marți, 30 decembrie 2014

Bun venit în împărăţia sinelui tău!


Unii doresc să îi înveţe pe ceilalţi, alţii doresc doar să fie învăţaţi de către alţii. Dar şi unii şi ceilalţi au nevoie de deschidere, iar când deschiderea se produce de ambele părţi, atunci fiecare realizează paradoxul. Cel care învaţă ceva pe un altul, îşi dă seama că de fapt se învaţă pe el însuşi şi cimentează şi mai mult cunoaşterea şi credinţa sa, intrând în rezonanţă cu cel căruia îi vorbeşte. Iar cel care se lasă învăţat, înţelege că nimeni nu i-ar putea spune altceva decât lucruri cunoscute aflate în stare latentă în el însuşi. Fiecare se hrăneşte din celălalt şi fiecare la rândul său se dăruieşte cu bucurie celuilalt. Iar dacă este bucurie atunci nu mai poate fi unul superior şi altul inferior. Nu mai poate fi un decalaj între cel ce învaţă şi cel ce se lasă învăţat. Căci starea firească a omului este cea a bucuriei. Atunci însă când ea lipseşte, se insinuează tensiunea, dispreţul, senzaţia de superioritate, răutatea, şi multă mândrie care se umflă şi se tot umflă…
Dar bucuria elimină toate acestea doar prin simpla ei prezenţă. Când nu este prezentă în el însuşi, omul nu se simte bine, caută justificări şi începe să se plângă în stânga sau dreapta. Şi astfel începe să dea importanţă mai mare stării sale de rău, investind în ea tot felul de gânduri şi emoţii negative. Cât efort zadarnic pentru nimic...Cât zel depus în căutarea unui om care să îţi plângă de milă...Cât timp petrecut în suferinţă doar pentru a ţi se acorda puţină importanţă...Toate acestea nu sunt decât capcane care ţes permanent în realitatea ta iluzia melo-dramei.
Deşi suntem prezenţi unii cu ceilalţi doar în acest mediu virtual, tind să cred că totuşi suntem uniţi în acelaşi timp şi în chip real. Căci deşi nu ne putem îmbrăţişa unii pe alţii şi nu ne putem privi ochi în ochi şi faţă către faţă, deşi nu ne putem atinge şi simţi inimile care vibrează la unison, deşi suntem poate despărţiţi chiar şi la zeci de mii de kilometri distanţă, totuşi ceva ne uneşte, ceva ne ţine mereu aproape cu gândul unul de altul.
Şi chiar dacă uneori orgoliile ne mai joacă feste şi mai avem poate mici tendinţe de a ne considera superiori altora, să intrăm repede-repede atunci iarăşi în noi înşine şi să păstrăm puţin tăcerea pentru a ne potoli simţurile răsculate împotriva noastră. Să ne regăsim pe noi înşine chiar şi atunci când nervii se întind prea mult şi o iau razna. Să ne aducem aminte, chiar şi în momentele mai grele, de comoara cea de mult preţ aflată în noi, pe care nimeni nu ne-o poate confisca, pe care absolut nimic nu o poate eclipsa. Să ne amintim de starea noastră firească cu care am făcut primii paşi în această minunată viaţă. Cum eram atunci şi cum suntem oare acum?
Iar pentru a ajunge în împărăţia sinelui tău, acolo unde doar tu ai voie să intri şi nimeni altcineva, ai nevoie de această stare de bucurie şi de nevinovăţie, pentru că acolo, în această împărăţie, nu poţi intra cu gânduri ascunse, cu răutăţi gratuite, cu orgolii rănite, cu păreri arogante aruncate cu dispreţ altora, cu păreri de rău şi resentimente, cu multă cunoaştere spre cele din afară, dar cu foarte puţină iubire aflată înlăuntru...nu, nu, nu...Căci bucuria nu poate rămâne alături de răutate şi nu poate sălăşlui în inimile cele trufaşe! Nici acolo unde e multă fală şi filozofie deşartă! Nici în inimile celor ce nu se iubesc pe ei înşişi, deşi se amăgesc că-i iubesc mult pe cei din jur! Nici în inimile celor ce îşi bat joc şi râd de alţii pe faţă sau pe ascuns! Nici în inimile cele atrase de bârfă şi şuşoteli! Nici în inimile prea pline de sine care se socotesc a fi ceva, în realitate ele nefiind nimic!
Dar bucuria va sălăşlui pururi alături de iubire, în inimile celor curaţi cu sufletul, cu mintea şi cu trupul la un loc! Ele vor rămâne în inimile celor simpli cu viaţa şi cu o părere despre ei înşişi care e dincolo de orice simplitate! Ele vor conduce inimile celor ce nu suportă cu nici un chip să îi judece pe alţii, chiar dacă în sinea lor se amăgesc că le vor doar binele! Ele vor învălui inimile celor ce nu pot primi linguşeala şi fug de de linguşitori ca de foc! Căci la orice mişcare către cea mai firavă patimă, bucuria şi iubirea se evaporă ca prin farmec! Dar voi, iubiţii mei, păstraţi iubirea în sufletele voastre, ca astfel să nu aveţi nimic împotriva cuiva, nici cea mai mică mişcare sau bănuială, nici cel mai ascuns gând de făţărnicie şi de superioritate! Ci mai degrabă binecuvintează-l chiar şi pe cel care te vorbeşte de rău şi susţine-l chiar şi pe cel ce te bârfeşte pururea din invidie!
În împărăţia sinelui tău, nu poţi intra cu toate aceste poveri după tine, nu poţi mitui pe nimeni pentru a te lăsa să intri şi nu-ţi poţi amăgi sinele cu nimic. El va rămâne surd şi mut în faţa ta şi nu te va lăsa să intri decât atunci când toate aceste poveri se vor îndepărta de la tine. Până atunci însă, porţile "împărăţiei" vor rămâne închise, căci în faţa lor, nici o lacrimă, nici un strigăt şi nici un fel de linguşire nu poate avea efect.
Aşadar, vino ca pruncul care nu cunoaşte cele descrise mai sus, iar porţile ţi se vor deschide fără încrâncenări şi eforturi zadarnice. Iar dacă până acum ai ales doar să te răneşti, uitând cine eşti, uitând de unde vii şi pentru ce ai venit aici printre oameni, opreşte-te din a te mai răni singur(ă). Prinde pruncul de o mână, adică bucuria, prinde-l şi de cealaltă, adică iubirea, şi mergi, mergi cu nădejde spre împărăţia cea lăuntrică care se vrea cucerită şi stăpânită doar de către tine însu(ă)ţi...
Mulţumesc, vă iubesc!

vineri, 19 decembrie 2014

Cine eşti Tu când nu mai eşti tu?


Cine sunt eu, de unde vin şi încotro mă îndrept? Cu aceste simple întrebări se deschide universul conştiinţei tale. Spiritualitatea tot cu aceste întrebări începe şi tot cu ele se încheie.
Oamenii pun întrebări şi caută răspunsuri, dar totuşi care ar fi până la urmă întrebarea cea mai potrivită? Viaţa începe să capete un sens, atunci când apare această mică, firească, dar cât de profundă întrebare: „Cine sunt eu”?
La această întrebare, am realizat că practic nu se poate răspunde. Orice răspuns am da, e unul mai mult sau mai puţin limitativ. Dar oamenii vor neapărat să li se pună etichete. Ei însă nu vor să fie nici spirit, nici suflet, nici prezenţă, nici conştiinţă, nici energie. Doar vor să fie eşalonaţi, înregimentaţi într-o structură socială, spirituală sau religioasă. Iar odată înregimentarea făcută, încep să adauge etichete care mai de care mai pompoase adăugate imediat după cea mai adevărată afirmaţie pe care omul o poate face despre el însuşi, şi anume: „eu sunt”. Adică îşi pun singuri limite şi încearcă să măsoare nemărginirea între două margini. Însă iubirea nu poate fi încarcerată. Ea e tot şi în toate. E şi pe pământ dar şi în cer. Şi în natură dar şi în oameni. Şi în păsări, şi în flori şi în animale. Şi în case, şi în temple, şi în moschei, şi în biserici. Peste tot e doar iubire materializată într-o formă sau alta. Iubirea e Una dar formele ei de manifestare sunt infinite. Oamenii la nivel de sine sunt Una dar personalitatea fiecăruia diferă. La fel ca şi iubirea din ei. Unii şi-o reprimă, alţi şi-o dezvăluie. Unii tremură într-un colţ de frica penibilului, alţii vin în mijlocul cetăţii, se arată şi spun simplu şi firesc: „Eu sunt”!
Oare cine nu a trecut într-o viaţă de om prin coşmarul dezamăgirii, frustrării, neputinţei, durerii, suferinţei, renunţării sau pierderii unor fiinţe dragi? Câţi dintre noi ar putea spune că a făcut cele mai corecte alegeri în viaţă? Nimeni. Pentru că nu există o alegere mai corectă ca alta. Din orice alegere pe care o facem, învăţăm câte ceva. Din orice trăire avută, experimentăm. Pe orice cale apucăm, schimbăm liniile temporare de destin sau le întregim pe cele pe care singuri ni le-am trasat.
Pentru o perioadă poate am fost la pământ. Pentru o bucată de timp, am trăit bucuria. Pentru o altă vreme, am fost poate pe culmile disperării. Pentru o alta, am experimentat iubirea întru tot şi toate. Nu există doar o ascensiune. Există şi căderi. Există şi ridicări în schimb. Pentru că trăim printre oameni, nu printre roboţi. Iar oamenii sunt schimbători şi plini de toane. Acum te îmbrăţişează iar mâine te bârfesc. Acum te susţin iar mâine se eschivează. Acum sunt trişti iar mâine veseli.. Nu există om care să fie mereu în aceeaşi stare, dar există oameni care-şi conştientizează atent stările şi le analizează.
Nu suntem aici să experimentăm doar iubirea, aşa am fi rămas în continuare acolo de unde am venit. Ci am venit să trecem prin toate stările posibile şi imposibile, pe care doar ca om le poţi trăi. Pe cel care spune că nu are nici o frică, să nu-l crezi. Dar poţi să îl crezi pe cel care îţi poate mărturisi că simte frica dar nu se identifică cu ea. Parcă aşa mai merge. E ca şi cum un câine latră, tu îl auzi dar pur şi simplu treci pe lângă el. Ai putea fi atât de ipocrit să spui că nu auzi niciodată aceste lătrături? Dar una e să te opreşti şi alta e să îţi vezi de drum în continuare. Cum ar fi dacă soarele s-ar identifica cu norii care se perindă prin faţa lui? Strălucirea sa nu ar mai fi văzută niciodată. Dar ego-ul(personalitatea), de obicei se ţine cu dinţii de un „nor” care îl limitează. Pentru că îi enorm de frică de nemărginirea din el, de puterea pe care o are, dar nu şi-o recunoaşte.
Şi pentru că nu şi-o recunoaşte, vrea doar să se identifice cu rolurile temporare pe care le joacă în viaţa de zi cu zi: „sunt profesor” „ sunt contabil” „sunt scriitor” „sunt preot” „sunt terapeut” „sunt maestru Reiki” „sunt inforenergetician de grad 9”...sunt, sunt și iar sunt...
Oare eşti maestru 24 din 24? Eşti terapeut non-stop sau doar pentru câteva ore într-o zi? Practici radiestezia şi ziua şi noaptea fără oprire? Te mai opreşti din când în când, nu-i aşa?
Dar în somnul profund, oare cine mai eşti? Căci totuşi eşti „ceva” chiar şi atunci, dar oare cine eşti când nu eşti conştient de personalitatea ta de peste zi? Ce mai rămâne în somnul cel mai profund din conştiinţa ta socială, spirituală sau religioasă? Unde s-a dizolvat suferinţa? Unde mai e atunci maestrul, terapeutul, preotul? Unde mai e creştinul, unde musulmanul? Unde bogatul, unde săracul? Unde înţeleptul, unde ignorantul? Unde au dispărut oare cu toţii în somnul cel mai profund?
Deşi am venit în corp fizic, o parte însemnată din energia spiritului nostru a rămas dincolo, unde mai ales în timpul somnului şi nu numai, sufletul se întoarce la sursă. În fond nu s-a separat nici măcar o secundă de ea. De aceea şi se spune că suntem cu toţii interconectaţi şi că facem parte dintr-un întreg, pentru că chiar şi în trup fiind, legătura noastră energetică cu sursa nu e ruptă, ci doar temporar învăluită ca într-o ceaţă a uitării, urmând ca vălul să se ridice imediat ce plecăm de aici. Dacă înveţi câte puţin să îţi asculţi glasul lăuntric, chiar şi peste zi, primeşti flash-uri şi îndemnuri de dincolo. Cum îţi dai seama? Pur şi simplu simţi şi intuieşti în timp diferenţa dintre murmurul necontenit şi haotic al gândurilor si ceea ce îţi apare ca un mesaj puternic şi bine reliefat. Aceste informaţii ne sunt transmise într-un mod subtil prin ghizii noştri spirituali, prin îngeri, entităţi sau în mod mai direct prin grupul nostru de suflete din care facem parte, adică prin anumiţi oameni cu care interferăm. De unde vine „in-spiraţia”? De la starea de a fi „în-spirit”, adică conştient de sine prin legătura cu sursa. Dacă o ascultăm sau nu, doar de noi depinde. Însă nimeni nu te forţează, nimeni nu îţi fură liberul arbitru.
Acest „dincolo” de fapt e impropriu spus. Practic nu există nici un „dincolo”. Dar ne folosim de acest cuvânt pentru că nu avem cum ne exprima altfel şi atunci folosim etichete, şabloane, metafore. Acest „dincolo” e tot aici dar la un nivel insesizabil materiei dense cu care suntem învăluiţi pentru un timp. Dacă acest văl ni s-ar ridica pentru o clipă am observa că totul e printre noi, aici şi acum. Însă în altă dimensiune, mai fină, mai subtilă. Însă pentru că deocamdată suntem în materie, rămânem ancoraţi tot în materie dar în continuare neseparaţi de ceea ce nu se poate vedea prin ochii trupeşti.
Dar pentru că există tendinţa spre masochism-spiritual la unii oameni, ei încep la un moment dat să spună în gura mare şi în văzul tuturor: „sunt suferind” „sunt bolnav” „sunt depresiv” „sunt tulburat” „sunt disperat” „sunt deznădăjduit”. Când spui cu gura ta afirmaţii de genul ăsta, te-ai şi identificat cu suferinţa. Găseşte o cale mai puţin brutală de a-ţi face rău cu mâna ta. Spune mai degrabă că există în tine puţină suferinţă, că există boală undeva în corpul tău sau că există o nelinşte. Găseşte o cale de a te exprima fără să pici inevitabil în mila de sine.
Fi atent la ce cuvânt pui imediat după afirmaţia „eu sunt”, căci cu acela te vei identifica. Iar dacă îţi pui doar etichete temporare şi stările tale vor oscila periodic. Cine eşti tu, sau mai degrabă, cine nu eşti? Oare eşti corpul, numele, sexul, profesia, religia, clasa socială, oare toate acestea sunt originale pentru tine? Nu eşti nimic din toate acestea, pentru că ele vin şi pleacă, aşadar nu sunt originale, nu sunt autentice. Sunt doar roluri jucate pe segmente de timp mai lung sau mai scurt. Toate acestea nu le vei lua cu tine când vei pleca de aici. Conştiinţa socială, conştiinţa religioasă, rolul de mamă, tată, soţ sau prieten, toate se vor dizolva într-o clipă. Dar ceea ce nu se poate dizolva sunt experienţele adunate jucând pe pământ aceste roluri periodice. Pe aceste experienţe sufletul le adună şi le ia cu el în desaga veşniciei.
Aşadar, cine eşti Tu când nu mai eşti tu?

Învăţând cursuri de miracole la şcoala vieţii


Omul trăieşte şi pare că încearcă mereu să se tot adapteze la viaţă. Caută încoace şi încolo răspunsuri la întrebările care tot persistă în mintea lui. Încearcă una, experimentează alta, doar-doar s-o dumiri el în cele din urmă ce e cu această viaţă şi care e secretul ei. Intră pe o cale, renunţă la o alta, se apropie de un om, se desparte de un altul, îi dă dreptate unuia, îl contrează pe un altul, pe unul îl bârfeşte, pe altul îl linguşeşte, deschide cărţi, caută soluţii şi se tot întreabă care e menirea lui în viaţă şi pentru ce a aterizat spiritul său în acest plan.
Un copil când începe şcoala, abia aşteaptă căci simte cumva că există o responsabilitate pe umerii săi. Îşi ia el ghiozdănelul în spate şi intră cu curaj în mijlocul oamenilor. Aşa vine şi spiritul nostru aici prin acest trup, ca un copilaş care va învăţa la şcoala vieţii, tot felul de cursuri care mai de care mai miraculoase. Unde oare ar mai putea întâlni spiritul o diversitate atât de mare de întâmplări, de caractere, de atitudini, de provocări, de frumuseţi, de culori, de sunete, de trăiri? Unde ar mai putea găsi aşa ceva, oare pe ce planetă?
Aici fiecare zi este un miracol. Dar ca să înţelegi miracolul, e nevoie să citeşti printre rânduri şi să vezi dincolo de aparenţe. Iar ca să îţi arunci privirea peste aparenţele înşelătoare, ai nevoie de o mică detaşare. Detaşare faţă de ce? Faţă de griji, faţă de frici, faţă de emoţiile distructive, faţă de credinţele limitative. Dar omul nostru nu vrea deloc să se detaşeze căci viaţa pentru el a devenit un fel de povară şi o luptă pentru supravieţuire continuă. Şi atunci, încorsetat de angoase şi frustrări, îşi trage după el nefericirea ca pe un monstru care îl urmează la fiecare pas. Şi tot îndemnând acest monstru să vină după el, constată că e sătul de viaţă până peste cap, că e permanent obosit şi că epuizarea sa e una peste măsură. Nu vrea cu nici un chip să se elibereze de acest monstru, căci fără el simte că şi-ar pierde identitatea şi s-ar putea ca nimeni astfel să nu-l mai recunoască. Unul ca acesta a venit aici cu bucurie, dar pe parcursul vieţii a ales să îşi schimbe profilul studiilor, şi de la cursul de miracole la care era chemat, a ales să se înscrie la cursul necazurilor închipuite.
Dar şi asta e o experienţă demnă de respectat. Aici fiecare îşi alege propriul curs pe care-l va urma în fiecare zi. Orice ai face şi oriunde ai fugi, lecţia tot îţi este predată. Chiar dacă nici măcar nu te vei ridica din pat toată ziua. Universul este maestrul tău şi el te va servi acolo unde crezi tu că îl poţi primi. Cum ai făcut ochi, maestrul îţi bate la poarta fiinţei tale şi te întreabă ce doreşti. El îţi tot repetă că dorinţa ta îi este lui poruncă. Dar tu tot dormind în pat cu micul tău monstruleţ al nefericirii, te faci că nu îl auzi şi că nu-l înţelegi. Te-ai obişnuit atât de mult cu suferinţa, încât te-ai identificat cu ea. Şi astfel nu mai asculţi de maestrul tău interior care te tot îndeamnă către lumină, către bucurie, către creaţie şi către frumos. Renegi toate acestea, căci nu te atrag îndeajuns de mult aşa cum te atrage cântecul tău de jale unde-ţi tot plângi de milă. Şi oare Universul ce va face în acest caz? Oare îţi va da la pat lumină şi bucurie cu linguriţa forţat? Nicidecum. Te respectă şi el nu îţi ia liberul arbitru. Dar se va întoarce iarăşi a doua zi şi iarăşi te va întreba acelaşi lucru. Unii se trezesc imediat din această hipnoză, alţii rămân toată viaţa ca şi hipnotizaţi în faţa cursurilor care le tot hrănesc necazurile închipuite.
Diferenţa se face doar din unghiul din care priveşti viaţa. Nu e nici un secret. Dacă ai privit mereu doar din unghiul întunecat, te întreb un singur lucru: nu te-ai săturat încă să trăieşti viaţa doar pe pilot automat? Din acest unghi, nu ţi se cere nici o conştientizare, nici o disciplină, nici un efort. Trăieşti oarecum la voia întâmplării şi eşti mereu buşit de ceea ce îţi apare în faţă. Pe ce vibraţie oare te afli aici? Una foarte joasă, pentru că aici nu faci nimic concret cu tine însuţi, ci doar generezi reacţii impulsive la stimulii exteriori care vin spre tine. Se întâmplă ceva în faţa ta, reacţionezi, îţi aruncă unul două vorbe, reacţionezi, te jigneşte cineva, reacţionezi, te înjură unul în trafic, iarăşi reacţionezi şi tot aşa. Şi trăieşti în această bulă a hipnozei, care se tot umflă şi se tot sparge în fiecare zi.
Dar dacă te-ai hotărât să urmezi cursurile de miracole, toată viziunea se schimbă. Maestrul interior vine dimineaţa şi îţi ciocăneşte uşor la poarta fiinţei tale, tu îi vei deschide şi vă veţi face o reverenţă unul altuia. Totul se bazează acum pe respect. Totul devine acum un miracol, căci fiecare vorbă, fiecare gând şi fiecare faptă , se vrea mereu conştientizată. Astfel încât, de cum te ridici, la fiecare pas pe care îl faci, Universul îţi va preda o nouă lecţie. Fiecare om care va intra în realitatea ta îţi va vorbi despre tine, la nivelul la care tu te afli. Pe moment poate nu vei înţelege lecţia lui, dar las-o să se cufunde în sufletul tău pentru un timp ca astfel să fie asimilată. Ceea ce nu poţi pricepe, nu îţi va spune nimeni, căci Universul nu îşi aruncă mărgăritarele pe aiurea şi nici nu arată miracolul vieţii celui care nu îl poate întrepătrunde.
Dar nu poţi primi ceva dacă încă nu eşti acel cineva în stare să primească. Nu poţi face dacă încă nu eşti. Mulţi se tot amăgesc că vor face una sau alta, atunci când vor avea resursele necesare pentru a face ceva. Dar resursa de fapt este în „a fi” nu în „a avea”. Drumul corect este "a fi-a face-a avea", nu invers. De aceea te şi tot surprinzi adeseori că eşti epuizat, pentru că tot alergi după „a avea” dar fiinţa ta nu poate duce acest surplus. Nu încă. Tot ceea ce ţi se întâmplă în afară e raportat la fiinţa ta interioară. Iar dacă fiinţa e prea firavă, va fi răpusă mai devreme sau mai târziu de prea mult efort în alergătura după cele fugitive ale vieţii. Aşa că nu ai decât un singur lucru de făcut, să creşti cu fiinţa, înainte de a încerca să creşti cu capitalul.
La cursul de miracole, vin doar cei entuziaşti şi pasionaţi de viaţă. Aceşti veşnic studenţi primesc provocările cu braţele deschise, le înving, se autodepăşesc, se disciplinează şi împărtăşesc cu ceilalţi experienţele lor. Ei au priceput ceea ce oricine ar putea pricepe dacă ar vrea: viaţa este un miracol, fiecare zi este un miracol şi fiecare om este la rândul său un miracol!
Cine poate înţelege, să înţeleagă, cine poate vedea, să se vadă!

miercuri, 17 decembrie 2014

Suntem reflecţia partenerului nostru


Chipul şi asemănarea ta se reflectă prin chipul şi asemănarea mea. Tu te reflectezi în mine, iar eu mă reflectez în tine. În ochii tăi se oglindeşte sufletul meu, prin ochii mei se oglindeşte sufletul tău. Pentru că noi suntem de fapt, reflecţia celui cu care trăim, a partenerului nostru. Iar dacă nu avem un partener, suntem reflecţia celui de lângă noi: un copil, o mamă, un tată, frate, soră sau pur şi simplu un prieten.
Universul echilibrează mereu principiul masculin şi pe cel feminin, acolo unde este prea mult yin se adaugă în compensaţie mai mult yan ca astfel balanţa să nu se încline prea mult într-o singură parte. De aceea contrariile de cele mai multe ori se atrag. Şi vezi câte o femeie foarte stilată şi fină care trăieşte cu un partener al cărui caracter pare mai din topor şi te întrebi ce au în comun aceşti oameni de stau împreună. Sau vezi câte un bărbat melancolico-visător care trăieşte cu o femeie extrem de vulcanică şi aprigă, de te întrebi cum de pot trăi aceşti oameni total diferiţi sub acelaşi acoperiş.
Dincolo de aparenţe, partenerul nostru este cel care ne pune cel mai bine în valoare structura noastră temperamentală. De obicei, unul are mai multă energie ca celălalt. Cel cu energie mai multă însă, se răneşte de multe ori datorită temperamentului său vulcanic şi alege mai mult din instinct. El nu are timp să gândească şi să se răzgândească. El are de făcut mereu câte ceva. Iar contemplarea şi observarea nu îi stă în fire. Se precipită încoace şi încolo, vorbeşte într-una chiar dacă nu spune nimic, mai calcă şi peste sufletele altora cu bocancii săi foarte pasionali, merge tot înainte, dar de multe ori se opreşte cu capul în gardul lipsei sale de raţionament. E ca un vulcan a cărui lavă fierbe şi tot fierbe până dă în clocot. De multe ori li se tot repetă aceeaşi şi aceeaşi lecţie, dar ce folos dacă ei nu au deloc răbdare să se privească pe ei înşişi? Ce folos dacă nu se pot opri din „a face” pentru a intra măcar puţin în „a fi”?
Însă aici, cel care echilibrează balanţa este cel de lângă tine. Dacă femeia este foarte temperamentală, partenerul de lângă ea s-ar putea să fie unul foarte raţional. Ea are nevoie de raţiunea lui, pentru că uneori se lasă dusă de val şi riscă să se scufunde în oceanul pasiunilor trecătoare. Însă bărbatul mai gânditor din fire, are şi el nevoie de pasiunea ei, căci altfel s-ar ofili de prea mult gândit. Aşadar ea îl scoate pe el din pasivitatea lui, iar el îi domoleşte ei temperamentul care de multe ori o trădează. Dar situaţia poate fi şi invers. O femeie mai pasivă are ea acum nevoie de un bărbat mai impulsiv. Rolul ei este să îi domolească acestuia fiara pătimaşă din el, iar rolul lui este să îi ofere ei energia de care are ea nevoie pentru a ieşi din resemnare. Şi astfel se echilibrează cumva această balanţă care ne ajută să trăim unul cu altul, chiar dacă suntem atât de diferiţi.
De fapt aceste cupluri cu parteneri oarecum aflaţi la poluri opuse, au viaţa cea mai lungă, pentru că relaţia este trasă înainte efectiv, când de unul, când de celălalt. Şi ceva tot creşte acolo chiar dacă aparent nu se vede. Însă ei ştiu ce îi uneşte chiar inconştient, spiritele lor au nevoie să se îndemne reciproc şi să se susţină unul prin altul. De o parte iubirea, de cealaltă raţiunea. De o parte afecţiunea, de cealaltă discernământul. De o parte pasiunea, de cealaltă echilibrul. Dar nimeni nu rămâne doar într-o singură parte. Uneori însă oscilăm şi ne schimbăm rolurile între noi. Eu devin vulcanic în timp ce tu mă potoleşti, alteori tu devii pasivă iar eu te ridic cu puterea mea. Aici constă farmecul unei relaţii pentru că putem oricând schimba aceste roluri dacă suntem deschişi şi nu ne pierdem entuziasmul.
Însă fără comunicare nimic din ce am descris mai sus nu se potriveşte. Relaţia nu poate spori fără comunicare, iar partenerii devin ca doi străini. Însă şi doi străini o pot lua de la capăt şi se pot iar redescoperi unul pe altul. De obicei oamenii se despart atunci când răcela dintre ei devine insuportabilă şi nu-şi mai găsesc menirea de a sta împreună. Şi atunci se despart, divorţează, fug. Însă majoritatea pleacă în spinare cu un sac plin de resentimente. Şi ori de câte ori vor avea ocazia vor împroşca cu noroi în fostul partener de viaţă. Ei vor nepărat să rămână în picioare şi să îi vadă lumea ca fiind infailibili, fără pată. Dar cum îl poţi împroşca pe cel cu care ai împărţit acelaşi acoperiş, aceeaşi masă, acelaşi pat, aceleaşi bucurii şi greutăţi? Nu ai avut oare nici un moment frumos cu el care să fie demn de consemnat? De ce le spui pe acelea şi pe acestea le laşi deoparte? Poate ar fi cazul ca mai degrabă să îi mulţumeşti şi lui dar şi ţie pentru faptul că ai trecut prin viaţă alături de el, chiar dacă a fost doar pentru un timp. Când apare despărţirea, e clar că unul măcar şi-a încheiat lecţia, a învăţat-o şi a decis să meargă mai departe cu altcineva pentru că cu cel de dinainte simţea că nu mai poate ajunge nicăieri. E o aşa mare dramă aici, e nevoie neapărat de plânsete, vaiete şi bocete?
Universul lucrează mereu în favoarea şi nu în detrimentul nostru. Iar căile lui sunt extrem de subtile şi cert e că acest univers divin ne surprinde prin căile pe care ni le aşterne în faţa noastră. Şi el ne îndeamnă să păşim pe ele chiar dacă e ceva nou acolo şi nu ne simţim în largul nostru. Dar ce înseamnă să fii în largul tău? Să trăieşti viaţa mereu pe pilot automat, mereu făcând aceleaşi lucruri, mereu aceeaşi cale de urmat? Asta de fapt e definiţia suferinţei: a trăi viaţa pe pilot automat! De aceea uneori chiar şi într-o relaţie fiind, întâlnim poate o persoană la un moment dat de care ne îndrăgostim fulgerător. Şi asta se întâmplă tot spre folosul nostru. Căci atunci când tu te ofileşti puţin câte puţin pe dinăuntru şi relaţia implicit se ofileşte până ce nu mai rămâne nimic decât reproşuri, jigniri şi mulţi nervi. Şi tu ca om ai astfel nevoie de o nouă trăire euforică ca să îţi revii cumva din opacitatea în care te-ai închis. Şi nu mai regăseşti nimic care să îţi refacă vitalitatea prin cel cu care trăieşti. E ca şi cum te-ai sinucide lăuntric şi plângi la capătul unui mort care a devenit între timp relaţia ta. Şi atunci poate apărea un om care să îţi redea cumva energia pe care nu o mai ai şi nu ştii de unde să o mai iei. Iar dacă în acest caz te îndrăgosteşti subit, nu-ţi da cu tifla-n cap degeaba pentru că simţi ceva nou şi te simţi vinovat că ai un partener acasă. Acel om apare tot ca să îţi dea ţie puterea de a depăşi banalitatea şi rutina în care relaţia ta a picat. Dar dacă te opreşti la prejudecăţile lumeşti care te condamnă, aminteşte-ţi că nu trăieşti în acelaşi dormitor cu lumea.
Da, Universul ne surprinde adesea cum ştie el cel mai bine să echilibreze balanţa din viaţa noastră. El nu ţine cont de preceptele şi judecăţile morale. Divinitatea de fapt, transcende orice moralitate. Pentru că ea iubeşte atât de mult omul încât îi oferă tot felul de experienţe noi îndemnându-l prin tot felul de mijloace să nu spună mereu „nu” şi să nu rămână astfel ancorat pe suferinţă.
Instrumentul cel mai la îndemână prin care putem să ne cunoaştem este interacţiunea noastră cu ceilalţi. Atunci când intră cineva în realitatea ta, ascultă-l mai mult pe el şi vorbeşte tu mai puţin dacă nu eşti întrebat. Chiar dacă pe moment poate nu înţelegi rolul său, s-ar putea ca după un timp să îţi aminteşti un cuvânt sau o frază pe care el ţi-a spus-o şi atunci îţi va folosi. La fel cum nici tu să nu îţi reprimi nimic atunci când cel de lângă tine te întreabă ceva, pentru că chiar dacă nu eşti conştient pe moment, s-ar putea ca acele cuvinte pe care i le spui să aibă un mare efect în viaţa lui într-o zi. Atunci când comunici cu cineva, de fapt îţi vezi propriul tău suflet în acela şi înţelegi ce te doare mai mult. Exact de cei diferiţi faţă de noi avem nevoie pentru că ei ne scot din falsa noastră părere de sine şi ne provoacă cumva să ne revendicăm şi părţile mai întunecate din noi înşine. Aşa că dacă dai de cineva care te mai şi zgâlţâie puţin, nu fugi de unul ca acesta căci o mare lecţie îţi va preda el, deşi poate nu va fi chiar confortabil pentru tine.
Oare de câte drumuri mai avem nevoie pentru a ne regăsi pe noi înşine? De câte prelegeri? De câte cărţi şi de câte pelerinaje? Oare de câte oglinzi mai avem nevoie pentru a ne oglindi sufletul?

marți, 16 decembrie 2014

Pilda fiicei risipitoare



Un om avea două fiice. Surori adevărate după trup, dar surori vitrege după suflet.
Convieţuind ele sub acelaşi acoperiş, erau nevoite cumva să se suporte şi să se tolereze reciproc.
Fiica cea mare, înţelesese de mică că viaţa ei era reflecţia propriei minţi şi a gândurilor pe care le emitea. Astfel încât, nu făcea decât un singur lucru: se contempla permanent privindu-se atentă în oglinda sinelui său. Iar toate celelalte ale vieţii, veneau înspre ea, în funcţie de gândurile create de mintea ei luminoasă.
Se învăţase să fie atentă la fiecare gând, la fiecare cuvânt, la fiecare stare pe care o avea. Cum surprindea un gând tulburător care se infiltra ca un hoţ gata să îi fure identitatea, îl tăia pe loc din rădăcină şi-l înlocuia cu altul luminos. Ştia că şi cel mai mic gând întunecat avea o asemenea putere, încât dacă nu era atentă o putea pune la pământ într-o clipă. Înţelegea că vibraţia sa oscila în funcţie de gândurile pe care le emitea. Şi înţelegea că din propria sa minte pleacă totul şi că aceasta era sursa mişcărilor din sufletul ei. Şi astfel, mintea sa se lumina tot mai mult şi viaţa ei devenise doar lumină. Nu punea preţ deloc pe ce spuneau ceilalţi despre ea, nu se raporta decât la ea însăşi, străduindu-se simplu şi fără efort să îşi depăşească propriile limite. Mulţumea pentru toate dimineţile care răsăreau, oferindu-şi cu fiecare nouă zi, ocazia de a crea tot ce venea din sine, căci cu fiecare nouă creaţie, simţea cum sufletul ei se măreşte pe zi ce trece .Iar la sfârşitul zilei, când apusul se aşternea, se oprea şi iarăşi se contempla, mulţumindu-şi cu iubire pentru viaţa minunată pe care o trăia.
Fiica cea mică însă, se îngrijea cu toată râvna doar de trup, de frumuseţea exterioară şi de imaginea pe care şi-o făceau ceilalţi despre ea. Nu ar fi renunţat la aeastă imagine pentru nimic în lume. Nu o interesa aprope deloc lăuntricul său. Mai mergea ea pe la la biserică când şi când, mai mult ca să o vadă lumea, având totală încredere în cei care o îndrumau cum să îşi trăiască viaţa, ascultând doar de aceştia. Iar pe sora ei care nu avea nici o treabă cu biserica şi ritualurile, o asculta uneori şi-i mai dădea şi ei dreptate, dar de cele mai multe ori, o lua în râs şi-şi bătea joc de ea. De fiecare dată când i se ivea prilejul, o ocăra pe aceasta, o bârfea, şuşotind pe la colţuri împreună cu prietenele ei.
Dar sora cea mare, nu punea la suflet toate aceste răutăţi şi îşi vedea în continuare doar de lucrul cu ea însăşi. Uneori, când sora cea mică mai venea şi o întreba câte ceva, aceasta o învăţa cu blândeţe şi dragoste toate adevărurile pe care le descoperise despre natura omului, în urma experienţelor prin care trecuse şi în urma tuturor lecţiilor de viaţă pe care şi le învăţase. Sora cea mică o asculta, dar nu încerca cu nici un chip să îşi controleze gândurile şi stările. Şi pentru că nu avea deloc discernământ, nu sporea întru nimic. O zi se simţea bine, a doua zi cădea în depresie. O zi făcea un pas înainte, a doua zi, doi paşi înapoi. Azi credea ce spune unul, mâine ce spune altul. Azi se amăgea cu biserica, mâine cocheta cu spiritualitatea. Şi astfel fiind mereu în două bărci deodată, nu reuşea deloc să se adune într-una singură, adică în fiinţa ei însăşi. Nereuşind să se ridice la nivelul surorii sale, invidia o măcina cu fiecare zi ce trecea.
Nemaisuportând această situaţie, se duse la tatăl său şi-i spuse:
"Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!"
Cu durere în suflet pentru că el îi cunoştea cel mai bine toanele şi fluctuaţiile, tatăl i-a făcut voia, aducându-i cufărul în care fiica îşi adunase tot ceea ce agonisise ea într-o viaţă: frica, răutatea, necredinţa, lenea, îndoiala, dispreţul, bârfa, nemulţumirea, invidia, făţărnicia, duplicitatea, destrabălarea, egoismul, aroganţa.
Şi astfel luându-şi cufărul şi averea, plecă ea într-o ţară îndepărtată.
La început, o dusese binişor. Dar veni o zi, în care mare foamete se abătuse asupra acelui ţinut. Hrana se scumpise mult, dar ea fiind încrezătoare în averea ei, nu se îngrijoră deloc. Însă în scurt timp, constată cu stupoare, că nimeni nu dorea să îi ofere hrană la schimb pe aşa-zisa ei avere care nu interesa pe absolut nimeni. Dezamăgirea era insuportabilă, dar mândria şi orgoliul cu mult mai mult, căci nu s-ar fi întors sub nici o formă înapoi la sora ei pentru a se face de râs.
Dar ca să supravieţuiască cumva, se alipise de un fermier, având grijă de porcii acestuia, adică de patimile grosiere în care acesta zăcea de o viaţă.. Foamea sufletului ei era atât de mare, încât dorea să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nici măcar pe acestea nimeni nu i le dădea pe degeaba. Şi neavând ea cu ce plăti îşi dăruise ea trupul celor care se hrăneau cu disperare doar din patimi. Şi tot aşa criza sufletească se adâncea din ce în ce mai mult, noaptea neagră a sufletului tot creştea şi întrebările curgeau fără oprelişte.
Astfel, revenindu-şi în sine şi ieşind puţin din întuneric, îşi spunea:
"Cât de bine îmi era alături de sora mea şi câte lucruri minunate mă învăţa ea! Cât de mult mă iubea, iar eu cât de mult am urât-o! Dar acum, aceasta voi face. Sculându-mă, mă voi duce în faţa ei şi-i voi spune: Iubita mea soră, nu mai sunt vrednică să mă numesc soră, căci am greşit mult în faţa ta, iartă-mă şi primeşte-mă din nou alături!"
Şi sculându-se, se îndrepta spre casa tatălui său. Şi încă departe fiind, sora cea mare care-şi asculta permanent glasul lăuntric, simţi că sora cea mică venea către ea şi lăsă totul, pornind în grabă în întâmpinarea ei. O iubea în continuare tot la fel de mult şi uitase toate răutăţile ei pe care fusese nevoită să le suporte de-a lungul anilor. Porni alergând în întâmpinarea ei şi de cum o văzuse, o îmbrăţişă cu lumină şi o sărută cu sărutare sfântă. Îi şterse lacrimile ignoranţei dintr-un trecut mort şi îngropat şi o luă de mână, conducând-o la o nuntă împărătească .
Acolo, spre mirarea fiicei risipitoare, o întâmpină mirele care o aştepta răbdător de o întreagă viaţă: sinele ei!
Acesta nu îşi pierduse nădejdea că va veni şi această zi în care ea îşi va întoarce faţa către el, şi-şi va reaminti de vechiul ei prieten. Şi iată că ziua sosise. Şi iată că nunta putea începe.
Atunci mirele i-a pus cununa strălucitoare pe cap, înzestrând-o astfel cu noua minte creatoare de gânduri luminoase.
Atunci tatăl a spus:
"Aduceţi haina smerenei şi acoperiţi-o cu mantia compasiunii!
Puneţi inelul bucuriei în degetul său şi încălţaţi-o cu încălţările prin care va ajunge la poarta fiinţei ei, căci această fiică a mea despărţită de sinele ei era! Moartă în patimi trăia şi acum a înviat, pierdută era şi s-a aflat!"

duminică, 14 decembrie 2014

Nuieluşa iubirii


Până la urmă ce facem noi aici? Ne împărtășim sufletele unii altora. Facem schimburi de gânduri, de mentalităţi, de opinii. Schimburi de atitudini, de convingeri, de credinţe. Schimburi de sentimente, de afinităţi, de iubire. Dar şi schimburi de nervi uneori, de ego-uri exacerbate, de judecăţi sau critici. Dar şi pe acestea din urmă, le facem tot din prea multă iubire. Dacă nu le-am face, atunci nu ne-ar păsa. Iar dacă nu ne-ar păsa, atunci nu ne-am mai iubi, ci am rămâne cu toţii în prăpastia fără fund a indiferenţei, acolo unde îngheţul egoismului a acoperit sufletele care au uitat să se mai dăruiască.
Așadar, m-am ridicat și am pornit la drum ca un războinic neînfricat. Mi-am pus pe cap coiful gândurilor luminoase şi mi-am aşezat platoşa dreptăţii pe umerii mei. Mi-am ascuţit sabia pentru a tăia din rădăcină orice credinţă limitativă. Şi mergând, mă tot gândeam cum mă voi apăra şi cum voi riposta? Cum voi înainta şi cum oare voi ataca? Dar când am ajuns la sufletele voastre, sabia dreptăţii cea îndelung ascuţită… ea nu mai era! Căci se transformase pe drum, fără ca eu să bag de seamă. Și dintr-o sabie ascuțită, a devenit o gingașă nuieluşă. Și astfel dintr-un războinic, m-am transformat într-un simplu mesager al păcii. Și când m-am văzut doar cu o simplă nuielușă în mână, am avut mare grijă de ea ca să nu o bruschez prea tare și astfel să se scuture de florile iubirii. Și astfel am ascuns rămurica în sufletul meu și m-am îndreptat către sufletele voastre. Am renunțat și la platoșa dreptății, căci acolo unde e iubire, nu mai e nevoie de nici un fel de protecție.
Și astfel mi-am îngropat mândria ca să îmi dezvălui sufletul. Și am rămas eu gol, gol, gol… Și înaintând eu către sufletele voastre, am venit cu curaj în întâmpinarea voastră, nerușinându-mă de goliciunea mea. Și am renuntat astfel la orice mare părere despre sine. La orice fandoseală precum că aș fi cineva în închipuirea mea. La orice idee preconcepută, la orice etichetă și clișeu. Am dat deoparte toată cunoașterea din afară, ca să rămân doar cu iubirea dinăuntru. Am înlăturat până și rațiunea, ca astfel să nu mai opun nici cea mai mică rezistență. Am azvârlit și coiful gândurilor luminoase, ca astfel să nu par cumva mai deștept decât sunt și să fiu vădit de careva care mi-ar dibui falsitatea. Am renunțat și la minte, ca nu cumva să rătăcesc în zadar prin labirintul nesfârșit al ei. Mi-am șters din memorie și trecutul, ca astfel să nu mai umblu împovărat de povara timpului.
Și am înaintat și mai mult, nerușinându-mă de goliciunea mea. Căci rușinea nu e și ea decât tot o mare îngâmfare care te oprește să pornești la drum înainte de a-ți pune câte o mască. Rușinea nu e decât o mare impostoare care sfidează sacralitatea din noi. Și e o mare sabotoare căci încearcă să ne convingă că am avea ceva de pierdut de ne vom arăta așa cum suntem. Dar ce aș mai putea pierde atâta timp cât mi-am câștigat sufletul? Ce mi s-ar mai putea lua și de unde aș mai putea cădea? Căci cea mai mică părere precum că ai fi tu cineva, te așează inevitabil pe un soclu a cărui fundație e clădită doar pe niște firicele firave de nisip. Și la prima adiere de vânt, soclul se dărâmă cu surle și trâmbițe, iar falsul rege devine într-o clipă doar un sărman cerșetor. Și acesta va cerși iarăși acea zonă de confort unde înainte îi era atât de cald și bine. Dar nu i-o va mai dărui nimeni iarăși, căci cine ar mai putea crede acum în minciunile lui? Și cine nu îl va trage în jos pe unul ca acesta care-și arogă cu aroganță drepturi asupra celorlalți? Cine va putea spune „Vino și urmează-mi!”, când viața lui nu e în armonie deplină cu el însuși?
Și astfel am înaintat eu și mai mult către voi, nerușinându-mă de goliciunea mea. Și oare de ce m-aș mai putea rușina? Privește-mă că totul e doar divinitate în mine! Privește-te că totul e doar divinitate în tine! Și atunci de ce oare te-ai mai putea rușina? De ce parte a trupului, de ce gând al minții și de ce simțire a sufletului tău te-ai mai putea jena? Spune-ne nouă tuturor, ca astfel să luăm și noi aminte la rușinea ta. Privește-ți ochii cum îți oglindesc sufletul. Privește-ți chipul, părul, urechile, nasul, mâinile, picioarele, toate exprimă divinitatea prin ele însele. Privește-ți chiar și părțile așa-zis rușinoase, de ce te-ai rușina privindu-le, oare nu dau și ele mărturie despre divinitatea din tine însuți? Totul e sacru, chiar și cel mai mic gest. Fiecare pas e unul sacru, căci calcă peste divinitatea ce ți s-a așternut la picioare. Fiecare întâlnire e una sacră, căci acolo se împărtășesc două suflete. Fiecare act sexual e unul sacru, căci și acolo sufletele se contopesc. Fiecare vorbă e una sacră, căci cu ea poți binecuvânta și ridica un suflet căzut în meandrele deznădejdii. Fiecare îmbrățișare e sacră și ea, căci energia iubirii se contopește astfel într-una singură. Fiecare sărutare e sacră, căci iubirea dizolvă patima și orice pipăire necugetată. Fiecare cuvânt pe care-l scriu aici e unul sacru, dacă acesta găsește cea mai mică reverberație în sufletul tău. Eu vă transmit iubire, dar nu rămân fără ea, căci mi se întoarce însutit înapoi de la voi.
Așa că nu te mai rușina, ci vino, vino așa cum ești! Nu te mai chinui în zadar făcând mai mulți pași înapoi decât înainte! Nu-ți mai reprima divinitatea ca să o îmbălsămezi într-o poleială egocentristă! Nu te mai gândi înainte de o mie de ori, doar ca să renunți o singură dată! Nu mai căuta cu mintea ce cuvinte să folosești, ci lasă-ți spiritul liber să îți dicteze ce are el de spus! Nu mai lăsa închipuirea să te absoarbă, imaginându-ți ce voi crede eu despre tine sau un altul! Nu te mai rostogoli pe panta penibilului, când poți urca pe muntele fericirii din sinele tău! Nu te mai precipita și nu te mai scinda în bucăți și bucățele, căci s-ar putea să nu mai dai de ele! Ființează dintr-un singur întreg!
Și am înaintat cu nădejde și mai mult către sufletele voastre, nerușinându-mă de goliciunea mea. Și privindu-le, pe unele le-am văzut tare înfricoșate, pe altele uimite, pe unele îndoielnice, pe altele admirative, pe unele disprețuitoare, pe altele conflictuale. Dar în absolut toate, am văzut eu cum strălucește iubirea în voi.
Și astfel apropiindu-mă, am strigat eu cu mare putere către sufletele voastre:
Veniţi spre viaţă!
Ne este prea frică de ea, au spus ele.
Veniţi spre fericire!
Ne-am obişnuit cu nefericirea noastră, au răspuns acestea.
Veniţi spre creaţie!
Ne resemnăm cu copy-paste-urile noastre, au replicat ele.
Veniţi spre oameni!
Doar dacă vin ei mai întâi spre noi, s-au scuzat ele.
Veniţi spre iubire!
Doar dacă primim ceva în schimb, au cerut ele.
Veniţi spre lumină!
Am putea orbi dacă ieşim din întuneric, au răspuns multe.
Veniți spre voi înșivă!
Este mult prea sus, s-au plâns ele.
Atunci am scos din sufletul meu nuielușa iubirii,
Sufletele voastre cu teamă s-au apropiat,
eu doar cu nuielușa mea le-am mângâiat.
Așa cum sunt ele-au venit,
eu doar ușor le-am împins,
și-atunci și-au luat zborul...

vineri, 12 decembrie 2014

Vămile prin care am trecut pentru a ajunge la sinele meu


Am pornit cu nădejde într-un pelerinaj către sinele meu, iar ceea ce am putut vedea pe drum, merită povestit. Şi astfel tot mergând, am intrat în primul orăşel, la intrarea căruia scria:
Orăşelul celor cu mintea în trecut!
Stând astfel o vreme acolo, am vorbit cu acei oameni şi am rămas surprins de ce mi-au spus. Unul spunea că multe greşeli făcuse în viaţă şi nu ştia cum să şi le răscumpere, altul că în trecut fusese un mare creator dar şi-a pierdut inspiraţia, alţii îşi aminteau de zilele bune pe care le trăiseră, alţii de tinereţea lor minunată şi tot aşa...Şi acum ce faceţi? am întrebat. Acum noi trăim în acest loc pentru a ne povesti trecutul unul altuia. Ciudaţi oameni, mi-am spus, şi am plecat mai departe...
La intrarea în următorul orăşel scria:
Orăşelul celor cu mintea în viitor!
Aici de cum am intrat, toţi au năvălit pe mine, abia aşteptând să îmi povestească câte ceva. Unul îmi spunea despre dorinţa lui de a face o casă, altul se tot gândea la o afacere prosperă, un altul îşi făcea tot felul de planuri, un altul se tot gândea cum ar fi să aibă şi el o familie...
Şi ce faceţi pentru îndeplinirea acestor dorinţe?am întrebat. Nu facem nimic concret, doar aşteptăm să apară un moment prielnic, au răspuns ei. Ciudaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Următorul orăşel avea o inscripţie mare pe care scria:
Orăşelul necazurilor închipuite!
Aici era mare jale şi plânsul se auzea de dinainte de a intra. M-au înconjurat şi au început să mi se plângă care mai de care. Unul că ce va face dacă vremea se va strica şi recolta lui va fi compromisă, altul că ce va face dacă îşi va pierde toată averea agonisită de o viaţă, altul se întreba ce va mânca mâine dacă nu va mai avea de lucru, altul se frământa cum va putea rezista la o boală dacă se va îmbolnăvi, altul se îngrijora de cine-l va îngropa dacă va rămâne singur...
Şi totuşi acum sunteţi bine, le-am spus. Da, dar mereu ne tot gândim ce se va întâmpla cu noi dacă...Ciudaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Apoi am ajuns o altă intrare unde scria mare:
Orăşelul celor care şi-au pus nădejdea într-un salvator!
Aici tristeţea se simţea de departe şi cu greu m-am putut apropia.
Şi am văzut tot felul de oameni, bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi în negru, bărbaţii cu bărbi lungi, iar femeile acoperite de numai ochii li se vedeau. De atâtea lacrimi feţele li se uscaseră, căci citeau mereu în genunchi din tot felul de cărţulii repetând mereu aceleaşi cuvinte. Aceştia mă ameninţau cu tot felul de chinuri după moarte sau cu tot felul de răsplăţi care mi s-ar fi dat gratis dacă aş crede în salvatorul lor, asta bineînţeles tot după moarte. Îmi tot spuneau să rămân cu ei acolo şi să aşteptăm împreună toată răsplata care ni s-ar fi cuvenit.
Şi totuşi acum sunteţi în viaţă, am spus. Da, dar toată nădejdea noastră este după moarte! Ciudaţi oameni mi-am spus şi am plecat mai departe...
La o altă intrare scria:
Orăşelul unde frica e la mare preţ!
Aici, imediat de cum am intrat, au dat buluc toţi încercând să mă convingă să mă întorc din drum, căci e foarte periculos ce fac şi multe primejdii mă vor întâmpina. Dar dacă rămân la ei, voi fi în cel mai sigur loc. Căci cetatea lor şi-au înconjurat-o de jur împrejur cu ziduri groase, astfel încât să fie în deplină siguranţă. Nimeni nu ieşea din cetate, niciodată.
Şi totuşi de ce vă e atât de frică? am întrebat. Pentru că aşa am fost învăţaţi de mici, de mai marii noştri, să rămânem mereu aici şi să nu punem întrebări. Ciudaţi oameni mi-am spus şi am plecat mai departe...
Tot mergând, am văzut o altă inscripţie:
Orăşelul celor nemulţumiţi!
Stând o vreme aici, am văzut cum cei din acest loc, de dimineaţă de cum făceau ochi, începeau să se răstească unii la alţii, să înjure şi să se ocărască pe ei înşişi. Ba dădeau vina pe un dumnezeu care era foarte preocupat să le facă rău, ba pe faptul că munca lor nu le era recunoscută, ba că guvernul nu făcea nimic pentru ei, ba că erau prea multi bogaţi iar din cauza lor ei rămâneau mereu săraci...
Şi totuşi nu vă lipseşte nimic, le-am spus. Da, dar când ne uităm în ograda altora, toate nemulţumirile vin asupra noastră! Ciudaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
După ce am plecat de la aceştia şi după tot ce văzusem prin orăşelele prin care trecusem, mă tot întrebam dacă sunt pe drumul cel bun. Căci vedeam din când în când câte o răscruce de drumuri, dar eu mergeam tot înainte deşi drumurile se bifurcau des. Atunci m-am întrebat, oare unde aş putea ajunge dacă aş alege să mă abat din drumul cel vechi?
Şi astfel, celor pe care i-am întâlnit până acum, le-am lăsat până şi praful de pe picioare şi am înaintat, schimbând cu curaj traseul.
Pe noul drum, primul orăşel se numea:
Orăşelul sănătăţii radiante!
Aici poposind o vreme, am observat că de cum se sculau în prima clipă, oamenii zâmbeau cu bucurie şi mulţumeau zilei care tocmai răsărise în faţa lor. Acolo nu era nici urmă de boală, iar întrebându-i cum de toţi sunt aşa de sănătoşi, mi-au spus că ei niciodată nu se gândesc nici la moarte, nici la boală, ci doar mulţumesc şi sunt plini de recunoştiinţă întregii vieţi, doar pentru simplu fapt că trăiesc. Minunaţi oameni, mi-am spus şi am plecat mai departe...
La următoarea intrare scria:
Orăşelul celor cu adevărat credincioşi!
Aici, toţi erau plini de optimism şi pentru că nu aveau nici măcar o urmă de îndoială în suflet, fiecare gând se concretiza în creaţii fabuloase. Aici nu exista invidie şi nici gânduri ascunse, căci toţi se susţineau unii pe alţii, se admirau şi se încurajau reciproc. Minunaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
La următoarea poartă scria:
Orăşelul celor cu adevărat curajoşi!
Aici toţi oamenii experimentau continuu fără să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă ar da greş. Şi astfel tot experimentând, îşi creau noi obişnuinţe şi învăţau mereu lucruri noi. Fiind în comuniune permanentă, învăţau mereu unii de la alţii, fără să se compare între ei. Minunaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
În următorul orăşel, scria la intrare:
Orăşelul celor autentici!
Aici fiecare om îşi urma scopul său, fără să plece urechea la ce aveau alţii de spus despre el. Aşa cum simţeau, tot aşa vorbeau, aşa cum gândeau, tot aşa trăiau. Nu ştiau ce este penibilul pentru că erau permanent conectaţi la sinele lor. Iar fiind mereu în această stare, vibraţia lor creştea şi radia fără oprire. Minunaţi oameni mi-am spus, şi am plecat mai departe...
Şi astfel tot mergând, am mai ajuns într-un loc, la a cărui intrare scria:
Orăşelul celor care s-au regăsit pe ei înşişi!
Aceştia care au ales să rămână aici, au trecut prin multe experienţe, unele dureroase, din care au învăţat nenumărate lecţii. Aceştia au făcut şi multe greşeli pe care însă şi le-au asumat ca fiind tot experienţe. Dar nu îşi mai aduceau aminte de ele. Căci s-au iertat pe deplin pe ei înşişi şi şi-au mulţumit din suflet pentru experienţele prin care au trecut.
Aici oamenii nu aveau nici trecut, nici viitor. Ci trăiau permanent doar în prezent, fără să încerce să controleze viaţa, fără să controleze vieţile altora, fără să judece pe nimeni, nici măcar pe ei înşişi.
Lăsau totul să decurgă firesc şi de la sine, înţelegând în cele din urmă, că tot ceea ce le intră în viaţă se întâmplă spontan şi minunat în acelaşi timp. Iar singura divinitate pe care o recunoşteau, era cea din ei înşişi. Pentru aceasta nu aveau nevoie de religii, de ritualuri sau temple. Adevărata smerenie am văzut-o doar la aceştia care erau pe deplin conştienţi de cine sunt ei cu adevărat şi nu se mândreau deloc cu aceasta, pentru că spiritul de competiţie nu-şi găsea rostul între ei, căci li se părea o pierdere de vreme să se ia la întrecere unii cu alţii.
Atunci m-am oprit şi nu am vrut să mai plec, căci îmi găsisem cu adevărat locul. Şi mi-am mulţumit mie însumi pentru curajul de a schimba calea atunci când realizasem că drumul cel vechi era un non-sens care nu mă ducea nicăieri.
Şi astfel mi-am desţelenit toate buruienile, am arat pământul şi într-un pământ nou, adică în noua minte, mi-am sădit noile gânduri. Iar acestea crescând ca nişte arbori luminoşi, şi-au făcut locaş în suflet, acolo unde s-au înfiripat harismele iubirii: bucuria, pacea, răbdarea, compasiunea, bunătatea, credinţa, şi toată lumina care izvorăşte din acestea...

joi, 11 decembrie 2014

Iluminarea şi cei iluminaţi...


