E ca o continuă
surprindere, ca un continuu drum, ca o îndepărtată destinaţie care se tot
îndepărtează pe măsură ce mă apropii de ea. Şi totuşi, nu există destinaţie, ci
doar o linie temporară de destin conştient aleasă pentru un timp. Nu există un
scop în sine. Dar există un sens de a fi pe cale. Şi ce înseamnă să fii pe
cale? Să începi să te cunoşti, ca trup, ca minte, ca suflet. Alt drum nu este
decât doar acesta. Altă destinaţie nu este decât doar aceasta, aceea de ajunge la
tine însuţi.
Şi totuşi, cum ieşi din
acest clişeu spiritual care sună frumos, dar totuşi pare atât de anevoios? Cum
faci să ajungi acolo, unde absolut nimeni nu poate avea acces? Pe unde să intri
şi ce porţi să deschizi? La ce uşi să baţi şi pe cine să întrebi care e drumul
corect pe care ai putea merge fără să te rătăceşti? De cine să asculţi şi de
unde să te povăţuieşti? Există vreo sursă, vreun om, vreun maestru, vreun
dumnezeu?
Există o sursă şi ea
este însăşi viaţa. O alta nu este, eu nu am dibuit. Această sursă e ca un râu
de apă vie, uneori învolburată şi agitată, alteori lină şi calmă. Şi de
agitaţie e nevoie uneori, şi de învolburare, şi de agresivitate chiar. Nu ni se
cere doar să şedem la gura sobei, nu cumva să ne izbească în prea plin vremea,
vânturile, ploile. Confortul fizic nu înseamnă şi confort psihic. A trăi în
inerţie şi în dolce far niente, nu e prea confortabil, ci e chiar îngrozitor de
greu pentru că te lupţi contra ta, contra creatorului din tine care se vrea
revelat. Şi de asta doar zaci, visezi şi aştepţi. Ce mai aştepţi, de fapt? Să
vină viaţa şi să te buşească la propriu dacă tu încă nu înţelegi simbolismul ei
la figurat?
Frica e dominanta
suferinţei. Dar am văzut şi oameni care nu se mai ghidează după această frică.
Pe aceştia i-aş lua de mânuţă şi i-aş duce acasă. Pentru că îmi plac atât de
mult oamenii curajoşi, vii, autentici. Nu cei care bravează din gură sau din
teorie, ci cei care seduc prin faptă, prin efort, prin disciplină, prin
conştientizare, prin libertate. Cei care îşi dau voie să fie, pe aceştia i-aş
îmbrăţişa şi le-am mulţumi mereu doar că sunt. Căci ei şi-au înţeles menirea şi
rostul pe pământ. Acela de a nu se reprima pe ei înşişi, ci de a se manifesta
liber şi curajos în toate ale vieţii. Aceasta e esenţa vieţii, să manifeşti
ceea ce simţi şi să nu-ţi dai cu tifla-n cap de pomană pentru că nu ai destulă
încredere în tine însuţi!
Şi uite aşa mă descopăr
chiar şi acum. Privind şi la cei mai curajoşi ca mine, dar privind şi la cei
mai fricoşi. Învăţ şi bag la mansardă, de la unii, de la alţii. Învăţ chiar şi
de la mine, ce reacţii am, ce mă surprinde, ce mă atrage, ce mă respinge. Învăţ
să mă descopăr prin simţuri, pentru că sunt foarte emţional, dar şi cerebral în
acelaşi timp. Aşa că nu fug de mine, doar mă descopăr. Citesc mult, dar cărţile
nu îmi vor da niciodată ceea ce îmi oferă viaţa la propriu, nu la figurat. Şi e
bine să citeşti, să cunoşti de toate şi să iei aminte la experienţele de viaţă
trăite de alţii. Ele pot fi ca nişte scurtături dacă ai puţin discernământ să
filtrezi prin propria ta fiinţa tot ceea ce asimilezi şi pui în balanţă.
Şi totul înseamnă viaţă
şi prin toate mă descopăr. Chiar şi prin cele grosiere, carnale, trupeşti,
senzuale. Dar şi prin cele contemplative, visătoare, diafane şi subţiri. Toate au
rost pe pământ pentru mine, căci nu sunt doar trup, nu sunt doar minte, nu sunt
doar suflet sau spirit. Sunt toate acestea la un loc şi toate sunt bune foarte.
