Cat iti reprimi din puterea ta?

Uneori cuvântul „putere” e înţeles oarecum greşit, adică i se dă o conotaţie falsă. Și asta pentru că se face o legătură negativă între această putere și felul cum e ea folosită. Dacă e folosită într-un mod manipulator, nu e de vină puterea din om, ci cel care se folosește de ea. Cu un cuțit te poți tăia singur sau poți să îl folosești în mod util. Te poți arde când nu ști să te joci cu focul, dar dacă i-ai înțeles menirea atunci poți face nenumărate lucruri folositoare prin el.
Poate că trăim în prezent vremuri extrem de benefice de a ne recăpăta puterea uitată din noi. Se vorbeşte mult despre iubire, cum că totul e iubire. Şi aşa și este. Dar ce ar fi iubirea fără putere, pe ce s-ar sprijini ea, prin ce s-ar putea susţine?
Toată lumea iubeşte sau are doar impresia asta. În spiritualitate, toţi par că se iubesc unii cu alţii. Unii o fac la propriu, alţii doar la figurat. Unii fac schimburi tantrice de energie, alţii îşi reprimă total energia sexuală în speranţa că zeul Kundalini îşi va îndrepta atenţia şi asupra lor, văzând atât de mult efort depus pe altarul cunoaşterii de sine. E multă veselie în peisaj dar şi multă prostie în acelaşi timp. Şi asta pentru că nu e discernământ. În schimb, nimeni nu face rabat de la experienţă. Orice e permis pentru că nu există alb, nu există negru, nu există adevăr, nu există minciună, nu există bine, nu există nici rău. Dintr-un unghi albul se vede negru, din alt unghi minciuna se transformă în adevăr, iar privind de sus în jos, tot aşa zisul rău devine doar un mare bine! Oare?
De aceea nu dau doi bani pe limbajul de lemn şi pe declaraţiile sforăitoare a unor aşa-zis maeştri care se închină zi şi noapte la singurul lor dumnezeu care este banul. Pentru mine, minciuna e minciună, ea nu va putea fi niciodată declarată ca adevăr. Însă dacă unii vor să pară foarte „cuantici” în minciuna lor, se pot declara în acelaşi timp şi schizofrenici ca lumea să ştie măcar puţin cu cine are de-a face. Dar să nu generalizăm, sunt şi oameni sinceri şi autentici în căutarea lor. Însă pădure fără uscături, se pare că încă nu s-a inventat.
Probabil scriind toate astea, nevoia de a nu-mi reprima puterea din mine e prea irezistibilă ca să-i pot face faţă. Aşa că îi dau credit, să se exprime în toată splendoarea dacă asta doreşte. Pentru că văd că în general această putere ascunsă în om, e utilizată greşit sau deloc chiar. Se acordă mult credit unor lucruri care nu au nici o valoare în ele însele. Mai puţin însă puterii cu care omul a fost înzestrat. Ni se tot spune să ne iubim şi iarăşi să ne iubim dar uneori această iubire e atât de slabă, pentru că inima care o generează e ea însăşi una slabă. Şi atunci dacă nu e susţinută în acelaşi timp şi de putere, iubirea colapsează, adică întră în faliment energetic.
Dar de fapt, ce e această putere? Ea e un amalgam şi un tot care cuprinde mai multe „iniţieri”.
Putere înseamnă cunoaştere. Fără ea, suntem doar frunze credule-n vânt. Experienţa vieţii te poate învăţa multe. Propriul partener îţi poate arăta exact unde mai ai de lucrat cu tine. Propriul copil e un adevărat învăţător dacă accepţi că ai multe de învăţat de la el. Cărţile au şi ele rolul lor, pentru că doar citind şi analizând anumite situaţii prin care trece unul sau altul, doar filtrând esenţa acelor cuvinte citite, începi să capeţi putere în interior, sau mai bine zis puterea ascunsă din tine începe să iasă la lumină puţin câte puţin.
Putere înseamnă discernământ. Fără el suntem ca fecioarele cele nebune care au uitat să îşi ia cu ele untdelemn pentru candelele lor. Adică ele erau curate la trup, dar ce folos dacă nu aveau discernământ? Ce folos dacă nu şi-au câştigat trezvia minţii? Ce folos dacă nu au venit cu lecţiile învăţate. Ce folos dacă nu şi-au călit sufletul prin cunoaştere ci au dat atenţie doar la trup? „Înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”, parcă aşa spunea învăţătorul lor odinioară.
Putere înseamnă compasiune. Să te poţi apleca asupra oricui nu cu o inimă slabă şi miloasă, aşa nu-i faci nimănui nici un bine. Scoate mila că nu e bună nici de aruncat la câini. Cu ea nu rezolvi nimic şi nu ajuţi pe absolut nimeni. Mulţi nu realizează ce efect nociv are acest cuvânt şi această simţire. Milă înseamnă vulnerabilitate şi labilitate psihică. Adică manipulare prin emoţii, „doamne miluieşte” şi tot tacâmul. Dacă te vei identifica mereu cu stadiul de „rob, păcătos şi nevrednic” tot la „doamne miluieşte” vei rămâne. Însă compasiunea deja e pe alt nivel de conştiinţă, unul constructiv însă. În timp ce mila generează emoţii distructive, compasiunea generează susţinere.
Putere înseamnă disciplină. Iarăşi fără ea, nu avem constanţă şi credinţa noastră nu prinde rădăcini. De aceea se întâmplă ca uneori să ai senzaţia că mergi un pas înainte şi doi înapoi. Puterea obişnuinţei se mai numeşte şi reţea neuronală. Sinapsele dintre neuroni, legăturile lor se creează prin disciplină în timp. Toţi avem deprinderi, dar multe dintre ele s-au creat pur şi simplu prin indolenţă şi lene, căci şi acestea formează reţelele lor distructive în timp. Însă pentru o nouă deprindere bună şi utilă, e nevoie de disciplină şi constanţă.
Putere înseamnă curajul de a lua decizii. Pentru că luând decizii îţi asumi în acelaşi timp şi consecinţele, deci faci un pas către responsabilul din tine. Dacă a fost o decizie proastă sau bună, tu singur ai hotărât. Înveţi să spui „da” însă înveţi să spui şi „nu” când e cazul. Diplomaţia e bună doar în politică, în viaţa de zi cu zi însă prea multă diplomaţie înseamnă compromis creator de conflicte lăuntrice, care duce la boli şi într-un final la „veşnica pomenire”.
Putere înseamnă de fapt lucrul conştient cu tine însuţi. Şi e atât de frumos. Atât de benefic şi ţie dar şi celor din jurul tău. Aceasta se poate face oricând, oriunde. Nu ai nevoie nici de un loc şi nici de un timp anume. Viața însăși e timpul, viața însăși e locul.
De cele mai multe ori oamenii își reprimă din frică această putere covârșitoare din ei înșiși. Nu știu ce să facă cu ea, nu știu cum să o folosească. Nu știu nici măcar că dețin așa ceva. Dar mulți nici nu vor să știe pentru că preferă impasibilitatea și mentalitatea de genul „dacă o vrea dumnezeu”. Și atunci acestora nu le este dat să ajungă să se cunoască pe ei înșiși. Nu ar avea ce face cu această cunoaștere decât să și-o reprime și mai mult.
Însă unii, mai ales la momentul acesta, își dau seama ce comoară ascund în ei înșiși. Înțeleg că sunt mult mai mult decât au visat vreodată. Realizează că pot mult mai mult decât au fost îndemnați să creadă vreodată. Când unul se trezește din întuneric la lumină și cei din jurul lui se trezesc, și cei din apropierea lui încep puțin cîte puțin să se lumineze.