Am şezut la masa adevărului, aflându-mă faţă-n faţă cu sinele meu şi astfel privindu-l drept în ochi, l-am întrebat:
Ce este iluminarea şi oare ce înseamnă să fii iluminat?
Oare înseamnă să ai o minte goală, fără gânduri?
Te amăgeşti, mi-a răspuns el. Cum ar putea fi adevărat ce spui atâta timp cât mintea fără gânduri nu există, iar gândurile fără minte, asemenea. Gândurile vin şi pleacă, neavând nici o putere în ele însele. Dar acordând atenţie anumitor gânduri, starea ta se schimbă în funcţie de acestea. Aşadar starea ta e temporară ca şi aceste gânduri temporare. Iar ceea ce este temporar s-ar putea oare numi iluminare?
Atunci oare înseamnă să te afunzi în cunoaştere?
Iarăşi te amăgeşti, mi-a răspuns. Căci dacă ai citi toate cărţile pământului şi ai cunoaşte câte-n lună şi-n stele, s-ar putea ca la sfârşit să constaţi doar că ai umplut văzduhul de cuvinte, dar că nu ţi-a folosit la nimic! Iată o mulţime de oameni care cunosc câte în cer şi pe pământ, dar ia aminte la viaţa lor, cum la prima greutate a vieţii, cad cădere jalnică. Dar sunt şi mulţi analfabeţi care nu învaţă pe nimeni nimic, dar însăşi viaţa lor generează doar lumină în jur. Ai putea spune deci, că cei învăţaţi sunt mai iluminaţi decât cei necunoscători?
Atunci poate ar trebui să devii un fel de maestru spiritual pentru a ajunge la iluminare?
Te amăgeşti iarăşi şi nu spui adevărul. Ce înseamnă maestru? Să îţi numeri adepţii care te vor urma necondiţionat ca o turmă fără discernământ? Să fii linguşit pe faţă şi bârfit pe ascuns? Cu ce ar fi maeştrii mai presus decât cei simpli? Căci dacă vei privi un copil, acesta îţi va putea preda oricând o lecţie de spiritualitate, nepercepând nici o taxă. Aşadar, cu ce ar fii un maestru mai mult decât este un copil? Unul predă iluzii pe bani grei, pe când un copil îţi oferă bucurie pe degeaba, aşadar care e cel iluminat dintre ei?
Sau poate sărăcia va aduce şi iluminarea odată cu ea? am întrebat.
Te înşeli, cum ar putea fi adevărat, atâta timp cât majoritatea celor săraci sunt cârtitori, nemulţumiţi şi dornici să se îmbogăţească? Dar în acelaşi timp nu ai întâlnit şi oameni bogaţi dar care nu şi-au lipit inima de nimic din cele de aici? Aşadar care e mai iluminat dintre cei doi:săracul care suferă şi cârteşte sau bogatul care nu îşi schimbă starea în funcţie de cele fugitive ale vieţii?
Atunci poate vreo religie anume ar fi cu adevărat eliberatoare şi ar fi îndeajuns ca omul să se ilumineze? am întrebat iarăşi.
Iarăşi te amăgeşti. Cum ar putea o religie să te elibereze, supunându-te unor reguli şi unor canoane? Cum ai putea urma o întreagă viaţă nişte reguli bătute-n cuie, atâta timp cât eşti într-o permanentă schimbare? Iar ceea ce e impus poate fi eliberator? Ia aminte la cei care îţi spun că doar religia lor e cea adevărată şi ia aminte la dumnezeul lor pe care-l venerează. Priveşte-le faţa, priveşte-le ochii. Exemplul lor e cel mai grăitor. Însă să nu-i judeci niciodată pe aceştia, fiecare îşi oglindeşte prin ochi, sufletul său. Oamenii vor un dumnezeu căruia să le fie milă de ei, strigând către el ziua şi noaptea. Sunt aceştia iluminaţi oare?
Spune-mi ce crezi acum sau ai amuţit ?
Lasă acum întrebările complicate şi apropie-te cu iubire de sfânta simplitate.
Ridică-ţi ochii spre cer. Vezi soarele, oare el străluceşte temporar? Sau este un timp în care el este şi nu este? Norii se perindă prin faţa lui ca un fum, dar lui nu-i pasă de aceştia. Dacă pentru moment norii eclipsează lumina lui, soarele nu se panichează şi nici nu intră în depresie. Căci el ştie că şi acest moment va trece mai devreme sau mai târziu. Aşadar, menirea soarelui este să strălucească indiferent de vreme, nu e treaba lui să controleze schimbările norilor sau ploaia. Menirea lui e doar să strălucească.
Priveşte florile şi iarba câmpului. Oare le simţi vreodată înfricoşate de natura care se poate dezlănţui oricând? Uneori vine arşiţa peste ele, alteori se aşterne un ger cumplit. Dar nici lor nu le pasă de ce e trecător, căci menirea şi firescul lor este să crească şi să înflorească.
Priveşte acum oamenii simpli în cuget şi cu viaţa.
Unul poate momentan, nu are după ce bea apă, dar nu se impacienteză şi starea lui rămâne la fel, întru bucurie. Unul ca acesta nu se luptă cu frica, căci aceasta e ca şi inexistentă pentru el.
Altul a ajuns să se hrănească din gunoaie, dar în ciuda aparenţelor, lumina care îl înconjoară nu i-o poate lua nimeni, căci starea lui variază doar în jurul bucuriei.
Un altul, ai spune la prima vedere că e bătut de soartă, atât de multe necazuri vin peste el, însă el nu le percepe ca necazuri, ci doar ca simple provocări. Iar bucuria lui rămâne de nedescris şi când obstacolele apar şi când dispar.
Apoi vezi căte unul infirm fizic într-o stare jalnică, dar care nu-şi bate capul cu infirmitatea lui, căci aceasta nu îi poate eclipsa cu nimic lumina şi bucuria din suflet.
Aceştia au înţeles că menirea şi firescul lor e ca ei să strălucească şi să se bucure de darul numit viaţă, indiferent de conjunctura favorabilă sau aşa-zis nefavorabilă în care au ales să petreacă un timp scurt printre ceilalţi.
Dar mai vezi şi câte unii, mulţi însă, cărora nu le lipseşte nimic dar trăiesc doar într-o continuă îngrijorare, frământându-se zi şi noapte pentru nişte necazuri închipuite.
Alţii se plâng permanent fără motiv şi cred că acesta e scopul vieţii, să sufere şi eventual să le mai plângă şi alţii de milă.
Alţii vântură bisericile şi mănăstirile într-o agitaţie continuă, căutând cu disperare un om căruia să îi predea puterea din ei necondiţionat şi care să le spună cum să trăiască, căci ei între timp au rămas fără cap pe umeri.
Alţii, mari maeştri sau învăţători care se consideră foarte spirituali sau duhovniceşti, dar care la cea mai mică contră care le-ar leza cumva statutul, iau foc şi ard precum tăciunii.
Priveşte copile, omul din spatele aparenţelor şi atunci când are totul fiind pe culmi, dar şi când nu mai are nimic rătăcind prin văile mai întunecoase ale vieţii. Priveşte schimbările din ei şi observă şi schimbările din tine. Cum se comportă ei într-o situaţie sau alta, dar cum te comporţi tu într-o situaţie sau alta?

miercuri, 10 decembrie 2014

File de poveste...


Nimic nu poate fi mai important în viaţa ta decât să te simţi bine. Dacă nu te simţi bine, absolut nimeni nu se va putea simţi bine în jurul tău. De ce să le dai celorlalţi o stare proastă, când poţi să le transmiţi bucurie prin starea ta? De ce să alegi încruntarea, când poţi alege zâmbetul? De ce să îi tragi pe oameni în jos, când poţi să îi ridici printr-o vorbă, printr-un gest, printr-o atitudine? De ce să alegi îngrijorarea doar pentru a atrage şi mai multă grijă în viaţa ta? De ce să otrăveşti sufletele altora, când poţi să le umpli de iubire cu iubirea ta? De ce să alegi laşitatea în loc de a alege curajul de a spune lucrurilor pe nume? Oare când te simţi mai bine, fugind sau rămânând alături de tine?
Susţinându-te pe tine însuţi, îi vei susţine astfel implicit şi pe cei din jur într-un mod indirect. Nimeni nu se simte bine lângă un om posac, acru, irascibil şi mereu nemulţumit. Dar cât de bine te poţi simţi lângă un om care e de partea sa întru totul, care nu caută să salveze pe cei ce nu vor să fie salvaţi, care nu încearcă să pară ceea ce nu este, care îşi vede numai şi numai de drumul său, fără ca să se precipite pe drumuri lăturalnice. Ce bine te poţi simţi lângă cel care a ajuns să se cunoască pe el însuşi, care îşi cunoaşte slăbiciunile, dar care îşi ştie foarte bine şi calităţile, alegând să facă cunoscut necunoscutul din el şi arătându-se oamenilor aşa cum este. Ce bine te simţi lângă cel care ştie să te asculte, dar care ştie să îţi şi vorbească. Lângă cel care îţi poate spune o poveste imaginară, schimbând astfel povestea vieţii tale care nu mai vrea încă un cuţit băgat în propria sa rană.
Nu uita că şi tu eşti tot un personaj dintr-o poveste. Aşa că nu te lua prea în serios. Povestea vieţii tale însă nu este scrisă definitiv şi nici nu este bătută-n cuie. Nu este nicidecum pecetluită şi pusă într-un dosar clasat şi prăfuit. Povestea vieţii tale se rescrie mereu, pentru că tu eşti mereu în prezent, eşti mereu proaspăt, eşti mereu dornic de schimbare. Cu fiecare respiraţie, cu fiecare gând şi cu fiecare trăire, tu practic îţi rescrii propria poveste. Aşadar, dacă condeiul se află doar şi doar în mâna ta, scrie-ţi singur şi autentic povestea ta! Ce sau cine te împiedică să o faci? Chiar crezi că ai venit în această lume doar ca să porţi povara ei pe umerii tăi? Chiar crezi că ai sosit aici doar pentru supravieţuire? Dacă crezi asta, spor la „supravieţuit”, dragul meu. Succes în rolul tău de „drama queen”, draga mea...
Dar dacă îţi plac poveştile, nu fă rabat de la imaginaţia ta.
Imaginează-ţi pentru o clipă măcar: cum ar fi dacă ?
Cum ar fi dacă din veşnica dramă pe care o joci zi de zi pe pilot automat, ai ieşi pentru o perioadă? Ce ar fi dacă viaţa ta ar fi o poveste fără de sfârşit? Ce ai simţi dacă acum ar veni „micul prinţ” şi ţi-ar spune că totul aici printre oameni, este doar o magnifică poveste? Te-ar surprinde? Ai rămâne mut de uimire că lucrurile în realitate sunt mai simple decât par? Ţi-ar veni greu să realizezi că se poate trăi atât de simplu, când tu ai crezut că totul e atât de complicat? Cine oare te-a putut amăgi în aşa hal, încât ai uitat că tu eşti doar un personaj dintr-o poveste? Însă povestea e una reală, nu imaginară. Personajul şi el este unul real, nu imaginar.
Oamenii de „bine” au venit şi ţi-au spus de-a lungul timpului tot felul de poveşti care mai de care mai înfiorătoare despre viaţă. Şi îţi spun în continuare tot felul de minciuni. Încă din toamnă, încearcă să te convingă că va veni o iarnă grea şi vei îngheţa pe undeva dacă nu ai grijă. E nevoie de foarte multă grijă ca să trăieşti! Iar tu i-ai crezut fără să stai pe gânduri. Şi astfel ţi-ai predat copilul interior în faţa adulţilor serioşi, plini de griji şi care mai de care mai „melo-dramatici.” Ce pierdere, ce irosire, ce non-sens fără acoperire!
Mai bine rămâneai de-a pururi în palatul de cleştar, decât să auzi minciuni sfruntate de la vreun mare superstar!
Mai bine înconjurat doar de pitici şi zâne, decât de cei înfricoşaţi ce vor doar să te îngâne!
Mai bine îmbrăţişat şi sărutat pe frunte de vreo scufiţă sau chiar de motanul încălţat, decât filozofând cu marele maestru „personificat”!
Mai bine stând la taclale cu ursul păcălit de vulpe, decât ascultând o trăncăneală „serioasă” cu vrute şi nevrute!
Mai bine căutând-o pe frumoasa din pădurea adormită, decât salvând pe vreunul care te-ar trăda într-o clipită!
Mai bine prezent la bal c-o simplă cenuşăreasă, decât moţăind pe lângă una prea simandicoasă!
Mai bine clădind căsuţe cu cei trei purceluşi, decât închipuindu-ţi cai-verzi printre intruşi!
Mai bine prezent ca personaj real doar în povestea mea, decât ca personaj fictiv în viaţa altcuiva!

marți, 9 decembrie 2014

Sunt clipe şi clipe...