Altfel, nu poţi evolua nicidecum, asta dacă te interesează cumva această
evoluţie. Căci dacă nu crezi în ea, vei fi sedus de toate nimicurile care vin
şi pleacă din realitatea ta, dar nu le vei înţelege rostul încă. Pentru că nu te
interesează sporirea ta, ci doar pierzi timpul în bârfele nesfârşite ale
lumescului.
Şi uite aşa mă descopăr.
Cu paşi mărunţi, firavi, gingaşi. Foarte mici paşi, mici de tot. Dar totuşi îi
fac, totuşi sunt acolo în miezul experienţei care mi se dă şi pe care o
primesc. Poate cu teamă la început, dar cu bucurie după ce pricep rostul ei.
Poate cu multă neîncredere mai întâi, ca mai apoi să o duc totuşi până la
capăt. De ce? Pentru că acea experienţă mi s-a dat să pun mâna pe ea, nu să o
repudiez şi să o ferec în cufărul ruginit al indiferenţei. Experienţa mi s-a
dat ca leac de vindecare, de schimbare şi de transformare. Aşadar, experienţa
mea e un dar! Oare aşa de prostănac voi fi încât să nu recunosc prin ea darul
vindecării, al schimbării şi al transformării mele?
Şi uite aşa mă descopăr.
Şi e frumos, copleşitor, magnific! Da, nu sunt doar metafore, sunt trăiri! Dacă
simţi o emoţie, eşti viu totuşi. Dar dacă eşti rece şi indiferent, înseamnă că
te-a învăluit plictiseala, resemnarea, goliciunea. Unde crezi că ţi-e mai bine
în confortul goliciunii sufleteşti sau în disconfortul hărniciei spirituale?
Da, căci spiritualitatea, nu înseamnă să citeşti tot felul de citate poleite,
luminoase şi mironosite adunate de pe la marii iluminaţi şi aruncate cu găleata
în mediul virtual. Poţi să le arunci la coş direct, nu-ţi vor folosi la nimic! Doar te
vor lăsa gură cască şi-ţi vor da ochii puţin peste cap, dar asta nu poate dura
mai mult de o clipă. Căci tot ceea ce contează în spiritualitate, e munca cu
tine însuţi, restul e vânare de vânt. Şi dacă e vorba de o muncă, asta înseamnă
că e vorba de un efort, de o disciplină şi de o conştientizare. Altfel, fără
acestea trei, te amăgeşti şi ţeşi iluzii spirituale în imaginaţia ta. Adică,
mai pe scurt şi mai direct, eşti în înşelare.
Şi eu m-am înşelat de-a
lungul timpului. Fac greşeli, cad, învăţ, mă ridic. Altă cale de evoluţie nu
este, decât doar asta. Trecând prind toate şi pricepând câte ceva din fiecare
latură. Căci, nu-i aşa, există câte o iniţiere în toate aspectele vieţii. Te naşti,
înveţi să mergi, să vorbeşti, să conduci, să înoţi, să cultivi o relaţie, să
faci dragoste, să creşti un copil, să treci obstacole, să ocoleşti fundături,
capeţi discernământ învăţând pur şi simplu să trăieşti. De peste tot înveţi
toată viaţa. Numai să vrei, altfel vei tot fugi în zadar. Vei da la spate
frica, în loc să te confrunţi cu ea faţă-n faţă. Căci doar aşa o vei dibui ca
fiind doar iluzie.
Şi uite aşa mă descopăr.
Trăind viaţa şi învăţând de la ea, unu la unu. Uneori e mai greu, alteori
foarte uşor. Uneori e super frumos,
alteori îţi vine să te laşi de meserie. Uneori cu bucurie, alteori cu mare
frângere a inimii. Dar totuşi, asta e marea provocare a vieţii, să nu fugi de
ea, ci să rămâi acolo, nu pe câmpul de luptă, ci pe câmpul de bucurie. Căci nu
există luptă, ci doar un vast teren de joacă pentru oricine. E ca o poveste
care se derulează cu personaje reale din care chiar şi tu faci parte. Intră în
poveste şi vino şi tu în acest joc, e loc pentru oricine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu