Viata intre lumini si umbre

Pe pămînt şi între oameni, viaţa oscilează permanent între lumini şi umbre. O zi mai plină, una mai puţin fastă, o zi cu soare, una cu nori, o zi cu mai mult chef de viaţă, alta fără entuziasm, o zi practică, alta contemplativă. Dacă ar fi în absolut toate zilele la fel, oare cum ar mai fi?
De aceea, viaţa însăşi rămâne autentică prin infinitele ei căi de a se manifesta. Fiecare zi nu seamănă cu alta, aşa cum fiecare om nu seamănă cu altul. Iar trăirile oamenilor diferă şi ele şi niciodată nu rămân la fel. Iubirea însăşi e şi ea variată iar razele ei nu se împrăştie peste tot asemenea. Către un om simţi ceva, către altul simţi altceva, deşi ai putea spune că pe ambii îi iubeşti. Așa este, dar nu îi iubești pe toți în aceeași măsură. Totul aici variază, totul se mişcă pe o undă când ascendentă, când descendentă.
Dacă nu ar fi aşa, viaţa şi-ar pierde farmecul, şi-ar pierde menirea ei de a fi spontană şi surprinzătoare în acelaşi timp. La fel cum e arta, aşa este şi viaţa. Muzica se desfăşoară între acorduri minore şi majore, între urcuşuri şi coborâşuri, între pasaje triste şi optimiste. Pictura se arată şi ea între lumini şi umbre, începând cu alb şi negru, până la cele mai variate nuanţe de culori. Aşa este şi viaţa, niciodată la fel, niciodată încorsetată de rutină şi plafonare.
Doar omul se sufocă şi rămâne fără aer în timp ce tot trage după el povara unei vieţi abrutizate. Doar omul rămâne cantonat în reacţie atunci când nu doreşte să se autodepăşească prin creaţie. Şi atunci viaţa se experimentează doar între alb şi negru, devenind astfel fadă şi insipidă. Mereu cu gândul la grija zilei de mâine sau la frustrarea zilei de ieri. Dar viaţa adevărată nu merge între aceste 2 false repere, ci doar într-un prezent continuu care trăieşte bucuria la diferite niveluri, nu numai în lumină, ci şi în umbră asemenea.
E uşor să arunci cu clişee citite de prin cărţi şi să tot repeţi ca un papagal că viaţa e minunată doar într-o singură ipostază, cea a atitudinii mereu trufaşe care nu se sinchiseşte deloc să dea din coate în mijlocul celorlalţi. E uşor să spui că artiştii sunt cu mintea în trecut când tu habar nu ai ce e aia artă. Oare şi Bach era tot cu mintea în trecut? E uşor să spui că anumite cuvinte sunt aşa-zis limitative când de fapt absolut orice cuvânt îşi poate avea un rol de susţinere. Grija de a nu folosi acest tip de cuvinte este şi ea de fapt, tot un fel de limită. Totul însă depinde de contextul folosit, dacă mesajul final e unul constructiv și reușește să îți ridice măcar puțin vibrația, atunci nici nu mai contează ce cuvinte folosești, aşa că mai uşurel cu pianul pe scări.
Viaţa este ceea ce este şi este exact aşa cum este, de aceea pentru mine, ea nu poate fi categorisită nici rea, nici bună, nici grea, nici uşoară, nici lungă, nici scurtă. Acest fel de caracterizări sunt prea banale şi prea superficiale la câtă diversitate există în peisaj. Dacă poţi spune din toată inima ta că viaţa e magnifică atunci fă-o mereu, nu într-un mod duplicitar doar când lucrurile merg pe roz pentru tine.
Dar când totul pare cenuşiu în jur, atunci viaţa nu mai e magnifică? Când pierzi o persoană dragă, atunci viaţa nu mai e minunată? Când nu ai ce mânca, viaţa nu mai e atunci pe val? Când buzunarele sunt goale, nu mai eşti tot la fel de spiritual?
Din contră, toate aceste ipostaze dau mărturie prin ele însele la cât de extraordinară este viaţa chiar şi atunci când nouă ni se pare oarecum tristă şi dureroasă. Dacă eşti o persoană religioasă, dă slavă lui Dumnezeu permanent, nu doar când ţi-e uşor şi bine. Iar dacă între timp „ai făcut ochi” și ai mai acumulat ceva cunoaştere iar spiritualitatea „dă pe afară”, vezi să nu te împiedici la primul obstacol şi să uiţi subit cine eşti. Dacă se întâmplă aşa, ia-o de la capăt dar în alt mod. Uită de cărţi, de cursuri, de maeştri, uită tot ceea ce ai învăţat şi nu ţi-a folosit la nimic în viaţa de zi cu zi. Mergi mai bine în mijlocul oamenilor, observă-i şi observă-te pe tine în timp ce gândeşti şi simţi ceva faţă de ei. Acolo, în mijlocul lor, vei vedea exact câte parale faci tu şi spiritualitatea ta.
Cunoaşterea e la mare preţ şi fără ea nu poți înainta ci doar rămâi în ignoranță, e adevărat. Dar iubirea eclipsează orice formă de cunoaştere şi orice învăţătură. Stai în mijlocul oamenilor şi vei simţi exact ce înseamnă viaţa între lumini şi umbre. Stai ferm în sufletul tău şi nu te lăsa amăgit. Învaţă să asculţi, învaţă să comunici, învaţă să iubeşti într-un mod nediscriminator. Nu te lăsa prădat dar nici tu nu încerca să prazi pe un altul. Nu fugi de ceea ce simţi şi nu te ascunde după degete, încercând să disimulezi propria-ţi trăire.
Fi tu cel autentic, simplu şi curat, şi atunci când faţa îţi este scăldată în lumină dar şi când chipul îţi este adumbrit. Nu te forţa să pari ceva sau cineva anume, căci falsitatea ţi se va întoarce împotrivă mai devreme sau mai târziu.
Iar dacă momentan eşti căzut, rabdă-te un timp, observă-te în noaptea neagră a sufletului şi nu doar când eşti pe culmi, adună-ţi gândurile împrăştiate din propria cenuşă, renaşte şi înalţă-te precum odinioară pasărea Phoenix, ca să devii ceea ce eşti deja: un om nou pe un pământ nou...