigător. Pentru că încă nu suntem sinceri. Ne ascundem în spatele cunoaşterii profane, ne agăţăm de spiritualitatea luminoasă şi mironosită, dar nu am ajuns încă la sinceritatea şi impecabilitatea noastră cu noi înşine. Şi ne chinuim în zadar. Vrem să cunoaştem totul, dar să nu mai fim aşa labili şi vulnerabili. Ne agăţăm doar de partea luminoasă în faţa celeorlalţi, din spatele unor ecrane. Vrem să fim văzuţi cât mai luminoşi şi mai spirituali. Cât mai deştepţi, cât mai frumoşi, cât mai luminoşi. Dar nu suntem doar aşa mereu, pe cine credem că amăgim? Nu suntem doar deşteptăciune, frumuseţe şi lumină. Avem părţi în noi pe care nu ni le recunoaştem, le reprimăm pentru că ne este ruşine de ceea ce simţim. Părţi adumbrite, nu neapărat întunecate. Părţi cu care ne descurcăm mai greu, nu ştim cum să le depăşim, să le gestionăm. Dar în continuare, trăim cu ele. Faptul că nu le acordăm atenţia cuvenită, nu înseamnă că aceste părţi s-au dizolvat. Ele încă sunt acolo şi se vor impropriate, se vor asumate, se vor revendicate. Se vor experimentate şi înţelese. Sau vrei să fii doar lumină, doar frumuseţe, doar deşteptăciune? La ce bun lumina care nu luminează întunericul şi este ascunsă mereu sub obroc? 

Aşadar, nu-ţi fie teamă omule să trăieşti pe pământ. Deschide-ţi inima şi las-o să vorbească prin vibraţii! Eşti atât de viu, atât de frumos, atât de autentic! Dar asta doar dacă îţi dai voie să fii, dacă îţi dai voie să simţi, dacă îţi dai voie să te ierţi, dacă îţi dai voie să te iubeşti aşa cum eşti!