Viaţa omului e un şir neîntrerupt de clipe. Zilele vieţii sunt trăite între clipe şi clipe. Orele zilelor sunt şi ele comasate în clipe, oscilând între lumini şi umbre. Totul e într-o continuă mişcare. Viaţa începe şi apoi se sfârşeşte. Omul se naşte cu trupul, iar după un timp iarăşi renunţă la el. Zilele se înfiripă odată cu răsăritul şi se sfârşesc şi ele odată cu apusul. Clipele doar vin, doar pleacă...
Sunt clipe care îţi transmit mireasma lor şi te învăluie cu parfumul nemuririi. Pe acestea înrămează-le în sufletul tău, ca ori de câte ori vei avea nevoie să le contempli frumuseţea, să ai iarăşi un bun prilej de a-ţi deschide sufletul şi de a te reîntoarce cu dor din nou la tine însuţi...
Sunt clipe care se nasc ca nişte străfulgerări în fiinţa ta. Ele nu durează mai mult decât o licărire, decât o şoaptă. Pe acestea le pierzi imediat dacă eşti mai atent la bâlciul deşertăciunilor din afara ta, decât la sunetul şoaptelor din interiorul tău...
Sunt clipe când simţi că poţi zbura şi sunt clipe când nu mai poţi nici respira. Primele îţi sunt daruri ale divinităţii prin care ţi se cere să dai curs inspiraţiei ce ţi se oferă. Celelalte sunt şi ele tot daruri care îţi arată doar că te afli pe o cale greşită care nu ţi se potriveşte şi care nu îţi aparţine. Nu ignora inspiraţia care vine şi te urmăreşte. Nu repudia nici îndemnul sinelui tău de a te re-centra în tine însuţi. Universul este maestrul care îţi vorbeşte prin gura oamenilor, prin situaţiile de viaţă, prin stările şi trăirile tale...
Sunt clipe pline de bucurie şi sunt clipe pline de goliciunea nostalgiei. Bucuria îţi confirmă că te afli cu trupul, mintea şi sufletul în prezent. Nostalgia prin goliciunea ei, îţi reaminteşte doar că te afli undeva departe, într-o stare de reverie şi în veşnica întrebare fără răspuns de... „ce-ar fi fost dacă?” Dar atunci când eşti prezent în „aici şi acum”, orice nostalgie se disipă, pentru că ea e ca un vultur ce nu se poate hrăni decât numai cu stârvul trecutului...
Sunt clipe când îţi vine să cuprinzi lumea şi să îmbrăţişezi toţi oamenii care se perindă prin realitatea ta. Dar sunt şi clipe când nu mai simţi nevoia să vezi pe absolut nimeni. Atunci retrage-te şi sprijină-ţi capul pe umărul sinelui tău. Nu te forţa să pari ceea ce nu eşti, nu încerca să joci un teatru al absurdului, doar pentru a fi privit ca o nălucă. Mai bine să fii privit ca un simplu om care are şi momente bune şi momente mai puţin bune. Nu depune un efort inutil în a-ţi arăta umanitatea din tine însuţi...
Sunt clipe când lucrurile par uşoare şi parcă merg de la sine în viaţa ta. Însă sunt şi multe clipe în care te zbaţi dar parcă totul e în van. Atunci când totul pare uşor, eşti pe frecvenţa iubirii, acolo unde bucuria şi creaţia merg mână-n mână. Acolo nu există nici oboseală şi nici epuizare. Spiritul tău nu poate cunoaşte nici oboseala şi nici epuizarea. Numai mintea caută soluţii şi se tot focusează ea pe nimicuri. Acestea te obosesc, acestea te epuizează şi te elimină imediat de pe frecvenţa iubirii...
Sunt clipe în care simţi că te scalzi în lumină, dar sunt şi clipe care te scufunzi ca într-o umbră. Lumina nu ţi se poate da din afară, oriunde ai căuta-o şi oricui i-ai cere-o. Ea se află numai şi numai înlăuntru tău, căci tu ca fiinţă divină eşti tot numai lumină. Dar uneori umbra necredinţei tale te destabilizează şi atunci nu mai eşti tu, ci devii un altul: cel arogant, cel certăreţ, cel dispreţuitor, cel mândru. Când te surprinzi aşa, opreşte-te din acest chin lăuntric la care te supui de bună voie. Opreşte-te şi te întreabă iarăşi şi iarăşi până găseşti răspunsul: „Cine sunt eu”...?
Sunt clipe când aduni cunoaştere de pe la toţi şi de pe oriunde. Dar nimic nu reuşeşte parcă să îţi potolească setea sufletului. Şi azi le vei da dreptate unora, mâine altora şi tot aşa. Ca şi cum te afli într-un carusel emoţional care se tot învârte într-un continuu non-sens. Când simţi asta, că nimic nu te mai poate mulţumi, revino la tine şi îngenunchează în faţa sinelui tău, ca în faţa adevăratului tău maestru. El te aşteaptă de mult timp, ca un vechi şi neobosit prieten. Şi te va învăţa el absolut totul fără bani, fără programări, fără terapii şi fără promisiuni zadarnice...
Sunt clipe când viaţa te răsplăteşte, dar şi clipe când simţi că ea este nedreaptă. Şi într-o situaţie şi în alta, ea oricum te răsplăteşte. Dar nu îţi poate oferi ceea ce tu nu poţi primi. Nu îţi poate arăta ceea ce tu nu poţi vedea. Nu îţi poate aduce ceea ce tu vei respinge. Ceea ce îşi doreşte subconştientul tău, aceea vei şi primi chiar dacă încerci să te tot autosugestionezi, bolborosind cuvinte goale regăsite în afirmaţii precum „sunt dintotdeauna ceva sau altceva”! Tu de fapt eşti dintotdeauna nu ceea ce mărturiseşti cu gura, ci ceea ce subconştinetul tău îţi transmite prin multitudinea programelor implementate în el de-a lungul timpului. Schimbă aşadar aceste programe şi aceste reţele neuronale care lucrează în defavoarea ta, căci simpla bolboroseală a afirmaţiilor pozitive nu te duce nicăieri decât într-o altă amăgire şi spre o altă zadarnică promisiune...
Sunt clipe când jocul vieţii te cheamă la el pentru a-l juca împreună. Dar sunt şi clipe când viaţa pare să plesnească de prea multă seriozitate. Atunci când joaca te cheamă, nu refuza chemarea ei. Cântă împreună cu ea şi invit-o la dans fără frică, pe ringul unde doar oamenii-zei aflaţi în starea gama pot valsa. Dar seriozitatea e cea care îţi şopteşte că ai fi penibil dacă ai dansa cu viaţa, în loc de a te lupta cu ea. Când auzi şi simţi o asemenea prostie, ridică-te, închide ochii şi valsează până ce vei simţi cum se dizolvă orice rezistenţă în tine, devenind astfel una cu Universul, una cu Iubirea...

luni, 8 decembrie 2014

La şcoala Zeilor


Pe ce cale să apuc şi ce cărare oare să evit? Ce scară să urc şi pe ce poartă aş putea să intru? Pe ce munte oare voi urca şi ce peşteră aş cerceta acolo? Ca astfel să mă învrednicesc să intru şi să nu mai ies de la şcoala zeilor, acolo unde omul intră condiţionat şi devine un Zeu liber ca vântul?
Şi am văzut pe acest pământ cum zeii se nasc aici în toată măreţia lor, dar apoi se leapădă rapid de toată această măreţie. Şi te-am văzut pe tine omule, cum te-ai născut Zeu, dar te-ai dezis de măreţia din tine, doar ca să îţi recunoşti neputinţa. Te-ai dezis de măreţia din tine, ca să te identifici cu frica, cu boala şi în final cu moartea. Te-ai dezis de curajul şi de puterea din tine însuţi, doar ca să fugi cu laşitate din faţa vieţii. Te-ai dezis de nevoia ta de a visa şi de a-ţi duce visul până la capăt. Te-ai dezis de clipa prezentă şi ai ales nostalgia unui trecut mort şi îngropat. Te-ai născut astfel doar cu trupul, nu însă şi cu spiritul, căci nu ai început încă să trăieşti...
Ai uitat pentru ce ai venit aici, măreţule Zeu şi ai ales să îţi dai sinele tău cel pur şi divin la o parte, pentru a intra pe fluxul condiţionărilor mentale, acolo unde tot ţi se spune că vei primi un ajutor, că va veni un salvator, că te va mântui un mântuitor. Dar mântueşte-te acum tu Omule-Zeu, de prostie, de frică, de pasivitate, de regrete, de părerile de rău, de mila de sine, de trândăvie şi de sclavagismul mental în care te afli. Renunţă la toate acestea înainte de a renunţa propria ta viaţă la tine însuţi! Urmând doar căile bătătorite de alţii înaintea ta, ratezi ţinta, căci nu ai început încă să trăieşti...
Tu vii şi-mi povesteşti ce a spus unul sau ce a spus altul, cum a trăit unul sau cum a trăit altul, dar tu Omule-Zeu, ce ai de spus şi cum îţi trăieşti tu măreţia? Arată-mi tu calea ta şi-ţi voi arăta şi eu calea mea. Arată-mi creaţia ta şi ţi-o voi arăta şi eu pe a mea. Sau poate ştii tu vreo altă cale de a ajunge la tine însuţi. Atunci vino şi împărtăşeşte-o pe aceasta fără frică, ca astfel să ne putem bucura cu toţii de descoperirea ta! Sau poate că nu ai nevoie de vreo purificare, căci tu eşti ceea ce eşti "deja". Sau poate că nu ai trăit în lume şi oamenii, religia şi societatea nu te-au condiţionat. Atunci voi face o reverenţă adâncă în faţa ta, măritule zeu. Dar dacă eşti doar un maestru fals, care îşi schimbă forma şi faţa în funcţie de linguşelile celor din jur, tu nu ai început încă să trăieşti...
Măreţule Om-Zeu, ți-ai pus tu oare vreo mască de maestru, guru sau preot? Îți place să teologhisești cu aroganță despre dumnezeu și să vorbești cu nonşalanţă despre iubirea necondiţionată? Dar oare te-ai eliberat de toată răutatea sau încă îţi hrăneşti patimile pe ascuns? Cum poţi fi tu atât de duplicitar şi ce mai aştepţi ca să ne arăţi nouă adevărata ta faţă luminoasă? De ce alegi minciuna şi de ce vrei să te identifici cu întunericul? Nu fii doar lup îmbrăcat în blană de oaie! Mare făţarnică e vulpea, una fiind şi alta arătându-se! Păşeşte spre tine şi apropie-te de oameni, coboară de pe soclu şi vino în mijlocul lor. Îmbrăţişează-i pe toţi şi nu aştepta ca ei să ţi se ploconească la picioare crezând că eşti cineva, în realitate tu nefiind nimic! Nu ai înţeles tu oare, că orb pe orb călăuzindu-se, vor cădea amândoi în aceiaşi groapă? Cine e acela care a ajuns să îi înveţe pe ceilalţi ceea ce nici măcar el însuşi nu a apucat să înveţe? Lasă acum patimile subtile ale celorlalţi şi ocupă-te în taină de patimile tale cele grosiere! De ce vrei să culegi spicele înainte de a semăna şi să le predai altora în zadar? Aprinde dacă ai curaj, un foc mare al iubirii în sufletul tău şi azvârle acolo toate răutăţile care îţi macină fiinţa! Şi astfel, îţi vei purifica cu adevărat mintea şi gândurile, ca mai apoi să ieşi pur şi luminos ca o făptură nouă! Dar dacă patimile şi gândurile cele întunecate încă te subjugă, nu am decât un singur lucru să îţi spun iubitul meu maestru, guru sau preot: nu ai început încă să trăieşti...
Angajează-te în slujba vieții și nu a morții, iubitule Om-Zeu. Cei dinaintea ta te-au amăgit de mii de ani că gândul cel mai mare este gândul la moarte, dar eu îți spun că Zeii nu mor niciodată și gândul lor cel mai mare este gândul la viață, la bucurie și la creație. Adevărații Zei știu cum să își apere fortăreața lăuntrică de orice mediocritate și vulgaritate. Ei au învățat că cea mai mică mișcare din patimă, le adumbrește ființa, iar atunci nu mai rămân zei, ci se transformă în simpli pământeni a căror grijă e doar supraviețuirea. Atunci aceștia își vor începe cântecul lor de jale ca o nesfârșită incantație. Și își vor plânge suferința, sărăcia și boala ca și cum ar plânge la capătul unui mort pe care nu îl văd dar îl simt atât de acut în interiorul lor. Căci suferința e doar o boală mentală. Sărăcia e doar o boală mentală. Resemnarea e și ea doar o boală mentală. Iar când te afli prins în această cursă, încă nu te-ai născut decât doar trupește și ca spirit tu nu ai început încă să trăiești...
Ieși din hipnoza colectivă mărețule Om-Zeu. Cine oare ești tu cu adevărat? Cel care își plânge necontenit de milă și caută cu îndârjire mila celorlalți? Cel care e sufocat de regrete? Cel care privește pasiv cum viața i se scurge printre degete? Cel care aude îndemnurile altora ca un gură-cască dar niciodată nu vrea să își audă propriul său îndemn? Ai venit pe pământ cu tot curajul unui spirit care mai vrea să învețe câteva lecții pe pământ. Dar pământenii ți-au confiscat curajul și te-au rănit prin frica lor. Iar acum sufletul tău sângerează și ai insuportabila senzație că prădătorii te adulmecă. Asta pentru că ai ales să te programezi pentru înfrângere și dependență, când de fapt ai venit aici pentru cu totul altceva. Te simți bine în această postură, iubitule Om-Zeu? Când oare vei începe și tu să trăiești?
Și iarăși, să nu pretextezi pretexte ale neputinței. Să nu îți aduci justificări ale nimicului doar pentru a te opri din drumul tău. Ci ieși, fugi, pleacă, să nu dai deloc somn ochilor tăi și nici să te îngrijești de viața cea trupească! Ci mai întâi curăță-te de toate pornirile lumești care îți anulează statutul tău de Om-Zeu pentru a-ți da în schimb statutul unei ființe înfricoșate. Şi luând fiecare patimă rând pe rând, vei smulge astfel răul din rădăcină şi vei înlocui dependenţele întunecate cu obişnuinţele cele luminoase. Și făcând așa, poate sufletul tău se va lumina și se va mângâia cu lumina soarelui celui spiritual pe care de o vei simți, vei înțelege ceea ce îți spun!

vineri, 5 decembrie 2014

Viaţa din lumea de dincolo


Astăzi vă voi vorbi despre o carte. În ultimul timp au apărut multe cărţi cu tot felul de mesaje venite de dincolo. Însă nu toate sunt demne de consemnat şi nu simt nevoia să scriu despre ele dacă mesajul nu e autentic de la un capăt la altul. Iar pentru astfel de mesaje, e nevoie de discernământ pentru a reuşi să poţi filtra adevărul de speculaţie. Uneori nici autorii înşişi nu reuşesc să transmită acest tip de mesaje în forma lor pură, pentru că şi mintea lor e prinsă mai mult sau mai puţin în capcanele propriilor ei convingeri.
Dar vă voi spune doar câteva cuvinte despre această carte „Viaţa în lumea de dincolo a lui Billy Fingers”, scrisă de Annie Kagan. Cazul e foarte recent şi se întâmpla cam acum 2 ani. Cartea cuprinde relatările unui spirit care pleacă în lumea de dincolo după ultima sa întrupare pe pământ. Aşadar, fiind vorba de un suflet mai evoluat, cazul său e unul oarecum atipic. După un scurt timp de la plecarea sa de aici, începe comunicarea cu autoarea însăşi. Fratele acesteia moare la 62 de ani, după o viaţă extrem de rebelă şi aventurieră: femei, băutură, droguri...toate cumulând cu arestarea lui pentru o perioadă. Relaţiile dintre cei doi, au fost mereu tensionate pe pământ, din pricina faptului că temperamentele lor erau la poluri opuse, ea fiind „prinţesa” cuminte de nota 10, iar el băiatul cel rău care intra mereu în belele, fiind exmatriculat chiar din liceu. Ultima sa perioadă de viaţă a fost una extrem de dură ajungând pe străzi, un simplu boschetar a cărui singură avere se afla toată în buzunarele sale.
Aşadar ce e cu lumea de dincolo şi mai ales ce este cu această moarte de care nouă oamenilor, ne este uneori atât de frică? Această frică e cea mai mare pe care o poate avea omul pe pământ, deşi până acum mulţi dintre noi au murit şi iarăşi au revenit de sute sau de zeci de mii de ori şi poate chiar şi mai mult. Cum ne mai poate fi oare atât de frică când am trecut de atâtea şi atâtea ori prin acest proces? Însă nu ne mai amintim nimic, căci cu această nouă întrupare, am devenit amnezici. Iar această amnezie e foarte importantă, căci dacă nu am uita totul la întrupare, experienţa noastră aici nu ar mai avea nici o valoare. Pentru că de fapt, noi înşine suntem aici tocmai pentru a înţelege de-a lungul vieţii, menirea întrupării noastre.
Autoarea, sora acestui suflet evoluat de la care ea începe să primească aceste mesaje pe parcursul unui an de zile, nu îi dă credit de la început şi se întreabă la început dacă nu cumva a înnebunit subit şi nu halucinează auzind vocea fratelui său ca şi cum ar fi lângă ea. Mai ales că ştiind ce fel de viaţă a dus acesta, numai la astfel de mesaje spirituale nu se aştepta din partea lui. Dar el nu o condamnă pentru lipsa ei de credinţă şi pentru a o convinge îi pune în faţă chiar şi dovezi palpabile prin oamenii cu care ea interacţionează.Toate i se dau pentru ca într-un final, rezistenţa ei să se topească, căci spiritul fratelui ei a primit practic această permisiune din celălalt plan pentru a scrie împreună cu ea, această carte.
Prima sa apariţie are loc după câteva zile de la moartea sa, moarte care a avut loc pe o autostradă, intrând pe ea într-o stare inconştientă şi fiind acolo izbit din plin. ApariţiiIe sunt doar vocale, nu prin imagine. Îi transmite la început starea lui de bine şi beatitudinea pe care-l înconjoară în acest plan astral. Primul lucru prin care trece este bineînţeles tunelul de care amintesc toţi cei care au avut experienţe în apropierea morţii, numai că el spune despre acesta că seamănă mai mult cu o cameră fără margini, căci aceste margini erau de fapt tot din lumină. Spiritul este practic absorbit de această cameră care se află cel mai aproape de planul nostru fizic. Aici are loc vindecarea sa în lumină, după rănile suferite în urma şocului accidentului şi a celorlalte traume căpătate în viaţă: fizic, mental şi emoţional. O prezenţă divină îl întâmpină aici, probabil ghidul său spiritual. Apoi vine întâlnirea cu tatăl său şi bucuria revederii cu el este una de sărbătoare, dar acesta nu îl însoţeşte decât o foarte scurtă perioadă de drum. Apoi rămâne practic singur, plutind efectiv prin univers şi simţind prezenţa fiinţelor de lumină care îl ghidează fără ca acesta să le vadă, ci doar să le simtă în jur.
Apoi are loc recapitularea vieţii sale. Aceasta se face prin holograme expandabile în care spiritul vede şi simte toate acţiunile sale de pe pământ. Simte toată durerea pricinuită altora cu atât mai acut cu cât această durere a fost una gratuită. Durerea lor o simte acum el însuşi. Dar simte şi recunoştinţa celor pe care i-a iubit, iarăşi într-un mod acut. Însă aceasta nu e o judecată în sine. Ci mai mult o asumare definitivă a alegerilor făcute în viaţă. Dacă nu ar exista această recapitulare a vieţii, ea nu ar avea nici un sens, dar absolut totul e înregistrat, nimic nu se pierde. Şi astfel îi revezi pe toţi cei care te-au iubit pe faţă sau te-au judecat în ascuns. Mai mult decât atât, îţi poţi vizualiza prin aceste holograme, alegerile pe care nu le-ai făcut, dar pe care le-ai fi putut face şi care ar fi fost consecinţa lor. Acest proces prin care sufletul îşi priveşte retroactiv viaţa e unul care îi produce o mare plăcere spirituală, dincolo de retrăirea unor momente mai dureroase. Aici sufletul nu fuge ci priveşte totul faţă-n faţă. Nu e nicidecum o perspectivă moralistă, fără regrete, fără păreri de rău. Aici sufletul se acceptă total pe sine şi devine una cu el. Nu există o limită de timp pentru această retrospectivă a vieţii, sufletul e liber să rămână cât doreşte în acest proces de studiu şi învăţare.
După un timp însă, sufletul părăseşte acest proces. Trecând mai departe şi înaintând, vocea fratelui său îi apare surorii din ce în ce mai estompată, pentru că el se îndepărtează şi începe să fuzioneze tot mai mult cu universul. Aici i se transmite că lucrul cel mai important pe pământ este descoperirea iubirii de sine. Aceasta nu se învaţă ci doar se descoperă, pentru că noi înşine suntem de fapt această iubire, dar rezistenţele şi frica din noi o ascund şi o acoperă pe parcursul vieţii. Fuziunea cu universul este de fapt fuziunea cu Sursa a cărei energie e însăşi iubirea. Acestea sunt însă doar descrieri pur omeneşti şi limitative care nu pot reflecta nici pe departe cum stau lucrurile de fapt dincolo. Dar măcar putem intui câte ceva.
Odată cu înaintarea sa spre această fuziune, comunicarea se face din ce în ce mai greu, iar vocea e din ce în mai disipată. Amintirile ultimei vieţi se şterg şi ele. Iarăşi i se spune că totul se află deja în om, toate lucrurile de care acesta are nevoie pentru evoluţia sa pe pământ, care nu e decât o staţie temporară pe parcursul călătoriei, nu destinaţia finală. Dar aici, noi în general ratăm aventura vieţii pentru că ne e prea frică să dansăm împreună cu viaţa acest dans, abandonându-ne total în braţele ei. Pe măsură ce se pregăteşte de această fuziune, corpul său devine un corp al luminii, iar extazul pe care-l simte nu îl poate descrie prin cuvinte. Însă nu e un extaz pătimaş, căci acolo orice patimă sucombă. Mai spune şi de un fundal muzical pe care îl poate auzi permanent ca un fond sonor care îşi schimbă din când în când linia melodică. Pentru a-şi face o mică părere, i se pune să asculte piesa compusă de Sibelius- Swan of Tuonela, care e o piesă extrem de eterică şi aduce puţin cu ce aude spiritul său acolo.
Aminteşte în treacăt şi de acea zonă pe care oamenii o numesc „rai”, zonă prin care spiritul său nu mai trece însă, căci acesta este un loc unde ajung sufletele mai puţin evoluate care învaţă să se elibereze de temerile lor, de corp, de pedeapsă, şi care se vor întrupa iarăşi. Însă acest suflet, nu mai intră în această zonă după ultima sa întrupare. I se mai spune că toate experienţele sale din viaţă, inclusiv dependenţa faţă de droguri, au fost alese de dinaintea întrupării. Prin această experienţă extrem de dureroasă şi umilitoare, a depăşit practic ultima lecţie de care mai avea nevoie.
Ca o concluzie finală. Viaţa nu e nici o pedeapsă şi nici o ardere karmică, ci o experienţă aleasă de suflet dintr-un motiv care transcende mintea umană. Aici noi adunăm multe convingeri despre cum ar fi dincolo şi cum vin îngeri, demoni sau mântuitori în întâmpinarea noastră. Dar acestea sunt doar convingeri implementate de oameni pentru alţi oameni şi nimic mai mult. Oamenii fac colecţie de convingeri şi li se pare că fac o gaură în cer dacă aparţin unei religii sau unui anumit sistem spiritual. Dar dincolo, nu mai există nici religie, nici dogme, nici canoane şi nici fasoane. Acolo eşti pe cont propriu dar nu eşti singur. Şi mergi doar acolo unde eşti pregătit să mergi. Iar dacă aici în viaţă fiind, nu vezi lumina şi nu simţi iubirea, oare cum o vei vedea şi simţi dincolo?
O carte care ne îndeamnă în primul rând să nu judecăm după aparenţe, iubiţii mei. Noi aici privim oamenii şi cădem adeseori în prejudecăţi sau ne e milă de unii, când de fapt mulţi dintre ei şi-au ales acest fel de viaţă foarte grea, pentru că sunt suflete mult mai evoluate şi care pot duce o astfel de viaţă foarte provocativă şi aventurieră. Acesta caz, vă reamintesc doar că este unul atipic. Nu aşa se întâmplă cu plecarea oricărui suflet de aici, dar cel puţin la început, imediat după plecare, există similitudini. Iar dacă un suflet a primit această permisiune de a ne transmite nouă oamenilor un mic mesaj în aparenţă dar unul foarte benefic în realitate, despre cum are loc această ultimă trecere şi dizolvare în iubire, să nu dispreţuim acest mesaj chiar dacă poate nu suntem pregătiţi să credem până la capăt în el.
Mulţumesc tuturor pentru răbdare!

