Grija de a nu avea nici o grija

Oamenii sunt atât de sătui de grijile cotidiene încât sunt dispuşi la aproape orice ca să nu mai simtă aceste griji cum le încovoiază sufletele şi le întunecă minţile. De cum fac ochi dimineaţa, grijile încep să le invadeze gândurile care se transformă într-un fel de hiene sau de câini sălbatici care îi urmăresc, îi înconjoară şi încep să-i muşte când pică epuizaţi după atâta fugă în zadar.
Epuizaţi de lipsuri şi de dorinţele care parcă niciodată nu vor să se mai împlinească, epuizaţi de lipsa banilor care niciodată nu ajung, epuizaţi de oamenii din jur care îi trag în jos, epuizaţi de un mediu primitiv în care se învârt, epuizaţi de colegii care îi bârfesc pe la spate, epuizaţi de un job care le mănâncă tot timpul şi toată energia, epuizaţi de grija...de a nu mai avea nici o grijă!
Şi oamenii fug iar hienele sălbatice adunate în haite îi urmăresc iarăşi şi iarăşi. Aceste haite se hrănesc cu frica din om iar acolo unde există miros de frică, există şi un stârv, iar unde se află stârvul acolo se vor aduna şi vulturii. Astfel încât hienele le muşcă călcâiele iar vulturii le agită gândurile. Poţi scăpa oare dintr-o astfel de vânătoare şi dintr-o asemenea cursă?
Doar dacă ai ajuns la pragul limitei de epuizare şi atunci vine un gând care îţi şopeşte: "Lasă-te în voia lui Dumnezeu, sau în voia Universului dacă vrei"!
Când ajungi să te laşi de meseria falimentară de a controla şi a tot controla în stânga şi în dreapta viaţa şi oamenii, apare detaşarea şi dispare frica. Însă până aici, rezistenţa e atât de mare încât vrei să te agăţi de orice doar-doar controlul va rămâne tot în mâinile tale. Şi eşti dispus la mai mult efort şi la mai mult control pentru că aşa ai fost învăţat de "oamenii de bine" care cică îţi doresc doar binele.
Dar despre ce fel de bine vorbim? Cel în care te epuizezi de prea multă muncă îndârjită până când ajungi să înmulţeşti numărul depresivilor muşcaţi de hiene şi tulburaţi de vulturi?
Oamenii vor să controleze viaţa şi să fie stăpânii absoluţi ai universului.
Ei vor să îşi creeze realitatea şi vor neapărat să îşi aducă în ea şi persoana potrivită dacă s-ar putea. Astfel încât bagă control prin tot felul de tehnici citite sau predate de către alţii prin care vor să-şi bombardeze subconştientul non-stop, poate-poate se întâmplă ceva. Ei fac din mintea lor un idol dar acest fals dumnezeu îi trădează tocmai atunci când cred ei că au găsit cheia şi au deschis porţile bogăţiei, a sănătăţii şi a relaţiilor dorite. Între aceste trei unghiuri se vrea creată realitatea şi cam la orice om, unul din aceste trei laturi reprezintă pentru el călcâiul lui Ahile. Adică punctul sensibil unde ai tendinţa să constaţi că vrei dar nu prea poţi. Şi nu poţi pentru că îţi foloseşti doar mintea, numai că ea având funcţie de polaritate, adică şi bine şi rău, te va trăda la un moment dat. Mintea vrea control şi caută tehnici prin care să se întâmple vreo minune la minut: banii să curgă şuvoi, prinţul sau muza să apară pe un cal înaripat, iar sănătatea să radieze în jur de la kilometri distanţă.
Însă mintea e doar o unealtă, una foarte utilă ce-i drept, sau foarte periculoasă în acelaşi timp. Dacă e doar un mijloc prin care să ajungi la inimă, adică în acel locaş ascuns de unde izvorăşte toată iubirea, atunci e perfect. Coboară-ţi mintea în inimă şi rămâi acolo unde nu mai există nici griji, nici frică, nici control. Iubirea nu cunoaşte aceste trei surogate şi nu se împiedică de ele. Ea nu cunoaşte grija pentru că nu ştie de frică şi nici nu vrea să controleze pe nimeni şi nimic.
Dar deşi omul simte că nu dă înainte prin control, nici nu se opreşte ca să experimenteze şi latura cealaltă, a detaşării. Iar detaşarea nu înseamnă să stai într-o visare plutind pe un nouraş diafan, ci a face tot ceea ce ai de făcut dar schimbând unghiul, schimbând atitudinea.
Priveşte la un păianjen. El îşi face treaba neîngrijorat, ţese şi iar ţese, iar după ce a terminat, se duce liniştit într-un colţ şi se instalează în postura de observator.
De acolo priveşte, aşteaptă şi are încredere că universul îi va trimite ceva care să se agaţe în plasa lui. Dar a muncit pentru asta şi nu a trişat. În sufleţelul său, el ştie că merită un dar. Şi-a îndeplinit menirea şi misiunea pentru care a venit şi de restul nu îi mai pasă, pentru că nu mai e treaba lui. E treaba universului care nu va sta niciodată împotriva celor care au înţeles cine sunt şi care îşi cunosc menirea pe acest pământ.
Aşadar, spor la lucru şi nu încercaţi să controlaţi chiar totul, mai lăsaţi şi ca viaţa să vă dăruie una sau alta, mai înlăturaţi din voi şi câte o mică-mare rezistenţă. Ce aţi avea de pierdut la urma urmei, puţină frică?
Conlucraţi cot la cot cu Universul şi nu vă opuneţi lui. Mergeţi pe fluxul bucuriei şi nu împotrivă.