Ego-ul spiritual e boală grea. El nu se tratează nici cu doctori, nici cu doftorii. E cineva prin zonă care să nu sufere de aşa ceva? E cineva căruia să nu-i placă să fie băgat în seamă? Există vreun bărbat care să nu tresare când îi spune o femeie cât e el de deştept sau de seducător spiritual? Există vreo femeie care să nu freamăte atunci când un bărbat îi spune cât e ea de frumoasă sau atrăgătoare? Există vreun om care să nu simtă măcar o mică mişcare înăuntrul său, atunci când e apreciat sau lăudat? Există cineva care să nu se simtă măcar puţin lezat în orgoliu, atunci când este dat pe faţă, când este criticat, când slăbiciunile i se dau în vileag sau când vulnerabilitatea sa se face cunoscută întregii lumi? Există vreun om care să nu fi cunoscut patima niciodată şi care să nu fi simţit, vreodată măcar, că e subjugat chiar de una din patimile grosiere?
Ego-ul spiritual e la el acasă în mediul virtual. Aici fiecare scrie ce-l taie capul, fiecare încearcă într-un fel sau altul să se afişeze cu o imagine poleită şi aurită. Imaginea din virtual e una, imaginea din real, e cu totul alta, nu-i cam aşa? Cel mai mult îmi plac cei care vorbesc despre iubirea necondiţionată în virtual. Ce mai dom'le e atâta iubire necondiţionată pe facebook că uneori stau şi mă întreb ce caut eu pe aici. Eu habar n-am ce-i aia iubire necondiţionată, că mă surprind adeseori punând condiţii drastice. Adică dacă nu eşti cu mine, eşti împotrivă şi zbori într-o clipă de pe pagina mea! Tot n-ai înţeles până acum? De unde atâta iubire necondiţionată? Atâta altruism, atâta compasiune, atâta cunoaştere, atâta spiritualitate, atâtea chanelling-uri impresionante, atâta nevoie de a-ţi apăra cu îndirjire imaginea ca nu cumva vreunul sau altul mai deştept din fire să te dea în vileag că nu prea eşti tu ceea ce pari.
Nu prea văd pe nimeni în peisaj care să spună despre el însuşi cum şi-a depăşit pe cele grosiere pentru a ajunge el la cele mai subtile, adică la această iubire necondiţionată. Nu prea văd pe nimeni care să se expună în văzul lumii, în toată splendoarea firii sale umane, adeseori atât de pătimaşe! De parcă ar fi ceva rău să simţi într-un fel, să-ţi doreşti una, să atingi alta, să mănânci, să bei, să faci dragoste! E foarte mişto paradigma asta unde toţi par seduşi de iubirea necondiţionată, dar în sinea lor sunt seduşi de cu totul altceva. Dar să nu spunem lucrurilor pe nume chiar aşa în faţă, mai bine în şoaptă undeva ascunşi, nu cumva ego-ul să fie zgândărit şi astfel să se răscoale împotriva noastră.
Oamenii adoră să fie urcaţi pe soclu, să fie apreciaţi, lăudaţi, mângâiaţi, măguliţi! Nimic nou sub soare, oamenii sunt egocentrici şi cică asta ar fi natura lor, că altfel fără ego, fără dorinţe, fără pasiuni mistuitoare, lumea nu ar mai putea da înainte. Iar alţii spun că scopul vieţii e chiar dizolvarea ego-ului. Pe bune? Ce scop anemic şi fără nici o susţinere logică! Adică aterizez aici ca să devin eu un fel de mameluc care cică tinde să ajungă la marele zen, unde starea non-duală dizolvă suferinţa. Ăştia care bat câmpii cu teoriile astea sunt mai ales din cei care de obicei se chinuie tare mult în patimile grosiere, gen fumat, băut, sex cu oricine şi oricând. Ei vorbesc despre altruism, compasiune şi iubire necondiţionată, dar cum poţi vorbi despre toate acestea când patimile ard în tine ca în cuptorul Babilonului? Mai întâi curăţă buruienile, ca mai apoi să laşi florile să încânte ochii privitorilor. Până atunci, vorba unui mare înţelept, mai avem multă mămăligă spirituală de mâncat!
