Intre legamantul carnii si legamantul spiritului

Omul se mişcă permanent pe axa care uneşte cele două legăminte pecetluite între carne şi spirit. Atâta timp cât te afli în trup, eşti în acelaşi timp şi carne şi spirit, adică eşti şi partea văzută dar şi partea nevăzută.
Când spun că eşti carne, mă refer la faptul că uneori sau adeseori, depinde de la caz la caz, omul se identifică doar cu partea văzută din el. Iar această parte e foarte coruptibilă pentru un spirit slab, adică unul căruia nu i se dă întâietate. De fapt, spiritul nu este slab și nici coriptibil, dar atâta timp cât rămâne veşnic pe locul doi, metaforic vorbind e ca şi cum nu ar exista.
Când carnea primează, adică omul instinctual e la conducere, toate forţele umane duc doar către supravieţuire. În starea aceasta, omul se gândeşte mult doar la pâinea zilnică, care dacă nu apare la timp, se instalează subit panica. Odată panica instalată, omul intră în reacţii, adică în el apare conflictul. După conflictul lăuntric, apare tulburarea, iar după tulburare se înfiripă tristeţea care usucă nevoia de hrană spirituală. După tristeţe vine şi depresia, iar imediat după ea, deznădejdea.
Aceasta ar fi un fel de scară cu mai multe trepte. Însă nu e o scară prin care urci, ci una prin care cobori. Unii coboară o treaptă, îşi dau sema de prostia pe care e pe cale să o comită şi se întorc repede înapoi. Alţii coboară şi tot coboară, se obişnuiesc cu starea de supravieţuire şi nu mai revin. Pentru că una e să te întorci de pe prima treaptă, şi alta e să revii de pe ultima. Cu cât cobori, cu atât va fi mai greu să revii înapoi.
Când rămâi ancorat în zonele de vibraţie joasă sau în primele 3 sigilii cum se mai spune, totul în tine e într-un conflict care mereu îţi crează rezistenţe. Acolo nu eşti niciodată Tu, cel adevărat, cel spiritual, cel dumnezeiesc. Acum iei o hotărâre, ca imediat apoi să renunţi la ea. Acum mergi înainte, ca imediat apoi să te întorci pe alt drum. Aici, în această zonă plină de frică, ai impresia mereu că ai de pierdut ceva. Neînţelegând partea spirituală din tine, rămâi doar în zona carnală. Iar această zonă, îşi cere drepturile în modul cel mai agresiv cu putinţă. Şi lucrurile se întâmplă cam aşa. De cum te scoli, în mintea ta apar tot felul de gânduri care mai de care mai disperate, care ies în zori la iveală ca dintr-un muşuroi de furnici pe care-l zgândări: oare cum voi ajunge colo, oare cum voi face plata unui furnizor care mă tot presează, oare cum voi achita rata pe la bancă, oare cum mă voi descurca luna asta cu atâtea cheltuieli, oare cum îl voi cuceri pe x care nu vrea deloc să mă bage în semă, oare cum mă voi fofila şi astăzi de ceea ce sunt dator să fac...câte şi mai câte. Pe măsură ce ziua înaintează, carnea urlă şi mai mult, căci ea vrea mâncare, băutură şi cât mai mult confort. Ea nu suportă disciplina, ci doar vrea să îşi facă de cap ori de câte ori se iveşte ocazia. Şi îşi doreşte cât mai mult sex, pentru că partea animalică îşi cere drepturile în modul cel mai direct cu putinţă. Acestea sunt cele legate de trup, dar mai e şi o parte joasă, legată de suflet de această dată. Aici omul se face mare prieten cu suferinţa şi o poartă cu el pretutindeni. Multe emoţii puternice sunt puse în joc. Ce e foarte interesant că nici cei care se consideră cumva mai sporiţi nu scapă de seducţia sintagmei „săracul de mine”. Chiar şi din cei care au citit, au mers pe la cursuri şi seminarii şi au acumulat cunoaştere, nu scapă de împrietenirea cu suferinţa. De ce? Pentru că tot ce au acumulat nu s-a sedimentat ca experienţă, ci doar la nivel teoretic. Iar teoria pusă în balanţa vieţii, e mai uşoară ca fumul, mai moale ca ceara. Pe aceşti oameni, îi citeşti cu adevărat în momentul în care apare un obstacol sau o mare dilemă în calea lor. Atunci ei vor rămâne consternaţi căci realizează că le convenea mai mult înainte să se roage cu suspine negrăite şi cu ochii spre ceruri, decât să şi-l recunoască pe dumnezeul din ei. Şi nesuportând uşurătatea fiinţei lor, se vor întoarce iarăşi la tradiţia babelor, la plânsete şi lacrimi către doamne-doamne şi măicuţa domnului!
Şi aşa se întâmplă pentru că spiritualitatea nu e ceva de vacanţă sau de week-end când având prea mult timp liber te gândeşti să mai arunci nişte bani pe la nu ştiu ce seminarii. Legământul cu spiritualitatea e unul care nu îţi mai dă voie să faci pe prostul atunci când tu ai înţeles exact cum stau lucrurile. Dacă încă te zbaţi între carne şi spirit, gândindu-te la nesfârşit cui să îi dai întâietate, de fapt nu eşti sincer până la capăt cu tine însuţi şi nu ai înţeles mare lucru. Pentru că nu poţi sluji la doi domni, nu-i aşa?
Nu poţi să stai cu nasul prin cărţile de cuantică şi în acelaşi timp să boceşti că te-a părăsit „iubitul”. Nu are nici un sens să lucrezi azi cu tine, ca mâine să îţi dai din nou cu tifla în cap la braţ cu suferinţa. Nu ar avea nici o logică să tot aduni cunoaştere, dar în acelaşi timp să nu şti să te aperi de fiecare dată când ceva din afara ta vrea să îţi fure puterea din tine. Dacă faci aşa, mai gândeşte-te puţin la tine și la viața ta, înainte de a te considera deja „cineva”.
Minunat e atunci când reușești să îți impropriezi spiritualitatea în viața de zi cu zi. De fapt, dacă nu există o compatibilitate cu viața, acea formă de spiritualitate nu va sta prea mult în picioare. E ca și cum ar fi moartă în ea însăși. Testează-te și testează-ți cunoașterea și când ești la job, și când ești în trafic, și când faci dragoste, și când ești calm, și când ești plin de nervi. Nu căuta să rămâi în abstract și nu te amăgi că ai ajuns la un fel de zen poleit, care în aparență pare ceva, dar în realitate nu are nici o susținere în viața de zi cu zi. Îmbracă fiecare vorbă, fiecare faptă și fiecare gând cu mantia stălucitoare a spiritualității tale și vezi ce iese din tine atunci când reușești să transcenzi carnea și sângele. Dar pentru asta, e nevoie de puțină disciplină și măcar de o infimă constanță. Așa cum mănânci zilnic și încă la ore bine stabilite, așa poți începe ca în fiecare zi să îți faci o mică disciplină spirituală prin care în timp ajungi să conștientizezi ce merge și ce nu în viața ta. Pentru că spiritualitatea de fapt nu e un scop în sine, ci o unealtă și un mijloc de a mai urca o treaptă spre tine însuți. Altfel, rămâi doar carne, rămâi doar emoții, rămâi doar suferință într-un trup suferind.
Care e motivaţia ta din spatele celor două legăminte? Ce urmăreşti când eşti în spatele cărnii şi ce îţi doreşti de la spiritualitatea ta? De cine fugi şi încotro te îndrepţi?
Spiritul nu are nici o legătură nici cu supravieţuirea, nici cu frica, nici cu suferinţa, nici cu sexualitatea, nici cu gelozia, nici cu lipsa, nici cu conflictul, nici cu rezistenţa. Acestea sunt doar atitudini, dorinţe şi emoţii. Majoritatea oamenilor doar pe acestea şi le cultivă toată viaţa. Când trupul îşi cere hrana, imediat i se dă de mâncare, nu cumva să i se sară vreo masă. Dar când spiritul îşi cere şi el hrana, se amână pe altă dată. Iar unii oameni, îşi înfometează spiritul până la moarte. Când te axezi doar pe supravieţuire, îţi cultivi doar energia lipsei. Când te axezi pe spirit, îţi cultivi cunoaşterea de sine cu care pleci dincolo. Restul, haine, bani, case şi maşini vor rămâne aici unde furul le fură şi moliile le strică. Te-ai bucurat de ele pentru un timp, dar va veni un moment când le vei lăsa pe toate aici. E firesc, pentru că ceea ce este veșnic se duce în veșnicie iar ceea ce este efemer, rămâne pe pământul efemeridelor. Ceea ce se ia dincolo e doar partea nevăzută pe care ai trăit-o experimentând într-unul din cele două legăminte.