Pilda fiicei risipitoare

Un om avea două fiice. Surori adevărate după trup, dar surori vitrege după suflet.
Convieţuind ele sub acelaşi acoperiş, erau nevoite cumva să se suporte şi să se tolereze reciproc.
Fiica cea mare, înţelesese de mică că viaţa ei era reflecţia propriei minţi şi a gândurilor pe care le emitea. Astfel încât, nu făcea decât un singur lucru: se contempla permanent privindu-se atentă în oglinda sinelui său. Iar toate celelalte ale vieţii, veneau înspre ea, în funcţie de gândurile create de mintea ei luminoasă.
Se învăţase să fie atentă la fiecare gând, la fiecare cuvânt, la fiecare stare pe care o avea. Cum surprindea un gând tulburător care se infiltra ca un hoţ gata să îi fure identitatea, îl tăia pe loc din rădăcină şi-l înlocuia cu altul luminos. Ştia că şi cel mai mic gând întunecat avea o asemenea putere, încât dacă nu era atentă o putea pune la pământ într-o clipă. Înţelegea că vibraţia sa oscila în funcţie de gândurile pe care le emitea. Şi înţelegea că din propria sa minte pleacă totul şi că aceasta era sursa mişcărilor din sufletul ei. Şi astfel, mintea sa se lumina tot mai mult şi viaţa ei devenise doar lumină. Nu punea preţ deloc pe ce spuneau ceilalţi despre ea, nu se raporta decât la ea însăşi, străduindu-se simplu şi fără efort să îşi depăşească propriile limite. Mulţumea pentru toate dimineţile care răsăreau, oferindu-şi cu fiecare nouă zi, ocazia de a crea tot ce venea din sine, căci cu fiecare nouă creaţie, simţea cum sufletul ei se măreşte pe zi ce trece .Iar la sfârşitul zilei, când apusul se aşternea, se oprea şi iarăşi se contempla, mulţumindu-şi cu iubire pentru viaţa minunată pe care o trăia.
Fiica cea mică însă, se îngrijea cu toată râvna doar de trup, de frumuseţea exterioară şi de imaginea pe care şi-o făceau ceilalţi despre ea. Nu ar fi renunţat la aeastă imagine pentru nimic în lume. Nu o interesa aprope deloc lăuntricul său. Mai mergea ea pe la la biserică când şi când, mai mult ca să o vadă lumea, având totală încredere în cei care o îndrumau cum să îşi trăiască viaţa, ascultând doar de aceştia. Iar pe sora ei care nu avea nici o treabă cu biserica şi ritualurile, o asculta uneori şi-i mai dădea şi ei dreptate, dar de cele mai multe ori, o lua în râs şi-şi bătea joc de ea. De fiecare dată când i se ivea prilejul, o ocăra pe aceasta, o bârfea, şuşotind pe la colţuri împreună cu prietenele ei.
Dar sora cea mare, nu punea la suflet toate aceste răutăţi şi îşi vedea în continuare doar de lucrul cu ea însăşi. Uneori, când sora cea mică mai venea şi o întreba câte ceva, aceasta o învăţa cu blândeţe şi dragoste toate adevărurile pe care le descoperise despre natura omului, în urma experienţelor prin care trecuse şi în urma tuturor lecţiilor de viaţă pe care şi le învăţase. Sora cea mică o asculta, dar nu încerca cu nici un chip să îşi controleze gândurile şi stările. Şi pentru că nu avea deloc discernământ, nu sporea întru nimic. O zi se simţea bine, a doua zi cădea în depresie. O zi făcea un pas înainte, a doua zi, doi paşi înapoi. Azi credea ce spune unul, mâine ce spune altul. Azi se amăgea cu biserica, mâine cocheta cu spiritualitatea. Şi astfel fiind mereu în două bărci deodată, nu reuşea deloc să se adune într-una singură, adică în fiinţa ei însăşi. Nereuşind să se ridice la nivelul surorii sale, invidia o măcina cu fiecare zi ce trecea.
Nemaisuportând această situaţie, se duse la tatăl său şi-i spuse:
"Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!"
Cu durere în suflet pentru că el îi cunoştea cel mai bine toanele şi fluctuaţiile, tatăl i-a făcut voia, aducându-i cufărul în care fiica îşi adunase tot ceea ce agonisise ea într-o viaţă: frica, răutatea, necredinţa, lenea, îndoiala, dispreţul, bârfa, nemulţumirea, invidia, făţărnicia, duplicitatea, destrabălarea, egoismul, aroganţa.
Şi astfel luându-şi cufărul şi averea, plecă ea într-o ţară îndepărtată.
La început, o dusese binişor. Dar veni o zi, în care mare foamete se abătuse asupra acelui ţinut. Hrana se scumpise mult, dar ea fiind încrezătoare în averea ei, nu se îngrijoră deloc. Însă în scurt timp, constată cu stupoare, că nimeni nu dorea să îi ofere hrană la schimb pe aşa-zisa ei avere care nu interesa pe absolut nimeni. Dezamăgirea era insuportabilă, dar mândria şi orgoliul cu mult mai mult, căci nu s-ar fi întors sub nici o formă înapoi la sora ei pentru a se face de râs.
Dar ca să supravieţuiască cumva, se alipise de un fermier, având grijă de porcii acestuia, adică de patimile grosiere în care acesta zăcea de o viaţă.. Foamea sufletului ei era atât de mare, încât dorea să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nici măcar pe acestea nimeni nu i le dădea pe degeaba. Şi neavând ea cu ce plăti îşi dăruise ea trupul celor care se hrăneau cu disperare doar din patimi. Şi tot aşa criza sufletească se adâncea din ce în ce mai mult, noaptea neagră a sufletului tot creştea şi întrebările curgeau fără oprelişte.
Astfel, revenindu-şi în sine şi ieşind puţin din întuneric, îşi spunea:
"Cât de bine îmi era alături de sora mea şi câte lucruri minunate mă învăţa ea! Cât de mult mă iubea, iar eu cât de mult am urât-o! Dar acum, aceasta voi face. Sculându-mă, mă voi duce în faţa ei şi-i voi spune: Iubita mea soră, nu mai sunt vrednică să mă numesc soră, căci am greşit mult în faţa ta, iartă-mă şi primeşte-mă din nou alături!"
Şi sculându-se, se îndrepta spre casa tatălui său. Şi încă departe fiind, sora cea mare care-şi asculta permanent glasul lăuntric, simţi că sora cea mică venea către ea şi lăsă totul, pornind în grabă în întâmpinarea ei. O iubea în continuare tot la fel de mult şi uitase toate răutăţile ei pe care fusese nevoită să le suporte de-a lungul anilor. Porni alergând în întâmpinarea ei şi de cum o văzuse, o îmbrăţişă cu lumină şi o sărută cu sărutare sfântă. Îi şterse lacrimile ignoranţei dintr-un trecut mort şi îngropat şi o luă de mână, conducând-o la o nuntă împărătească .
Acolo, spre mirarea fiicei risipitoare, o întâmpină mirele care o aştepta răbdător de o întreagă viaţă: sinele ei!
Acesta nu îşi pierduse nădejdea că va veni şi această zi în care ea îşi va întoarce faţa către el, şi-şi va reaminti de vechiul ei prieten. Şi iată că ziua sosise. Şi iată că nunta putea începe.
Atunci mirele i-a pus cununa strălucitoare pe cap, înzestrând-o astfel cu noua minte creatoare de gânduri luminoase.
Atunci tatăl a spus:
"Aduceţi haina smerenei şi acoperiţi-o cu mantia compasiunii!
Puneţi inelul bucuriei în degetul său şi încălţaţi-o cu încălţările prin care va ajunge la poarta fiinţei ei, căci această fiică a mea despărţită de sinele ei era! Moartă în patimi trăia şi acum a înviat, pierdută era şi s-a aflat!"