Dar şi acest ego de care vorbesc, are multe feţe, e tare cameleonic şi tare greu de prins cu mâţa-n sac! Iar dacă l-ai prins cumva în offside, nu te va uita şi nu te va ierta niciodată. Te va aştepta el undeva după colţ ca să ţi-o tragă când ţi-e lumea mai dragă! Aşa reacţionăm majoritatea dintre noi, impulsiv, compulsiv, reactiv. Dar ne place atât de mult să citim cuvinte dulci şi siropoase despre iubirea necondiţionată, nu-i aşa? Mie nu-mi plac discursurile siropoase, nu le suport, nu-mi folosesc la nimic. Astea le auzi adeseori la biserică, unde popii vorbesc să treacă timpul, iar cei veniţi gură-cască, ascultă, dar nu pricep mai nimic, că ceea ce aud acolo nu îi face nici mai buni, nici mai altruişti, nici mai deştepţi. Sau le auzi adeseori şi pe la tot felul de conferinţe spirituale, unde mari maeştri iluminaţi îţi vor vorbi doar despre lumină şi că ei nu au avut niciodată vreo patimă majoră de înfruntat. Ipocrizia atârnă pe toate gardurile, atât în curtea bisericii, cât şi în ograda spiritualităţii!
Dar dacă văd un om care ajunge în faţa altor oameni şi povesteşte el acolo cum de a făcut să iasă din marasmul carnal al trupului, cum şi-a liniştit el gândurile şi mintea de maimuţă, cum a făcut să îşi vindece şi corpul său emoţional dominat de conflicte, atunci voi face o adâncă reverenţă în faţa unuia ca acesta care şi-a depăşit nevoia egocentrică a senzualităţii, a haosului mental şi a tormentului emoţional. Experienţa personală e singura care rămâne în picioare, restul sunt doar metafore care la prima adiere cad cădere jalnică. Mai sunt şi astfel de oameni care au curaj şi nu le mai pasă de cine şi cum îi va judeca. Ei îţi vor spune în faţa lucruri pe care unii nici în şoaptă nu le-ar putea suporta. Aceştia îşi dau seama că timpul e doar cât o clipită în această dimensiune şi că orice victorie asupra ego-ului cameleonic se vrea împărtăşită şi celebrată. Multora însă le e prea ruşine de ceea ce simt sau gândesc şi atunci vor pleca din acest trup, luând cu ei şi ruşinea amprentată pe sufletele lor.Ce vor face cu ea acolo unde se duc, asta chiar că nu mai ştiu!
Ego-ul e un subiect care are o mulţime de faţete ce se pot dezbate. Ego-ul în relaţii, unde fiecare îl urmăreşte pe celălalt, ce face şi cu cine mai vorbeşte, ca iarăşi să se găsească un motiv plauzibil de ciocnire a acestor ego-uri. Ego-ul religios, unde cu cât te declari mai "păcătos, rob şi nevrednic" şi cu cât te declari mai rătăcit în trecutul tău plin de aşa zis păcate, lumea te va admira şi te va pune tot pe soclu. Ego-ul spiritual, unde libertatea e la ea acasă, dar mult prea des se confundă minciuna cu adevărul şi schizofrenia devine ca o a doua natură.
Singura postură unde ego-ul nu se dizolvă, dar se poate observa detaşat, e cea de Observator sau de Martor. Din această stare nu mai judeci, doar observi. Sigur, lumea egocentrică nu poate suporta această stare pentru că ea se hrăneşte din această judecată, din bârfă, din critică, din speculaţii. Observatorul e ceea ce eşti tu dincolo de vraja seducătoare a ego-ului. E ca o stare de acasă, unde intri şi te închizi ori de câte ori simţi nevoia să revii în centrul fiinţei tale, acolo unde ego-ul tace şi vorbeşte spiritul într-un cu totul alt mod şi pe cu totul altă limbă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu