Viaţa omului e un şir neîntrerupt de clipe. Zilele vieţii sunt trăite între clipe şi clipe. Orele zilelor sunt şi ele comasate în clipe, oscilând între lumini şi umbre. Totul e într-o continuă mişcare. Viaţa începe şi apoi se sfârşeşte. Omul se naşte cu trupul, iar după un timp iarăşi renunţă la el. Zilele se înfiripă odată cu răsăritul şi se sfârşesc şi ele odată cu apusul. Clipele doar vin, doar pleacă...
Sunt clipe care îţi transmit mireasma lor şi te învăluie cu parfumul nemuririi. Pe acestea înrămează-le în sufletul tău, ca ori de câte ori vei avea nevoie să le contempli frumuseţea, să ai iarăşi un bun prilej de a-ţi deschide sufletul şi de a te reîntoarce cu dor din nou la tine însuţi...
Sunt clipe care se nasc ca nişte străfulgerări în fiinţa ta. Ele nu durează mai mult decât o licărire, decât o şoaptă. Pe acestea le pierzi imediat dacă eşti mai atent la bâlciul deşertăciunilor din afara ta, decât la sunetul şoaptelor din interiorul tău...
Sunt clipe când simţi că poţi zbura şi sunt clipe când nu mai poţi nici respira. Primele îţi sunt daruri ale divinităţii prin care ţi se cere să dai curs inspiraţiei ce ţi se oferă. Celelalte sunt şi ele tot daruri care îţi arată doar că te afli pe o cale greşită care nu ţi se potriveşte şi care nu îţi aparţine. Nu ignora inspiraţia care vine şi te urmăreşte. Nu repudia nici îndemnul sinelui tău de a te re-centra în tine însuţi. Universul este maestrul care îţi vorbeşte prin gura oamenilor, prin situaţiile de viaţă, prin stările şi trăirile tale...
Sunt clipe pline de bucurie şi sunt clipe pline de goliciunea nostalgiei. Bucuria îţi confirmă că te afli cu trupul, mintea şi sufletul în prezent. Nostalgia prin goliciunea ei, îţi reaminteşte doar că te afli undeva departe, într-o stare de reverie şi în veşnica întrebare fără răspuns de... „ce-ar fi fost dacă?” Dar atunci când eşti prezent în „aici şi acum”, orice nostalgie se disipă, pentru că ea e ca un vultur ce nu se poate hrăni decât numai cu stârvul trecutului...
Sunt clipe când îţi vine să cuprinzi lumea şi să îmbrăţişezi toţi oamenii care se perindă prin realitatea ta. Dar sunt şi clipe când nu mai simţi nevoia să vezi pe absolut nimeni. Atunci retrage-te şi sprijină-ţi capul pe umărul sinelui tău. Nu te forţa să pari ceea ce nu eşti, nu încerca să joci un teatru al absurdului, doar pentru a fi privit ca o nălucă. Mai bine să fii privit ca un simplu om care are şi momente bune şi momente mai puţin bune. Nu depune un efort inutil în a-ţi arăta umanitatea din tine însuţi...
Sunt clipe când lucrurile par uşoare şi parcă merg de la sine în viaţa ta. Însă sunt şi multe clipe în care te zbaţi dar parcă totul e în van. Atunci când totul pare uşor, eşti pe frecvenţa iubirii, acolo unde bucuria şi creaţia merg mână-n mână. Acolo nu există nici oboseală şi nici epuizare. Spiritul tău nu poate cunoaşte nici oboseala şi nici epuizarea. Numai mintea caută soluţii şi se tot focusează ea pe nimicuri. Acestea te obosesc, acestea te epuizează şi te elimină imediat de pe frecvenţa iubirii...
Sunt clipe în care simţi că te scalzi în lumină, dar sunt şi clipe care te scufunzi ca într-o umbră. Lumina nu ţi se poate da din afară, oriunde ai căuta-o şi oricui i-ai cere-o. Ea se află numai şi numai înlăuntru tău, căci tu ca fiinţă divină eşti tot numai lumină. Dar uneori umbra necredinţei tale te destabilizează şi atunci nu mai eşti tu, ci devii un altul: cel arogant, cel certăreţ, cel dispreţuitor, cel mândru. Când te surprinzi aşa, opreşte-te din acest chin lăuntric la care te supui de bună voie. Opreşte-te şi te întreabă iarăşi şi iarăşi până găseşti răspunsul: „Cine sunt eu”...?
Sunt clipe când aduni cunoaştere de pe la toţi şi de pe oriunde. Dar nimic nu reuşeşte parcă să îţi potolească setea sufletului. Şi azi le vei da dreptate unora, mâine altora şi tot aşa. Ca şi cum te afli într-un carusel emoţional care se tot învârte într-un continuu non-sens. Când simţi asta, că nimic nu te mai poate mulţumi, revino la tine şi îngenunchează în faţa sinelui tău, ca în faţa adevăratului tău maestru. El te aşteaptă de mult timp, ca un vechi şi neobosit prieten. Şi te va învăţa el absolut totul fără bani, fără programări, fără terapii şi fără promisiuni zadarnice...
Sunt clipe când viaţa te răsplăteşte, dar şi clipe când simţi că ea este nedreaptă. Şi într-o situaţie şi în alta, ea oricum te răsplăteşte. Dar nu îţi poate oferi ceea ce tu nu poţi primi. Nu îţi poate arăta ceea ce tu nu poţi vedea. Nu îţi poate aduce ceea ce tu vei respinge. Ceea ce îşi doreşte subconştientul tău, aceea vei şi primi chiar dacă încerci să te tot autosugestionezi, bolborosind cuvinte goale regăsite în afirmaţii precum „sunt dintotdeauna ceva sau altceva”! Tu de fapt eşti dintotdeauna nu ceea ce mărturiseşti cu gura, ci ceea ce subconştinetul tău îţi transmite prin multitudinea programelor implementate în el de-a lungul timpului. Schimbă aşadar aceste programe şi aceste reţele neuronale care lucrează în defavoarea ta, căci simpla bolboroseală a afirmaţiilor pozitive nu te duce nicăieri decât într-o altă amăgire şi spre o altă zadarnică promisiune...
Sunt clipe când jocul vieţii te cheamă la el pentru a-l juca împreună. Dar sunt şi clipe când viaţa pare să plesnească de prea multă seriozitate. Atunci când joaca te cheamă, nu refuza chemarea ei. Cântă împreună cu ea şi invit-o la dans fără frică, pe ringul unde doar oamenii-zei aflaţi în starea gama pot valsa. Dar seriozitatea e cea care îţi şopteşte că ai fi penibil dacă ai dansa cu viaţa, în loc de a te lupta cu ea. Când auzi şi simţi o asemenea prostie, ridică-te, închide ochii şi valsează până ce vei simţi cum se dizolvă orice rezistenţă în tine, devenind astfel una cu Universul, una cu Iubirea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu