Există o singură misiune pe pământ

Există o singură misiune pe pământ şi ea este însăşi fericirea ta. Ea nu se caută, ci doar se simte. Se simte ca un îndemn care te mână, te seduce, te bucură, te luminează, te entuziasmează şi te trage efectiv către ea. Mereu în istoria umanităţii a rămas veşnica întrebare „care e rostul omului pe pământ”? Şi întrebarea aceasta a rămas suspendată undeva în abstract, acolo unde cuvintele minţilor alambicate au tot încercat să dea răspunsuri care mai de care mai complicate, mai întortocheate, mai profunde. Şi totuşi, mai fără de sens în cele din urmă...

Fericirea ta nu e neapărat ceva uşor şi dulce, ca un siropel pe care îl dai peste cap pentru a uita de realitate, de viaţă, de dorinţă sau de frustrări. Toată lumea când se gândeşte la fericire, începe să viseze cum ar fi dacă ar avea lucrul dorit, relaţia dorită sau sănătatea după care tânjește. Ei visează la nesfârşit tot felul de situaţii de viaţă care, cred ei, le-ar fi tare propice dacă le-ar avea. Ar controla totul dacă ar putea doar ca să simtă acea euforie nesfârşită pe care le-o dă împlinirea unei dorinţe din visul lor. Dar paradoxul, e că de cele mai multe ori, lucrul după care tânjeşti, banii după care alergi, femeia sau bărbatul după care râvneşti, sucombă în nimic şi colapsează în neantul indiferenţei, imediat ce satisfacerea dorinţei are loc. Cum poţi simţi goliciune în tine însuţi după un timp, deşi toate aceste dorinţe se împlinesc la un moment dat?

Şi ce poate umple acest gol sufletesc, atât de acut, de real, de întunecat? E ca o pustiire sufletească care vrăjeşte, nu-i aşa? Alergi după himere, te surprinzi că pui mâna pe ele, pentru ca mai apoi să simţi cum efemeridele ţi se scurg printre degete. Şi ce rămâne mai apoi? Goliciune, tristeţe, indiferenţă, plictiseală, nimicul în toată splendoarea sa! Depresie şi lacrimi, stare de sufocare, de neputinţă, de resemnare. Şi fugi oriunde ai putea, numai să nu mai simţi acest gol şi această pustiire insuportabilă. Şi cauţi peste tot în afară, dar mai niciodată înăuntrul tău. Pentru că nu eşti obişnuit ca soluţia să o găseşti acolo, în sufletul tău. Mergi şi întrebi, te sfătuieşti, cauţi sfaturi şi îndemnuri pentru viaţa ta. Şi crezi cumva că fericirea ta e undeva departe, în mâinile vreunui doctor, terapeut, vindecător sau maestru. Şi porneşti la drum către fericirea ta ipotetică ca într-un pelerinaj către tine însuţi, de fapt. Şi cu cât drumul e mai lung, cu cât destinaţia pare mai îndepărtată, cu atât fericirea ta pare mai greu de atins.

Dar calea fericirii autentice e doar cea dreaptă şi ea se reduce la simţirea ta. Dacă te ocupi de lucruri mari şi înalte, dacă te identifici cu salvatorul din umbră, dar eşti veşnic nemulţumit cu viaţa ta, atunci opreşte-te din proiecţia minţii tale, acordă-ţi timp, dăruieşte-ţi spaţiu, opreşte morişca nefericirii tale care te învârte şi te ameţeşte fără nici un sens. Acolo e multă filozofie, multă complexitate, multă frământare care te scurge de energie. Fericirea însă, nu este aşa. Nu e o fugă după ceva anume. Nu e un drept divin pe care îl ai sau nu îl ai. Nu e nici visare a unor situaţii care îi convin de minune ego-ului tău nemăsurat. Nu e străduinţă, nici încrâncenare.

Fericirea e mai simplă decât simplitatea însăşi. Ea e în tine, dar încă nu o simţi pentru că proiecţiile minţii tale te sugrumă, te sufocă şi îţi creează tot felul de scenarii care te vrăjesc şi te fac să îţi justifici nefericirea ta. Mintea se agaţă foarte uşor de scenarită. Asta e boala ei, interpretează lucrurile personal şi face presupuneri cu nemiluita, deşi adeseori, toate presupunerile ei sunt total nejustificate. Ele îţi justifică doar suferinţa care ţi-o înscenează mintea ta. Dacă scenariile fascinante ale imaginaţiei necontrolate nu s-ar mai manifesta, nimeni nu ar mai suferi, căci atunci suferinţa nu ar mai avea de ce se sprijini, ar rămâne fără obiectul muncii.

Da, există o singură menire a omului şi aceea e fericirea sa! Ea nu este un scop în sine decât pentru cei nefericiţi doar. Ei o vor căuta încoace sau încolo, dar nu vor da de ea până ce scenarita din mintea lor nu se va dizolva. Ea e ceva la îndemâna oricui şi totuşi extrem de puţini pun mâna sufletului cu adevărat pe ea. E ceva atât de simplu, dar totuşi atât de complicat pentru mintea de maimuţă. E ceva atât de puternic şi totuşi atât de fragil pentru cel care încă nu îşi cunoaşte menirea sa. E ceva atât de firesc şi totuşi nefiresc pentru cel care luptă cu viaţa pentru supravieţuire. Fericirea ta, omule, e detaşarea şi predarea minţii către spiritul tău!

Dar această predare, această detaşare, nu ţi-o poate oferi nimeni, e doar alegerea ta. Când stai agăţat de viaţă cu disperare, ai multe aşteptări şi ele adesea sucombă în dezamăgiri crunte, de cele mai multe ori. Munceşti, creezi scenarii. Seduci, creezi scenarii. Visezi, creezi scenarii. Iar scenariile de viaţă, sunt, de fapt, mari deziluzii care tot în depresie se scurg. Un om simplu e un om puternic. El nu suferă de scenarită şi astfel depresia e o mare necunoscută pentru el. Acesta poate cunoaşte multe din afară, dar dacă a ajuns să se cunoască pe el însuşi, toată cunoaşterea din afară devine doar vânare de vânt. Şi când te gândeşti câte ai de descoperit acolo, înăuntrul fiinţei tale, cum fiecare situaţie de viaţă îţi creează stări, emoţii, gânduri, reacţii, atitudini, uimiri! Astfel încât, să te urmăreşti pe tine însuţi, e arta şi măiestria pură, dincolo de orice cunoaştere profană care doar vine şi pleacă prin mintea ta!

Fericirea e un dar care se vrea revendicat în viaţa mea, în viaţa ta, în viaţa tuturor. Darul acesta e fiinţa ta şi acolo este o menire, un îndemn, o misiune, un sens. Însă adesea reprimi, alungi, exilezi, pentru că îndemnul ce îţi vine de acolo e contra îndemnului egocentrist care te face nefericit şi depresiv. Nu te lupta contra acestui ego, nu te lupta contra scenaritelor din imaginaţia ta, nu te lupta nicidecum contra, cu absolut nimic. Aceste absurdităţi care te fac nefericit şi depresiv se dizolvă dacă nu le dai atenţie şi te axezi doar pe ceea ce te disciplinează şi te face atent, puternic şi creator, în acelaşi timp. Fericirea nu e contra, ci doar pro viaţă, pro bucurie, pro creaţie!