marți, 2 decembrie 2014

Bărbaţii sunt de pe planeta muţilor, iar femeile de pe planeta guralivilor


O scenă tipică de familie. Soţul şi soţia îşi sorb cafeaua de dimineaţă la masă în bucătărie. El pare tare îngândurat şi parcă tot pământul şi-a lăsat povara pe umerii lui. Tot caută soluţii şi se tot gândeşte cum să mai răzbată sau să se mai fofileze de actuala consoartă. Se încruntă şi pare foarte profund. Priveşte undeva în gol. Vrea să evadeze cu orice preţ din cursa căsniciei unde şi-a prins de bunăvoie picioarele. Dar nu vrea să plece pur şi simplu într-un mod oficial, ci bineînţeles tot pe şest. Adică noaptea va fi cumva alături de cea căreia i-a jurat iubire pe toată viaţa, dar ziua numai el ştie pe unde umblă. El a jurat dar nu a luat în calcul faptul că firea omului e schimbătoare. Iar acum nu mai e nici el la fel ca odinioară, dar nu mai e nici ea ca atunci. După atâta timp, pare din ce în ce mai abătut, iar compromisul pe care e nevoit să-l facă, pare din ce în ce mai copleşitor. El tace şi priveşte în gol. Caută soluţii.
Ea în schimb se precipită pe lângă el, doar-doar l-o scoate cumva din muţenia lui. Şi-i povesteşte ea plină de viaţă şi debordând de energie, câte-n lună şi-n stele. Gesticulează, se aprinde, se ridică, iar se aşează. Ea vrea să-i prindă privirea lui. Pentru ea, contacul de unul la unul şi ochi în ochi e foarte important. Pentru el însă, nu prea contează. E plictisit până peste poate de toanele ei. De fapt,el nu îşi doreşte din partea ei decât un singur lucru: să fie lăsat în pace, în lumea lui, cu gândurile lui. Sau chiar cu duplicitatea lui. În câte părţi e nevoit să se împartă şi prin câte aşternuturi e nevoit să treacă, numai el ştie. Aşa că n-are chef nici să asculte, nici să vorbească. Femeia însă vrea să îl readucă la viaţă pe acest mut. Ar da orice ca să-i citească gândurile. Uneori se simte vinovată că din pricina ei, el s-a închis atât de mult. Şi îşi aduce ea aminte cum era el cândva: comunicativ, săritor, vesel...un adevărat gentleman! Unde oare, se întreabă ea, a dispărut prinţul curtenitor care era odată?
Păi nu a dispărut nicăieri. Numai că el nu mai e dispus să facă pe gentleman-ul cu soţia sa. După ce te vezi cu sacii-n căruţă...cine-şi mai aminteşte cât de greu i-a fost până ce i-a urnit din loc? Nu mai simte nevoia să fie un gentleman acasă, asta îl epuizează psihic prea mult şi nu e dispus să mai facă acest efort. Dar îşi va trezi la viaţă gentleman-ul ascuns din el însuşi, ori de câte ori va întâlni o femeie care-l va provoca cu ceva, cu o privire, cu un zâmbet, cu o vorbă, cu un gest. Atunci iarăşi devine curtenitor şi iese subit din muţenia lui. Își schimbă vocea și atitudinea într-o clipă. Începe să se arate el cine este, ce poate şi cum a făcut el coada la cireaşă. Vrea cu orice preţ să impresioneze şi nu mai contează, el însurat, ea măritată, cine ştie ce aventură mai poate ieşi de aici. Sau măcar un flirt, tot e ceva în plus faţă de veşnica plictiseală de acasă. Important e să simtă ceva care să-i activeze iarăşi bărbăţia autentică din el însuşi.
Acasă însă, soţia e mereu cu ochii pe el şi nu-l slăbeşte o clipă. Pentru ea, e mare lucru că totuşi acest individ mai vine înapoi şi se întoarce iarăşi la ea, chiar dacă nu se implică în nimic. Iar când el nu e acasă, îl va sufoca permanent cu telefoanele. Nu mai contează dacă el e fericit sau nu alături de ea, măcar împarte cu el un spaţiu comun. Femeia însă, e posesivă şi geloasă, ghinionul lui. Ea nu-l vrea decât pe el şi atât. El în schimb...ar vrea mai multe, cât mai multe! Sau măcar una singură la care să fugă şi să se refugieze când tensiunea de acasă depăşeşte limitele normale. Pentru că bărbatul e mare vânător, toată lumea ştie asta, inclusiv el. Aşa că doar n-o să rabde ca prostul corvoada căsniciei, când există atâta disponibilitate în jur. Aşa că el pleacă dimineaţa la vânătoare şi se întoarce pe înserat, uneori bucuros că a prins ceva, alteori cu coada între picioare. Femeia însă îl simte de cum pune primul picior în casă. Iar el, nu prea ştie cum să disimuleze oricât ar încerca. Aşa că singura sa portiţă de scăpare rămâne agresivitatea. Prin agresivitate el îşi ascunde adevăratele trăiri şi duplicitatea. Iar atunci femeia nu are încotro și-l lasă în pace, ştie că nu se poate pune contra bestiei din el.
Mai trece o noapte şi iarăşi se face dimineaţă. Femeia îşi aminteşte că ceva s-a întâmplat noaptea trecută. S-a întâmplat să facă dragoste cu soţul ei, dar din nefericire pentru ea nu a fost decât un alt fiasco. Al câtelea oare? A şi uitat cum e să ai orgasm, dar măcar e mulţumită că l-a eliberat pe el de o tensiune care se vroia neapărat revărsată. Şi iată cum prostituţia legalizată e la ea acasă. El în schimb, numai la lipsa ei de orgasm nu pare să se gândească. Iarăşi mut, iarăşi cu privirea în gol, iarăşi încearcă să se fofilească. Uneori mai mârâie din când în când privind la exuberanţa ei. Alteori mai dă din cap ca un roboţel, deşi gândurile îi sunt undeva departe. Evită mereu contactul direct şi privirea ei. Se simte vinovat dar nici nu încearcă să schimbe ceva. Nu încearcă să comunice, nu încearcă să vorbească, nu încearcă să scoată nimic din sufletul său. Doar banalităţi despre vreme, despre cheltuieli şi facturi. Simte că dacă s-ar dezvălui în faţa ei, ar deveni prea vulnerabil, prea labil. Însă doar cu ea face aşa. Cu prima femeie care-i va capta interesul şi-l va provoca cumva, se va dezvălui fără să stea pe gânduri şi i se va plânge acesteia ce nefericit este el în căsnicie, cum nimeni nu îl înţelege, cum nimeni nu-l aprobă. Şi câte eforturi face el şi câte sacrificii! Iar dacă femeia care aude aşa ceva e destul de deşteaptă, nu va rata ocazia să-l înhaţe şi să-l prindă în caruselul ei emoţional. Îi simte dorinţa, îi simte interesul numai cât îl vede cum face el ochii cât cepele când se uită la ea. Pe unul ca acesta îl va duce de nas, aşa cum se duce boul la-njunghiere! Așa că poate i se va dărui cu trupul pe moment, dar pe termen lung, numai ea știe ce are de gând să facă...
Dar mai sunt şi femei deştepte care nu-şi lasă soţul căzut iremediabil în butoiul cu melancolie. Care oricât de guralive ar fi, nu vorbesc doar ca să nu tacă. Şi reuşesc să facă din cel de lângă ele, bărbatul pe care chiar şi-l doresc. Pentru că unele au şi tact, ştiu când să vorbească, ştiu şi ce să spună pentru a-i capta lui atenţia. Bărbaţii cad foarte uşor şi se menţin de obicei pe vibraţia joasă, cea carnală şi a patimilor grosiere. Nici nu încearcă să se ridice pentru că nu cred şi nu sunt atraşi de lucrurile mai spirituale. Şi atunci rămân în zona lor de aşa-zis confort, unde îşi îneacă permanent mustrarea conştiinţei prin diferite subterfugii şi unde nimeni şi nimic nu le cere schimbarea. Cei însă care se trezesc din somn şi îşi recunosc puterea şi şi-o asumă, renasc ca din propria cenușă și-i trag şi pe cei apropiaţi după ei.
Relaţiile au farmecul şi provocările lor dar şi singurătatea are farmecul ei. Aş putea spune tuturor femeilor singure: ”nu stiţi cât de norocoase sunteţi”! Pentru că uneori a intra într-o relaţie forţată echivalează cu a-ţi semna sentinţa pe viaţă! De unde atâta disperare pentru a intra într-o relaţie? Nimeni nu îşi doreşte un partener de viaţă disperat decât doar eventual pentru a domina şi a abuza psihic de celălalt.
Vine un timp în care simţi că tu creşti mai mult decât relaţia însăşi. Pe zi ce trece, mai ales la cei care lucrează cu ei înşişi, conştiinţa se expandează într-un mod firesc şi natural. Dar dacă îţi setezi ca obiective doar cele lumeşti, toate astea se pt împlini repede-repede, dar tu ca sine simţi că nu eşti împlinit.
Poţi trăi ca într-o bulă lângă partenerul de viaţă? E doar o capcană, ca şi cum te-ai îngropa de viu, atâta timp cât relaţia nu se reînnoieşte şi ea. Atunci devin doar piese de muzeu, pentru că relaţia si viaţa vor să crescă dincolo de "tu şi cu mine".
Poate că acel partener pe care-l aştepţi, va apărea neaşteptat şi atunci tu îl vei recunoaşte. Dar între timp, dacă nu apare nimeni, nu te bloca într-o aşteptare fără sens, foloseşte-ţi mai bine energia ca să afli cine eşti .Nu căuta să intri într-o relaţie dintr-o poziţie defensivă doar pentru a scăpa de gândul "nimeni nu mă iubeşte".
Viaţa îţi poate aduce prin surprindere pe cineva la care nici nu visai. Atunci persoana potrivită apare neaşteptat, ca o surpriză, ca un dar. Este oare acea persoană cea cu care poţi împărtăşi adevărul tău?

luni, 1 decembrie 2014

Îmi multumesc, mă iert și mă iubesc...


De ce am avea nevoie să lucrăm cu noi înșine? De ce am avea nevoie să evoluăm? De ce simțim nevoia să experimentăm cât mai mult? De ce am avea nevoie să ne purificăm? Pentru că lucrul cu tine însuți e cel mai firesc. Făcând asta, tu capeți o formă din ce în ce mai definită. Ca un sculptor minunat care își dăltuiește propria materie amorfă. Uneori el dăltuiește foarte fin, alteori e nevoie să lovească cu toată puterea sa pentru a străpunge rezistența materiei. Materia se opune, dar într-un final ea se lasă modelată după atingerea sculptorului. Așa face și viața cu noi înșine. Viața e sculptorul magnific care ne lovește cu iubire din toate părțile și din toate unghiurile, până ce noi înșine ca oameni devenim desăvârșiți. Dar dacă vom opune mereu rezistență, nu vom căpăta forma definită pe care spiritul nostru vrea să ne-o dea. Așa că nu ne rămâne decât un singur lucru de făcut: să spunem „da”!
Și am spus „da” vieții de multe ori, dar în același timp i-am întors spatele și am spus „nu”, poate de și mai multe ori. A fost bine atunci când am spus „da” și oare a fost rău atunci când am spus „nu”? Cine poate ști? Doar divinitatea, doar universul, doar însăși viața! Dar și atunci când am spus „da” și atunci când am opus rezistență spunând un „nu” categoric, tot eu am fost, tot eu eram și într-o alegere și în cealaltă. Așa că pentru alegerile mele nu este absolut nimeni vinovat, nici măcar eu însumi. Și pentru toate alegerile pe care le-am făcut în viață de la un capăt la altul, îmi multumesc, mă iert și mă iubesc...
Am întâlnit oameni care au venit spre mine cu scopul de a mă învăța fiecare în parte câte o lecție. Pe unele mi le-am asumat, pe altele nu. Unii oameni m-au iubit, altora le-am fost antipatic. Pe unii i-am iubit la rândul meu, pe alții însă i-am repudiat din realitatea mea. Unii m-au susținut, alții mi-au pus piedici. Pe unii i-am încurajat la rândul meu, altora le-am întors însă cu nonșalanță spatele. Unii oameni m-au lingușit pe față, dar m-au bărfit în ascuns. Dar chiar și eu am făcut asta cu unii oameni, din prea multă răutate, din prea multă patimă. Unii m-au sedus și m-au rănit prin fățărnicia lor. Pe unii însă, eu i-am sedus și i-am rănit prin fățărnicia mea. Unii m-au îmbrățișat și m-au sărutat cu sărutare sfântă, alții însă mi-au înfipt pe la spate cuțitele ascuțite ale disprețului și aroganței lor. Tuturor celor care au intrat și ieșit din realitatea mea, nu le pot spune acum decât doar atât: le mulțumesc, îi iert și îi iubesc...
Am experimentat și m-am lăsat experimentat. Uneori am fugit cu frică, alteori am ieșit eu în întâmpinarea experiențelor care se îndreptau spre mine. M-am deschis cât de mult am putut în fața unor experiențe, dar m-am și închis de multe ori în fața altora. Trecând prin unele, m-am cunoscut și mai mult și astfel am sporit în cunoașterea de sine. Trecând prin altele, m-am rănit, am căzut și m-a durut. Dar iarăși m-am ridicat și iarăși am realizat că tocmai din căderi și înfrângeri cel mai mult am de învățat. Toate experiențele s-au acumulat și s-au adunat în rucsacul trecutului meu. El aduce mărturie despre cine sunt și cine am devenit acum în prezent. Toate experiențele trecute se unesc cu toate în „aici și acum”. Dar nu voi lăsa acest trecut să mă împovăreze, nici măcar un minut, nici măcar o secundă. Acestui trecut care m-a adus la omul care sunt în prezent, nu am decât trei lucruri să-i spun: îi mulțumesc, îl iert și îl iubesc...
Am venit aici cu un trup perfect şi-i sunt recunoscător divinităţii pentru asta. Uneori am ţinut seamă de nevoile trupului, alteori nu. Trupul tânjeşte după mişcare, căci el prin mişcare îşi întreţine energia. Tânjeşte după apă căci apa e sursa vieţii. Dar de multe ori nu i-am dat trupului ce îşi dorea el, ci ceea ce îmi doream eu, adică egocentristul din mine. Am crezut de multe ori că trupul nu e important şi că nu e bine să-i dau întâietate. Dar totuşi el are un rol esenţial. Trupul este vehicolul sufletului şi este îndemnat de suflet să meargă într-o parte sau alta, să facă un lucru sau altul. Bolile trupului sunt de fapt efectele palpabile ale conflictelor sufleteşti. Acestui trup magnific nu-i pot spune decât atât: îţi mulţumesc, te iert şi te iubesc…
Am venit aici cu o minte sclipitoare, acolo unde se ţes ideile ca într-un laborator al creaţiei. Aici, în acest laborator creativ, poate fi pace şi armonie, dar în acelaşi timp pot fi adevărate lupte şi dueluri. Când omul este liniştit şi împăcat, mintea lui este în pace. Când ele este însă tulburat, mintea lui este în război. Gândurile luminoase dau putere sufletului, iar cele întunecate îl sufocă. Templul creaţiei este mintea. Acesta este instrumentul măreţ cu care am fost înzestraţi. Dacă o folosim într-un mod creativ, atunci ea se va ascuţi şi mai mult. Dacă nu, va începe să ruginească şi să se tocească. Acestei minţi generatoare de gânduri creative nu am decât trei lucruri să-i spun: îi mulţumesc, o iert şi o iubesc…
Am venit aici cu un suflet care ne ghidează permanent şi ne vorbeşte mereu prin ceea ce simţim. Iar simţirea noastră e chiar reperul nostru cel mai important care nu ne minte. Sufletul este vehicolul spiritului. Spiritul conduce sufletul şi-l îndeamnă permanent să experimenteze şi să creeze câte ceva. Spiritul nu are timp de pierdut şi nici nu are nevoie de clipe de repaus. El şi-a ales această întrupare tocmai pentru a experimenta cât mai mult în această zonă de lumini şi umbre. Spiritul nu cunoaşte frica, ci doar bucuria şi entuziasmul. Sufletul uneori reprimă acest îndemn spre bucurie, pentru că primeşte non-stop provocările minţii. Iar o minte nelucrată este sabotoarea sufletului şi implicit a spiritului care nu-şi poate împlini menirea întâmpinând atât de multă rezistenţă din partea minţii. Acestui suflet care uneori se deschide, alteori se închide, îi fac acum o sinceră mărturisire şi-i spun doar ceea ce el ştie deja: îţi mulţumesc, te iert şi te iubesc…
Ascultă-mă iubite cititorule şi pune aceste simple cuvinte în comoara sufletului tău. Îţi mulţumesc pentru răbdarea ta, tu cel care cauţi răspunsuri şi-ţi pui întrebări. Îţi mulţumesc pentru susţinerea ta şi pentru îndemnul tău de a nu mă opri.
Îţi mulţumesc şi pentru criticile aduse care au fost tot în folosul meu. Îţi mulţumesc şi pentru că uneori m-ai iubit şi că uneori poate m-ai dispreţuit. Îţi mulţumesc pentru că ai avut destul de mult tact şi nu m-ai judecat prea aspru. Îţi mulţumesc pentru puţinul tău respect şi-mi mulţumesc şi mie pentru respectul pe care ţi l-am oferit. Îţi mulţumesc şi pentru că ai avut destul discernământ în a nu reacţiona impulsiv atunci când cuvintele mele au atins corzi prea sensibile din sufletul tău.
Pentru toate acestea şi pentru mult mai multe, îţi mulţumesc, te iert şi te iubesc…